Pe aceeași temă
In Jurnalul suedez, iubirile anterioare traiesc fantomatic alaturi de iubirea noua. Ele apar si dispar la fel de neasteptat în vise, supte de întunericul subconstientului, si dau trecutului o alta varianta de lectura. Nu vegheaza doar fantoma lui Christine, fosta sotie a lui René, ci si, într-o forma diferita, fantoma lui Nichita, marea iubire anterioara a Gabrielei.
Relatia dintre Gabriela Melinescu si Nichita Stanescu, intrata demult în mitologia lumii literare, este deseori amintita în Jurnalul suedez: o tusa discreta, înfiorata, care va plana în permanenta asupra noii iubiri, creand anxietati, culpabilitate sau compasiune.
Este evident o relatie initiatica, chiar daca sub semnul inexorabil al ratarii sanselor. Fireste, visele pun cel mai bine în evidenta aceste sensuri multiple: “...visul din Toscana unde traiesc din nou cu Nichita... El are fata albastra, în acelasi fel cum Krisna, cel mai frumos zeu, a avut-o înainte de a deveni gri-închis, la ultima încarnare.
Nichita ma asigura de infinita lui iubire, asa cum numai un zeu poate face, exact ca în Gita, unde cititorul este asigurat de dragostea vesnica a zeului pentru cel care cauta cunoasterea concentrandu-se adanc pe cuvintele textului. Acel om cu fata albastra este frumos ca Nichita din anii cand l-am cunoscut eu, înainte de cadere, de decadere, înainte de metamorfoza prin care el primise un chip grotesc, o masca exterioara pentru interiorul lui care, îmi place sa cred, ramasese la fel de profund si misterios ca întotdeauna... Curios ca în aceste vise din Toscana... si eu, si el pastram amintirea vietii anterioare, a vietii penibile, a brutalitatii relatiilor noastre, da, chiar a urii lui pentru mine. Daca aceste vise sunt numai fictiuni din lumea psihicului meu, chiar si asa sunt interesante, pentru ca traim intens culpabilitatea noastra pentru un lucru secret care ni se daduse si care s-a sfaramat între noi doi”.
Rana “abia vindecata” a iubirii anterioare pentru Nichita este o alta proba pe care trebuie s-o treaca eroina-naratoare din Jurnalul suedez: “mi se propune din nou acelasi lucru îngrozitor: o descindere în flacarile unui infern nou, despre care nu stiu nimic. Prin trecerea prin foc, o noua suferinta, o noua fortificare sau pur si simplu o înfrangere cu disparitia în neant? Am ales amandoi lupta”.
De altfel, ziua de nastere a lui Nichita a tutelat nasterea noului cuplu: 31 martie 1974 este “acea zi de neuitat”, cand are loc adevarata întalnire a naratoarei cu editorul suedez sub alt semn al astrilor: nu canicula toropitoare, ci învierea primaverii. “Deodata îmi amintesc ca era chiar 31 martie acea zi în care l-am întalnit pe René. Deci, de ziua lui Nichita! In acea dimineata de neuitat, Nichita m-a sunat, din iubiti devenisem prieteni. Ca de obicei, Nichita m-a moralizat în acea dimineata pentru «pricini imaginare», pentru ca auzise în oras lucruri despre mine. El putea fi oricum, dar nu eu. Acea puritate de care vorbea era si ea imaginara. Si eu ca scriitor nu am avut niciodata de gand sa ma abtin de la viata, ea este fascinanta si demna de studiat si eu îmi asum toate riscurile... Caracterul meu e sferic, ma întorc mereu la punctul initial, dar îmi place sa alunec pe o suprafata atat de perfecta. Am trecut prin foc, dar am stiut mereu ca trebuie sa fac în asa fel încat sa si ies din el si sa-mi vindec ranile meritate.”
Peste doi ani de încercari grele, naratoarea care va ajunge pe aeroportul Arlanda din Stockholm a lasat în urma nu doar “tara copilariei”, ci si o etapa închisa a vietii ei, sub semnul distrugerii si mortii, intrand cu decizie si curaj într-un nou ciclu al vietii ei seriale: “Romanul meu «Copiii rabdarii», depus la editura Cartea Romaneasca de cinci ani, zace fara raspuns, încat nici un impuls creator nu ma mai viziteaza, nici o speranta nu mai aprinde la orizont vreo flacara noua.
Sunt criticata chiar de cea care mi-a dat nastere si singurul meu aliat a fost mereu tata care-mi aparea în vise... : tata era plin de sange, cu aceeasi fata tumefiata din ziua sinuciderii. Nu-mi spunea nimic, dar ca totdeauna, fara sa ma critice, îmi întindea o mana franta în cadere, dar ferma... Cand scriu acest jurnal, viata mea s-a schimbat radical, dar gandul la sinuciderea tatalui meu ma urmareste oriunde m-as duce. E ceva eroic sa refuzi viata cand ea te sileste la degradare”.
