O editura serioasa trebuie sa aiba si o misiune

O editura poate fi si o afacere rentabila in Romania? De ce anume depinde acest lucru?
O editura e obligata sa fie rentabila prin chiar statutul ei. Din acest punct de vedere, Societatea Comerciala Editura Polirom S.A. pare o titulatura ce suna ca un blestem: “blestemul” consta in bilantul contabil, in care, daca nu inregistrezi profit, inseamna ca ori dai faliment, ori cineva trebuie sa acopere pierderile. Alta solutie nu poate fi! A devenit un cliseu, cel putin in Romania, sa se afirme ca intre productia de bunuri culturale si rentabilitate ar exista incompatibilitati. Industria muzicala autohtona a fost prima care a incalcat cutuma pudibonda a opozitiei dintre produsul cultural si profit. In lume, pretutindeni, editarea este considerata o activitate lucrativa, deci potential rentabila.

De aici pornind discutia, problema rentabilitatii este ceva mai ampla. Editura nu poate fi judecata ca un simplu business, ca o “afacere”, doar in functie de profit. Editura are si o misiune, iar “afacerea” fara misiune nu inseamna nimic, e un simplu fapt de comert cu cartea. Secretul functionarii unei edituri tocmai acesta este: sa imbine implacabila “tiranie” a profitului, fie el si unul minimal, cu misiunea pe care si-o asuma.

Ajung si la partea “provocatoare” a intrebarii, despre situatia din Romania. In mod paradoxal, sectorul editorial privat a fost foarte dinamic, cartea “s-a privatizat” rapid, iar multe dintre editurile “de stat” au murit pe rand, nu s-au transformat in “gauri negre”.

Clientelismul si coruptia au fost mai putin manifeste. In plus, fondurile publice au fost putine, nu au fost multi bani de deturnat (cu exceptiile cunoscute: finantarile dirijate de Ministerul Culturii, interventionismul haotic, cu nostalgii centriste al Ministerului Educatiei si Cercetarii). Reglementarile fiscale sunt insa sufocante. Pe de o parte, taxele si impozitele, din ce in ce mai aberante, sugruma editorii.

Pe de alta parte, aceeasi fiscalitate excesiva aplicata veniturilor individuale a redus drastic puterea de cumparare, deci consumul, cu efecte dramatice asupra contractiei cererii, iar bunurile culturale, cartea, au fost printre cele mai sensibile. Mult asteptata Lege a cartii, solicitata de Asociatia Editorilor din Romania, care sa reglementeze excesele sistemului fiscal in cultura se lasa in continuare… asteptata. Urmarea? Indicatorul care s-ar putea numi “consumul de carte per capita” a scazut undeva la un incredibil 0,3. Intr-un an, in medie, un roman din trei mai citeste o carte!

Cum v-a venit ideea acestei edituri? Ati sperat la amploarea de acum sau v-ati modificat obiectivele din mers?
Nu, sincer, in 1995 nu intuiam ca doar peste opt ani Polirom va avea amploarea de acum. Pe atunci, problemele erau cu totul altele, de strategie si directie. Tocmai parasisem o alta editura si, impreuna cu cel dintai mentor al Polirom-ului, care a fost Adrian Marino, planuiam o alta, o editura noua, cu un profil social si politic de incidenta romaneasca.

Imi ramasese intiparit in minte, de la profesorul meu de matematici de la Liceul Internat din Iasi, Traian Cohal, ca, pentru a rezista in conditii concurentiale, e nevoie sa fii pregatit sa faci lucruri de zece ori mai grele. Si cum imi place sa lucrez intr-un mediu concurential - concurenta ma stimuleaza -, intotdeauna mi-am facut planuri cu mult peste ceea ce as fi putut realiza. Norocul sau poate destinul au facut ca unele dintre aceste planuri chiar sa se-mplineasca.

Targul de carte suplineste deficientele difuzarii

Cat de importanta e promovarea titlurilor? Raspunde publicul romanesc la stimulii publicitari?
A spune ca promovarea unui titlu nou este lipsita de importanta sau de o importanta secundara ar insemna sa contrazic niste principii elementare de marketing. Prima dilema a editorului este ca promovarea costa, trebuie inclusa in bugetul cartilor si, implicit, in pret. Cheltuiesti mai mult ca sa vinzi si constati ca pretul cartii creste si astfel vinzi mai putin. Raspunsul, feedback-ul este de multe ori incert. Dupa o “Serata” a regretatului Iosif Sava feedback-ul era evident.

