Pe aceeași temă
“ A scandal in Bohemia” este unul dintre cele mai melancolice texte din canonul holmesian. Se află în centrul acestei naraţiuni nu doar enigma ce ameninţă un străvechi tron al Europei, ci şi enigma însăşi a personalităţii lui Holmes. Textul pe care Doyle îl publică imediat după primele sale două romane este unul în care se poate întrevedea, ca într-un palimpsest, o parte din strania arhitectură umană şi mitologică a celui care este deja faimosul investigator particular Sherlock Holmes.
În momentul în care Watson revine în Baker Street, spre a-şi revedea vechiul prieten, acesta este ieşit de puţină vreme din imperiul său halucinogen. Dependenţa sa de narcotice nu este doar semnul excentricităţii asumate cu ostentaţie, ci este mai presus de toate indiciul detaşării de o lume diurnă a cărei logică Holmes o refuză. Propria sa manieră de a “ vedea” acolo unde ceilalţi nu descifrează nimic poate fi citită, vizionar, ca o prelungire a acestei abilităţi hrănite de droguri de a trece pragul dintre universuri şi de a căuta un sens acolo unde nimic nu pare să indice existenţa sa. Explicată raţional şi didactic, cum se întâmplă şi în “ A scandal în Bohemia”, metoda de deducţie a lui Holmes nu–şi pierde aura himerică ce îl plasează pe detectiv mai aproape de adâncul crimei londoneze decât de suprafaţa antropologică respectabilă a contemporanilor săi.
Intriga în care Holmes se aventurează , de această dată, din chiar momentul în care misterioasa scrisoare din Boemia ajunge în mâinile sale, este un exerciţiu de iniţiere în imagologie şi în arcanele eternului feminin, în egală măsură. Englez arhetipal, de unde şi accentul pus de Doyle pe latura sa nocturnă, Holmes este chemat să confrunte o umbră princiară ce vine din Ruritania pe care atâţia dintre contemporanii săi o evocă, cu fascinaţie şi detaşare, în egală măsură. Chiar şi incognito, regele Boemiei este marcat, vestimentar, de opulenţa barbară ce traduce, simbolic, propria sa înclinaţie către exerciţiul autoritar al puterii. El este un spirit ce împarte cu Rupert de Hentzau, ( maleficul conspirator din “ Prizonierul din Zenda” ) atât vocaţia brutalităţii, cât şi apetitul pentru narcisismul princiar. Acolo unde discursul comun preferă accentul pus de veselia de operetă , Doyle pune în scenă, o dată cu regele Boemiei, o piesă mai gravă şi sumbră. Boemia din care vine prinţul duce mai departe moştenirea de întuneric a Boemiei imaginate de Shakespeare în “ O poveste de iarnă”.
“A scandal in Bohemia” este şi cronica unei revelaţii pe care Holmes însuşi o resimte, iar dublul său Watson este obligat să o consemneze. În intriga de palat în care este atras, ca într-un vârtej de istorie melodramatică, Irene Adler este prezenţa în jurul căreia se organizează tentativele lui Holmes de a recupera fotografia compromităţoare pentru casa regală a Boemiei. Artistă şi femeie fatală ce seduce bărbaţii , Irene Adler întruchipează, în ochii lui Holmes, o enigmă care nu se lasă citită. Deşi nu apelează la violenţă, deşi nu posedă, asemeni lui Moriarty, un imperiu care se supune crimei, Irene Adler nu este mai puţin redutabilă în confruntarea ei cu Holmes.
Se poate spune că, dintre toate personajele ce traversează existenţa lui Holmes, ea este unicul ce îl descumpăneşte şi îl dezarmează pe maestrul deghizărilor şi al deducţiei. Holmes ajunge, o dată cu Irene Adler, la marginile unui continent ce pare la fel de tulbure şi de iraţional ca al său. Ceea ce ar fi putut fi doar prelucrarea reţetei clasice de roman-foileton devine, pentru Doyle, ocazia de a expune abisalitatea maşinii de gândit hrănite de atracţia aventurii. “A scandal in Bohemia” transcrie unul dintre rarele eşecuri ale lui Holmes. Dotată cu un instinct al intuţiei nu mai puţin redutabil decât al lui Holmes, Irene Adler dispare, împreună cu soţul ei, lăsând în urmă, ca o dâră de parfum,o scrisoare şi o fotografie cu propria sa imagine.
Scandalul în care se înfruntă un rege şi femeia care i-ar fi putut fi regină este, în cele din urmă,ocazia de a contempla complexitatea hipnotică a lui Holmes însuşi. Ultimul gest pe care acesta îl face probează arta lui Doyle de a adăuga ambiguitatea decadentă în făptura acestui detectiv cocainoman şi maniacal în obiceiurile sale. Din întreaga istorie a aventurii regale supravieţuieşte, în minile lui Holmes, doar imaginea cu Irene Adler. În absenţa unei iubiri care să tulbure pacea acestui celibatar singuratec,fotografia din finalul naraţiunii este semnul cel mai puternic al unei pasiuni care nu a fost să fie cu adevărat niciodată. Misterul lui Holmes rămâne intact,iar restul nu este decât tăcere.
