O carte care nu minte

Este oare cu putinta sa spui ca exista carti literare care spun adevarul si altele care mint? Aceasta intrebare mi-am pus-o dupa ce am terminat de citit cartea lui Adrian Oprescu, Varul Alexandru si alte povesti adevarate*. Daca o astfel de distinctie ar fi posibila in cazul literaturii, atunci e limpede ca ea nu ar pune in joc categorii logice sau raporturi de genul realitate-fictiune, ci ar lua in seama impulsul originar din care se nasc - sau din care ar trebui sa se nasca - toate cartile: unele tasnesc din adancurile unei necesitati, altele, simple facaturi, se chinuie sa-si caute radacini.

Fara a fi de meserie scriitor, Adrian Oprescu a ales sa scrie cand varsta i-a permis "sa se uite inapoi" si cand privirea aruncata peste oamenii intalniti si peste lucrurile traite intr-o viata a devenit una "revoltata". Numai ca revolta lui, care se manifesta, iata, aproape saizeci de ani mai tarziu, nu-i vizeaza in primul rand pe cei care, odata condamnat, in 1949, la doi ani de inchisoare pentru "atitudine dusmanoasa la adresa regimului popular", l-au torturat si l-au batjocorit, ci pe cei care astazi sunt incapabili sa asimileze constient experienta tragica a trecutului deloc indepartat. Prin urmare, marturisirile autorului nu urmaresc atat un act justitiar, cat redesteptarea unui instinct imunitar al istoriei. Din spatele acestei revolte apare un acut sentiment al raspunderii fata de prezent si, in primul rand, fata de prezentul celor mai tineri ca el, iar gestul scrierii cartii, "cu un singur deget pe laptop", este, in fond, implinirea unei datorii ce nu mai putea fi amanata.

Acesta este impulsul care a declansat mecanismul memoriei. Din multimea amintirilor, autorul alege doar nouasprezece secvente, structurate pe doua parti: Coltul meu de rai si Caderea in infern. O ultima  povestire, Paharele "bio", functioneaza ca epilog. Cele dintai amintiri evoca spatiul paradisiac al copilariei. Descriind conacul de la Cezieni, sat din apropierea Caracalului, autorul o face cu evlavia celui ce stie ca trebuie sa reconstruiasca din ruine templul unei lumi pierdute. La Cezieni, in casa incapatoare cladita de bunic, o casa cu incaperi inalte, cu o curte si o gradina a caror utilitate era bine chibzuita, timpul curge insotit de parfumurile fiecarui anotimp. Folosind cele mai simple modalitati ale descrierii (epitetul obiectiv, enumeratia, hiperbola nedisimulata in metafora), punctate pe alocuri de exclamatii entuziaste de o sinceritate dezarmanta, autorul reuseste, in mod uimitor, sa obtina cele mai tari emotii. Lipsa elaborarii stilistice este reflexul perspectivei dominante care ii apartine in mod clar copilului, dar si sinceritatii totale a celui ce scrie. Simplitatea nu este mimata, ci exprimata in stilul unui pictor naiv ce supradimensioneaza un detaliu sau altul, in functie de emotiile proprii. Iar povestile, in care umorul este un element constant de constructie, iau nu arareori turnura basmului pe care copilul de cinci ani il traise, la Cezieni, aievea (e de neuitat episodul dedicat armasarului Vifor ce se lupta cu haita de lupi).

Personajul central al acestei lumi este bunicul, "boier" nu prin intinderea mosiilor (era de altfel invatator), ci prin nobletea firii sale. Relatia nascuta intr-o vacanta de vara intre copilul care scoate capul in viata si barbatul trecut de 60 de ani care lasa sa se reverse asupra nepotului preaplinul vietii sale este de o delicatete rar intalnita in literatura noastra. Bunicul vorbeste putin, nu se supara, nu e crispat, nu-i da sfaturi. Nepotului, caruia cu tandrete ii spune "nepurcelule", el ii trece normele nescrise ale "artei de a trai". "Nepurcelule, hai, sa te invat sa traiesti" este, de fiecare data, replica premergatoare unei adevarate initieri. Cum sa te bucuri de caldura jucausa a focului din soba, cum sa degusti fragii proaspeti sau pepenele galben stropit cu miere de mai, cum se bea un pahar de vin bun in racoarea chioscului din gradina, cum se incaleca un armasar din povesti, cum trebuie sa-l omenesti pe cel ce-ti calca pragul casei, oricine ar fi el, cum sa respecti si sa fii respectat. Bucuriile simple ale vietii si nobletea care le traverseaza ii sunt dezvaluite copilului in chip firesc si i se intiparesc in suflet pentru totdeauna, devenind evenimente fondatoare ale  fiintei sale launtrice.