Astazi, dupa cele mai multe dintre emisiunile culturale ale televiziunii, efectul este minor. Cu toate acestea, exista destule cai de promovare a noutatilor editoriale, inclusiv cele pe care le numim “electronice”, si care se dovedesc a fi eficiente. Sau revistele cu cititori foarte fideli, chiar daca uneori au tiraje mai reduse.

Care este strategia targurilor de carte? Se poate spune ca sunt gura de oxigen pentru majoritatea editurilor romanesti?
Nu cred, nu cred sa existe edituri care sa mizeze exclusiv pe vanzarile unui targ de carte, cu atat mai mult cu cat doar doua targuri, ambele in capitala, cunosc o participare si o publicitate semnificative. Mai curand, as spune ca un targ cum este cel organizat de Artexpo, la Teatrul National, isi asuma o sarcina ingrata, aceea de a suplini niste deficiente ale sistemului national de difuzare a cartii: oamenii vin pentru ca acum au sansa de a gasi, mai ieftin, anumite titluri pe care, altminteri, nu le gasesc in librarii. Scopul targului, cu alte cuvinte, este dinainte pervertit.

Multe “evenimente culturale” se consuma astfel in anonimat si, treptat, sunt dirijate in spatiile exterioare perimetrului expozitional, si acesta destul de vag definit. Cred ca ar trebui sa existe si un anumit standard, valoric, o minima (auto)selectie, si mai cred ca ar trebui expusa exclusiv productia editoriala recenta, ceea ce ar conferi o oarecare “stralucire” targului, senzatia de deja-vu fiind uneori stanjenitoare, dar, sincer, nu stiu cine ar putea impune asemenea rigori. Apoi, (si) nestiinta noastra de a ne “vinde” autorii, de a vinde drepturi de traducere adica, face ca targul din Romania sa fie putin atractiv pentru editurile straine.

In aceste conditii, cu greu am putea vorbi despre strategii, ci, mai curand, despre un supermarket de carte pe care suntem fericiti ca cineva il organizeaza anual. Ar fi nedrept sa fim prea critici, si alte targuri de carte, celebre, cel de la Frankfurt de pilda, sunt confruntate cu serioase dificultati.

Productia culturala sa ramana libera si liberala

Care ar fi primele 5-6 secrete ale Polirom-ului?
Cateva sunt din categoria secretelor lui Polichinelle. Lucrurile trebuie facute prin munca, daca se poate cu pasiune si intr-un mod cat se poate de profesionist. Ma refer nu numai la editarea propriu-zisa, ci si la celelalte activitati ale editurii: distributia, promovarea, dezvoltarea si strategia economica. Calitatea colaboratorilor, cei din editura, dar si colaboratorii externi, poate fi si ea importanta. Polirom s-a impus prin dinamism, mai ales prin dinamism, dar si prin programul editorial divers si preturile moderate. Si sa nu uitam difuzarea.

A devenit un truism, chiar si la noi, sa afirmi ca este mai usor sa produci decat sa vinzi. Sa punem insa lucrurile la punct: ma refer aici la productia “mare” de carte, cu tiraje mari. Intr-un domeniu atat de sensibil, dar si vital pentru o natiune, cum este cartea, nu totul poate fi redus la comert. Sunt carti etichetate drept “necomerciale”, dar valoroase, si care trebuie publicate. In acest caz e nevoie de mecenat, de atragerea unor resurse financiare, de subsidii, poate chiar de sustinere din partea statului.

Problema este ca unele edituri si-au facut o politica din a supravietui din finantari. Mai mult, finantarile - din banii publici! - se fac la noi intr-un mod lipsit de transparenta, nu in functie de valoare, ci pe baza de simpatii si “gasca”, de clientelism. Aceiasi indivizi care au dirijat cultura nationala inainte de ‘89 au revenit pe scena cu dorinta de a o comanda si azi, incercand sa “acapareze” banul public in folosul grupului de interese pe care-l reprezinta. Rezultatele se stiu: carti care zac in depozitele editurilor, tiraje “umflate” pentru a justifica subventiile, confuzie de valori, plagiate celebre - unele girate chiar de institutiile statului -, intr-un cuvant ineficienta recunoscuta a acestui tip de interventionism.

