Pe aceeași temă
Niciodată devorat de faima celei mai cunoscute creații ale sale, Mafalda – o fetiță inteligentă, excesiv de curioasă, îndrăzneață, voluntară și, mai ales, sceptică –, Quino a cunoscut notorietatea mondială, aerul său bonom și privirea candidă din spatele ochelarilor rotunzi devenind, în ultimele decenii, o imagine ușor recognoscibilă.
Fiu de imigranți spanioli, el studiază artele frumoase, fără a absolvi facultatea, în orașul natal, Mendoza, și decide să își cultive vocația de caricaturist. Creată, inițial, ca ilustrație publicitară pentru produse electrocasnice, banda desenată care va evolua într-o subtilă analiză a societății argentiniene și, prin extensie, a naturii umane este publicată de o serie de reviste argentiniene, între 1964 și 1973. Întrebările necontenite, reflecțiile tulburător de profunde, concluziile abrupte și consternările delicioase ale Mafaldei, precum și ambianța de umor atașant transformă episoadele seriei în cea mai populară și iubită bandă desenată într-o țară deloc săracă în caricaturiști și umoriști. Pe parcursul celor 9 ani, Quino așază în jurul protagonistei din ce în ce mai multe personaje, dezvoltându-i fiecăruia o personalitate robustă, însă forța vitală a întregii narațiuni rămâne în mâinile fetiței brunete cu funde colorate. Dialogurile cu părinții și cu numeroșii săi prieteni servesc, deseori, drept pretexte ideale pentru inserarea aluziilor sociale și a îndemnurilor mature, teren fertil pe care se desfășoară dansul metaforei. În interviuri, Quino însuși a mărturisit și explicat recursul la anumite metafore, în Argentina anilor ’70 în care dreptul la liberă exprimare era grav fisurat.
Fiecare dintre copiii cu care Mafalda se joacă și discută întruchipează un arhetip. Îi dau replica visătorul, capitalistul, conformistul, violentul și chiar anarhistul, într-un mic univers doar aparent izolat de cel al adulților din jur. Prezența acestora din urmă îi alimentează curiozitatea, dar și autoritatea, stimulând-o să-și afirme independența timpurie nu ca un simplu moft, ci ca produs al reflecției și al voinței solide. Părinții Mafaldei asistă, uimiți, la reacții excesive, comentarii eliptice, întrebări bizare și convingeri greu de asociat spiritului unui copil de 8-9 ani. Un astfel de episod se consumă când mama sa o surprinde construind o jucărie solidă, greu de identificat. Întrebată dacă face un pătuț pentru păpuși, fetița comentează iritată: „Ce pătuţ, e canapeaua psihologului!”. În altă secvență, fetița citește afirmația „Toți suntem egali în ochii lui Dumnezeu”, bombănind sarcastic: „Ce doctor de ochi o fi fost prezent în acea clipă?”. Cu altă ocazie, ea citește îndemnul „Cunoaște-te pe tine însuți!”. Replica sa: „Un sfat bun. Dar azi, nu am chef să fac turism înăuntrul meu”. Merită menționată și reacția sa când un rac aflat pe plajă îi ignoră afirmația „Viitorul e înaintea noastră” și se retrage. Mafalda țipă, furioasă: „Reacționarule!”.
Ideile și dialogurile personajului argentinian includ referiri la fenomene și evenimente relevante ale anilor ’60 și ’70 – Războiul Rece, războiul din Vietnam, mișcarea pentru drepturile civile, mai ’68. Una dintre cele mai grăitoare imagini o înfățișează cu un creion în mână, îndepărtându-se de un glob pământesc pe care tocmai a așezat anunțul „Atenție! Iresponsabili în acțiune”.
Odată încheiată seria, Quino nu se lasă înduplecat de insistențele publicului privind reluarea ei și invocă epuizarea subiectului, dar acceptă producția unui lungmetraj de desene animate. Imaginea simpaticei brunete devine un loc comun în societatea argentiniană. Banda desenată înveselește copilăria multora, la fel precum îi invită pe adulți la meditație. Este tradusă în zeci de limbi, printre care engleză, franceză, italiană, germană, olandeză, norvegiană, suedeză, polonă, greacă, rusă, turcă, ivrit, arabă, farsi, chineză, coreeană și japoneză. Umberto Eco însuși semnează prefața volumului în limba italiană – Mafalda, contestatara. În diferite etape, regimurile dictatoriale din Bolivia, Chile și Brazilia cenzurează sau chiar interzic publicarea seriei.
Quino, care obține cetățenia spaniolă în 1990, petrecându-și ultimele decenii de viață între Spania și Argentina, chinuit de un glaucom care, recent, îl adusese în pragul orbirii, răspunde apelurilor UNICEF de a folosi imaginea Mafaldei pentru diferite cauze, iar în primăvara acestui an, se implică într-o campanie de prevenire a infectării cu coronavirus.
O placă instalată la intrarea într-un bloc din cartierul San Telmo – unul dintre cele mai vechi ale capitalei Buenos Aires – amintește că protagonista este desenată în acel loc, în nenumărate episoade ale seriei. La câteva sute de metri, pe o bancă, o statuie a Mafaldei purtând o rochie și o fundă galbene îi îndeamnă la fotografii pe localnici și pe turiști deopotrivă. O variantă în roșu se află la Oviedo, în Spania. În 2014, lui Quino i s-a decernat Premiul Príncipe de Asturias.
Pe 1 octombrie, Argentina a declarat zi de doliu național în memoria artistului care mărturisea într-un interviu: „Desenez, pentru că mi-e foarte greu să mă exprim verbal”.
Printre numeroasele tweet-uri publicate ca omagiu adus lui Quino se remarcă acela al scriitorului și editorului Hernán Casciari: „În Argentina, nu idolatrizăm cu majoritate absolută. Nu există personaj adorat care să nu suporte contragreutatea discreditării. El Che, Evita, Borges... Când cineva îi numește cu drag, întotdeauna altcineva sare cu un dar. Până azi. Azi, în sfârșit, ne-a murit cineva în unanimitate”.