Pe ele se inalta cea de a doua parte a cartii si de abia aici vine sa se dezvaluie sensul deplin al experientei paradisiace descrise la inceput. Datorita ei si a felului in care, prin ea, se asaza in viata, Adrian Oprescu poate sa strabata unul dintre cele mai cumplite infernuri pe care istoria le-a harazit omului. Tanarul student, ce nu implinise inca 20 de ani, se trezeste brusc victima a mecanismului de fabricat detinuti politici al regimului comunist. Trece prin anchetele Securitatii, se confrunta cu injuraturile, cu bataile, cu claustrarea de la "crap" (celula inghetata si stramta, ai carei pereti transpirau permanent) sau cu cea de la "ghetarie" (o celula cu ferestre fara geamuri, in care, in pielea goala, erai azvarlit iarna), acestea din urma adevarate anticamere ale mortii.

Penitenciarul din Craiova este primul teritoriu al infernului pe care autorul este nevoit sa-l strabata si, conform schemei originare a alungarii din Rai, aceasta descoperire trebuie platita cu pierderea inocentei. Supravietuirea ia aici forme diverse, de la metodele de infrangere a foamei si frigului pana la lupta cu timpul. Incercarile de a-ti gasi o ocupatie, cum era aceea de a slefui un port-tigaret sau de a ciopli dintr-un os o troita, sunt pedepsite crunt. Toate aceste experiente "de cunoastere" traite in spatiul recluziunii sunt prilejuri de meditatie asupra conditiei omului in noua lume. Fortat sa gandeasca prin suferinta, tanarul descopera ca prizonierii lagarelor comuniste nu erau, asa cum multi se grabeau sa creada, "vanduti de catre marile puteri" (caci atunci, asemenea sclavilor, rationeaza autorul, ei s-ar fi cuvenit sa aiba un pret), ci realizeaza ca toti cei aflati acolo devenisera pur si simplu "obiecte fara valoare".

Dar ce lucru ciudat! Tocmai in infernul lagarului modern, lui Adrian Oprescu ii e dat sa-i descopere pe cei care, atunci cand viata nu mai face doi bani, ajung, prin gesturile lor, sa-i dea pret. Iar splendoarea acestei atitudini ii va fi revelata autorului prin aparitia lui Ion Chitu, dupa figura bunicului, neindoielnic, al doilea mare personaj al cartii. Ajuns planton ("smotruitor") la "politici" din intamplare, Ion Chitu e cu totul deosebit de ceilalti: nu numai ca nu e, precum majoritatea plantoanelor, turnator, dar, mai mult, el foloseste rolul in care fusese distribuit, pentru a se dedica slujirii detinutilor. Chitu le face acestora servicii nepretuite: de la transmiterea mesajelor catre "lagaristii" total izolati (dintre care Coposu si Bentoiu), la dotarea fiecarei celule cu "un opait" (o cutie goala de crema de ghete in care se ardea petrol). Zelul sau nebunesc e pedepsit prin trecerea lui in randul detinutilor obisnuiti (si, spre sansa "povestilor", in chiar celula autorului), devenind la randu-i, cum ii placea sa spuna, un simplu "schelete". In relatia care se naste intre "domnisorul cu carte" si  "badea Chitu", acesta din urma apare ca o splendida alcatuire umana care imbina intelectualul de rasa (ascuns sub chipul unui taran analfabet!) cu nobletea unui caracter ireductibil. Inteligenta nativa, capacitatea sa de a trece orice afla prin propria-i minte, luciditatea fara cusur, setea lui de a cunoaste il transforma in invatacelul ideal, iar pe autor intr-un maestru fara voie, care va primi de la elevul sau, in schimbul cunostintelor de liceu ale acestuia, cea mai inalta lectie de viata. Si nu e intamplator ca cel care rosteste adevarul esential al acelei epoci este tocmai Chitu: anume ca lumea era intoarsa pe dos, ca oamenii cu adevarat valorosi erau inchisi, in vreme ce ticalosii conduceau.

Cel de-al doilea taram al Infernului, Canalul, este menit sa raspunda la intrebarea-limita "cat oare poate duce un om?". Iar aceasta intrebare, care se naste in marginea unor munci ce devin tot atatea forme de exterminare, primeste acum un raspuns neasteptat. Scena urcarii roabei pe taluz, cu ultimele puteri, sub privirile crunte ale unui brigadier cu statura de urias, criminal de drept comun, este momentul elucidarii raportului dintre rezistenta fizica si cea morala: nu doar puterea fizica este pusa la incercare acum, ci mai ales "fibra nevazuta a fiintei launtrice", "muschii sufletesti" care se atrofiaza atunci cand supravietuirea devine o forma de pactizare cu calaul.