Poate ca unul din “secretele” Polirom-ului a fost si acesta, de a ramane marginal unui asemenea “sistem” anticoncurential. Productia culturala trebuie sa ramana libera si liberala. Ea nu poate fi dirijata de un Centru, fie el politic, administrativ sau geografic. Manifestari de provincialism cultural pot exista deopotriva in “capitala”, iar “provinciile culturale” se pot dovedi, uneori, prolifice. As vrea sa cred ca Polirom-ul iesean, bucurestean sau timisorean, ar putea constitui un exemplu.

20% din cartile vandute in Franta sunt livres de poche. Exista public la noi interesat de astfel de editii? Catre ce este atras romanul indeosebi (colectii, genuri, autori)?
Preferintele publicului tanar, este o simpla prezumtie, migreaza catre un model mai “american”. Ceea ce nu implica faptul ca modelul “frantuzesc” poate fi rejectat. Generatiile tinere sunt astazi mai pragmatice, prefera cartile “utile”, self improvement-ul, cartea formativa, de uz profesional. Asistam si la o resuscitare a interesului pentru fictiune, dupa o perioada de “foamete”, in care a existat o preocupare deosebita pentru cartea din domeniul social-politic. A fost un fenomen firesc, datorat tranzitiei, acum lucrurile incep sa se “aseze”, ca in orice tara cu traditie editoriala. Daca ar fi sa fac o paralela, dupa ‘89 vanzarea de televizoare a cunoscut o “explozie” datorata penuriei accentuate. In timp, indicatorii s-au normalizat.

Dintr-un recent sondaj reiese ca tinerii romani prefera, in aceasta ordine, carti de aventura, de dragoste, de actiune, politiste si umoristice. Nimic din acestea nu editati. De fapt, vizeaza Polirom un public tinta mai elitist?
Nu cunosc acest sondaj. Din ceea ce stim insa, modelul editorial elaborat de cercetatorii specializati in studiile culturale, americani, dar si francezi, arata ca publicul este extrem de segmentat. Preferintele difera si, teoretic, o editura ar putea supravietui publicand carti de pescuit sportiv sau semiotica, adica adresate unui public asa-zis “elitist”. Polirom a fructificat asemenea “nise”, unde exista “un exces de cerere”, cum spun specialistii in marketing, de exemplu in psihologie, sociologie, comunicare sau studii de gen.

Unde se vinde cartea mai bine: in provincie sau in Bucuresti? Cum va explicati acest fenomen, este el unul normal?
In Bucuresti estimez ca se vinde peste 25% din productia de carte. De ce? Un raspuns pertinent cred ca l-ar putea da sociologii. Exista in schimb si zone nedezvoltate economic, cu venituri reduse, unde vanzarile de carte sunt mari si, invers, zone dezvoltate, unde vanzarile sunt reduse. O explicatie ar fi si sistemul de distributie, aflat cam de mult in tranzitie, unde apar dificultati pentru obtinerea sau mentinerea spatiilor. Unele orase importante, cu peste 100.000 de locuitori, nu mai au librarii. Pentru orasele sub 100.000 de locuitori sau pentru localitatile din zona rurala, de regula, cartea a devenit un produs practic intangibil. Este o constatare dramatica. Cat despre sistemul de biblioteci, lucrurile sunt evident in deriva.

Ne trebuie politici culturale adecvate economicului

De ce (atat de tarziu) o colectie de fictiune romaneasca?
Cred ca este o abordare fireasca, in virtutea unei strategii editoriale care nu a ocolit nicicand autorii romani. Dimpotriva! Doar ca, de o vreme, Editura Polirom se adreseaza si cititorului indragostit de fictiune, de literatura universala, si o face cu mult succes prin colectia Biblioteca Polirom a carei coordonatoare este Denisa Comanescu. Era necesara in context si o reabordare a prozei autohtone, intr-o viziune editoriala noua. Tocmai asta intentioneaza colectia Fiction LTD. As vrea sa-mi confirm o intuitie, si anume ca literatura autohtona nu este condamnata la un destin asistential.

Scriitorii romani ar trebui sa-si recastige locul in librarii, sa trezeasca interes, sa aiba cititori. Aparitia unui roman autohton bun nu ar trebui sa se consume in anonimat, sa fie o intamplare oarecare, ar trebui sa fie un eveniment. Mi se pare contrariant ca, in alte tari, cei care se situeaza in fruntea topurilor de vanzari de carte sunt autorii nationali. Chiar si la noi, in alte domenii, autorii romani au succes, nu si in literatura, cu foarte putine exceptii. Ar exista unele explicatii, altele ar trebui cautate, dar ce mi se pare important este sa facem mai intai ceva, nu doar sa ne lamentam.