Si Jurnalul suedez aduce marturia acestei fidelitati a memoriei.
O viata închinata curajului si cartii
“Cand l-am întalnit pe René, în acea dupa amiaza predestinata, am stiut ca vom trai împreuna, ca va fi greu si dureros. René era altfel, în mod paradoxal citeam în el: usurinta, dar si o puternica moralitate. Un luptator, pana la ultima picatura de sange, ca si mine.”
Editura lui René Coeckelbergh, în care si Gabriela Melinescu investeste, ani de zile, o parte a energiei ei, este frecvent elogiata în presa pentru ca este “singura în Suedia care publica autori din tarile comuniste, fara nici un profit, pur si simplu facand eforturi supraomenesti pentru a supravietui”... “René, nascut în Occident... i-a publicat pe scriitorii din Est pe care occidentalii nu prea au chef sa-i citeasca, neavand mare interes pentru problemele lor”... “Au aparut deja articole elogioase despre activitatea editurii noastre, singura în prezent care îsi asuma riscul de a publica multe carti ale scriitorilor din tarile închise, cele de dupa Cortina de Fier. Se subliniaza indiferenta marilor edituri cu bani si curajul lui René, fara bani, de a risca totul în numele adevarului, pe care poate el însusi l-a ignorat, un timp, fiind angajat în miscarea trotkista.”
Jurnalul suedez aminteste des si o alta editura interesata de literatura Estului, L’Age de l’homme a lui Vladimir Dimitrievic, cea la care peste multi ani avea sa apara, în traducerea lui Odille Serre, cartea despre Gogol a lui Lucian Raicu. Cu acelasi entuziasm, René Coeckelbergh scoate în 1977 si o revista, Jakobs stege (Scara lui Iacob), al carei prim numar este în întregime dedicat “Cartei ‘77”, avand printre semnatari pe Vaclav Havel, Ivan Klima, Pavel Kohout, Alexandr Kliment. Cel de al doilea are pe coperta fotografia lui Paul Goma, arestat la Bucuresti, si articole de Monica Lovinescu si Virgil Ierunca. “Prin acest numar, René a încercat sa-i angajeze pe intelectualii suedezi, sa-i informeze despre ceea ce se petrece azi în Romania si în celelalte tari comuniste, despre mizeria în care traiesc oamenii de acolo, ca într-o închisoare plina de teroare. Multi încep sa se destepte, dar nu toti, din pacate.
Multi continua sa creada în comunism...” Fireste ca aceasta atitudine deranjeaza oficialitatile romane si Ambasada romana din Stockholm care da, permanent, de-a lungul jurnalului, semne ale activitatii ei de urmarire si intimidare.
Dar ecoul acestei activitati de editor generos si curajos creste: “Acum ne asteptam la orice. Ambasada romana obisnuieste sa-si trimita oamenii sa sparga ferestrele aruncand cu pietre sau, cum s-a mai întamplat la aparitia numarului despre «Carta ‘77», sa faca o spargere noaptea, sa ravaseasca redactia si sa fure lucruri de valoare si documente, profitand de faptul ca politia suedeza, ca de obicei, este supra încarcata... Dar ziua suntem mereu vizitati de necunoscuti care vor sa cumpere revista epuizata în oras si cartile editurii, carti ale scriitorilor din est, în marea lor majoritate”.
Primul volum al jurnalului da multa informatie despre disidenti, admirati si publicati (dintre romani mai ales Paul Goma, la a carui arestare René trimite o scrisoare de protest presedintelui Uniunii Scriitorilor), dar nu numai el. Gabriela Melinescu însasi fusese invitata de René în Suedia împreuna cu Marin Preda, Nichita Stanescu, Alexandru Ivasiuc si Nicolae Breban, ale caror carti fusesera deja publicate. Prin Stockholm si prin paginile jurnalului vor trece multi altii, între care Marin Sorescu (cel care nu vorbeste de rau pe nimeni), D. Tepeneag, împreuna cu sotia sa, Mona (“un cuplu special, privilegiat”).
René, al carui portret interior se deseneaza treptat, are el însusi o profunzime de scriitor: sunt frecvent relatate visele lui, frumoase si uneori înspaimantatoare prin puterea lor premonitorie. Iata o proba: “Este vineri, 4 martie (1977). René s-a trezit dis-de-dimineata povestindu-mi ca la Bucuresti s-a distrus cladirea Uniunii Scriitorilor si toate cladirile din jurul ei. Imediat am aflat despre cutremurul de pamant din Romania”.
(Din pura întamplare am aflat ca un alt coleg al nostru, un foarte important scriitor din exil, a visat în aceeasi noapte ca în Romania fusese un cutremur.)