Si totusi, exista momente in care tocmai aceasta colaborare da masura maretiei omului. Poveste de iarna relateaza intamplarea care avea sa rastoarne relatiile de autoritate din lagar: scosi noaptea la lucru, in plin viscol, detinutii si soldatii de paza se trezesc deodata in fata mortii: "Aripa mortii falfaise peste noi si, sub mangaierea ei, «banditii» nascuti peste noapte dintr-o ideologie netrebnica si tinerii analfabeti deghizati in paznici disparusera ca prin farmec. In locul lor, nauciti de frig si de viscolul turbat, egali in fata fricii, a vietii si a mortii, aparusera din nou oamenii. Iar autoritate, singura adevarata, nu mai avea acum decat cel ce era in stare sa ne salveze pe toti". Aceasta povestire marcheaza punctul culminant al cartii, momentul deplinei lamuriri interioare a eroului, care descopera ca omului ii este dat sa traiasca nu doar ororile Infernului, ci, chiar in interiorul lui, clipe de pura gratie.

Daca descrierea Paradisului copilariei era mai putin elaborata, infernul puscariei si al Canalului impune, prin configuratia sa complicata, o stilistica mai complexa. De aceea, in partea a doua a cartii, amintirile sunt organizate intr-o constructie ce presupune subtilitati si nuante imprevizibile. Scene ce descriu cumplitul regim de detentie sunt completate de intamplari hazlii, surprinse cu mult umor, intr-o maniera ce aminteste de Ion Ioanid: "stilul" original al gardianului Buscu si slabiciunea lui fata de o cioara cu care danseaza purtand-o pe umar, scena prinderii detinutului ce se ascunsese in hazna, cantecul de jale al fumatorului fara tigari, incaierarile de noapte din dormitorul "greilor". Epilogul cartii surprinde, de asemenea, o similara rasturnare a starilor emotionale: eliberat din inchisoare, reusind sa scape de domiciliu obligatoriu, angajandu-se brigadier la o ferma de porci de langa Bucuresti, autorul petrece o dupa-amiaza de toamna cu prietenii, turnandu-si vin in "paharele bio" confectionate din cupele unor ardei si ascultand povesti ciudate despre lumea libera. Aceasta scena amicala, desfasurata in atmosfera precara a unei intalniri semiconspirative, se transforma intr-un neasteptat prilej de bucurie, altminteri inexplicabil pentru un tanar caruia lumea in care ii fusese dat sa traiasca ii refuza orice sansa. Hohotul de ras cu care se incheie aceasta carte spulbera insa toate aceste imposibilitati: este gestul unui invingator.

In prefata cartii, Gabriel Liiceanu marturiseste ca Adrian Oprescu este chiar varul sau. Citindu-i manuscrisul, el traieste miracolul unei descoperiri aparte. Cu "varul Adrian" avusese doua intalniri privilegiate: copil fiind, il cunoscuse, mai intai, ca pe un tanar dezinvolt si plin de haz, de al carui picior se agata in joaca ori de cate ori acesta venea in vizita, iar, dupa cativa ani, ca pe proaspatul eliberat din inchisoare: un strain de asta data, de care copilul nu mai are curajul sa se apropie. Noul lui chip, transformat din interior, era imaginea adevarata a ceea ce Istoria facuse din om. Simbolic descifrate, cele doua intalniri reveleaza doua lumi: una pe care copilul ar vrea s-o pastreze, cealalta care il sperie si-i declanseaza refuzul "visceral". Insa cea mai covarsitoare intalnire este aceea de acum, dintre editor si scriitor, abia ea dezvaluindu-l pe adevaratul "var Adrian". Prefata devine astfel  replica unui dialog de-o viata ce-si gaseste implinirea intr-o carte de exceptie. O carte care vine sa se alature celei scrise de Ion Ioanid, Inchisoarea noastra cea de toate zilele, capodopera a cartilor de detentie, precum si fascinantei evocari a lui Annie Bentoiu, Timpul ce ni s-a dat.  Ceea ce le uneste pe toate trei, dincolo de calitatile lor literare, este impulsul din care s-au nascut: nevoia de a restitui prezentului adevarul despre trecut, ca singura mostenire ce ne poate imbogati si vindeca. 

* Adrian Oprescu, Varul Alexandru si alte povesti adevarate, Humanitas, 2008