Le lipseste autorilor romani doar promovarea pentru a fi la nivelul succesului celor editati in Biblioteca Polirom? Daca ati fi prozator roman ce romane ati scrie?
Ar fi simplu sa lipseasca doar promovarea. Discutia ar trebui purtata cu privire la toti actorii implicati pe piata de carte: autori, editori, librari si, de ce nu, mass-media. Pe de o parte, constatam ca scriitorii sunt slab mediatizati, ca vocile critice credibile sunt astazi rare, iar cotidienele abia in ultimii ani au inceput sa aiba pagini culturale dedicate (dar, fapt exceptional, iata ca le au!). Pe de alta parte, ca editor, nu este suficient sa scoti un tiraj de cateva sute de exemplare, din care jumatate sa si-l vanda scriitorul insusi. O asemenea “strategie” contravine functiei de marketing a editurii. Desigur ca exista partis-pris-uri si printre difuzori, dar cred ca merita efortul sa le modificam. Un management cultural imaginativ nu ar trebui sa se limiteze doar sa ofere ceea ce se cere, el ar trebui, intr-o anumita masura, sa si stimuleze cererea.

Poate ca exista si o problema cu autorii. Imi amintesc despre un editor strain care tocmai publicase, gratie unei stipendii, traducerea unui roman romanesc contemporan. Nu l-a putut citi, mi-a spus la un targ de carte, era atat de complicat incat, dupa ce a parcurs o jumatate, a constatat ca nu pricepuse nimic, mai mult, uitase chiar si inceputul. Nu intamplator a fost avantajata astfel, indirect, scrierea memorialistica, carti precum Cititul si scrisul de Nicolae Manolescu sau Jurnalul suedez al Gabrielei Melinescu. Nu sunt scriitor, dar, daca as fi, cred ca mi-as lua drept reper un cititor model, un cititor tanar, n-as scrie in nici intr-un caz pentru critica sau colegii de breasla. Mi-ar placea sa citesc un roman despre ceea ce numim astazi “structurile” post-decembriste si raul pe care l-au produs.

Una din cele mai acute probleme este castigul autorilor din propriile carti. Cat de bine plateste Polirom autorii pe care ii publica?
Aritmetic, va raspund ca roialitatile, ca procent din vanzari, sunt situate la nivelul altor tari. Aceste roialitati se regasesc in costuri si trebuie recuperate din vanzari. De aici incep insa problemele. Atat timp cat tirajele sunt mici, costurile - ridicate, iar recuperarea investitiilor - extrem de dificila, ajungem la o ecuatie simpla, din care rezulta ca atat editurile, cele mai multe functionand la limita de jos a rentabilitatii (multe dintre ele chiar dispar), si autorii castiga extrem de putin. Aici intervine si chestiunea fiscala despre care aminteam. Castigul autorului, presupunand ca are si alte venituri, este impozitat global si, intr-o tara in care transa de impozitare maxima se situeaza la circa 3.500 de dolari anual, 40% din sumele rezultate ca drepturi de autor vor reprezenta taxe platite statului. Intr-un stat dijmuitor cum este astazi Romania, imi este teama ca viitorul cartii este incert. Ca si in sanatate sau educatie, rezultatele (asa-ziselor) politici actuale din cultura pot avea consecinte nefericite pe termen lung.

Este apetitul cultural al romanilor scazut? Poate fi stimulat?
Poate ca este, poate ca nu... Oricum, n-ar trebui sa devenim nostalgici. Am experimentat, pana mai daunazi, o stare nefireasca, ceea ce Norman Manea, in Intoarcerea huliganului, numeste “drogul cartii”. Pentru multi dintre noi, cultura a insemnat drogul supravietuirii. Poate ca acum asistam la o reactie, poate ca este normala fuga de acest drog al culturii, cu conditia ca el sa nu se transforme intr-unul al inculturii. N-as dramatiza nicicum. Editura Polirom organizeaza anual campanii in favoarea lecturii, oferind carti la preturi extrem de reduse. Ele au avut pana acum un mare succes, au fost solicitate sute de titluri si mii de exemplare. Poate ca in viitor ni se vor alatura si alte edituri... Chiar si asa insa, raman la parerea ca problema (eventualei) scaderi a apetitului cultural este una primordial economica.