O excursie în 'Camceatca'

Liliana Corobca scrie aşa cum ar coase în stil tradiţional, când nu mai ai la îndemână nici modelele, nici pânza, aţa şi nici culorile de altădată.

Citind gingaşul roman al Lilianei Corobca, Kinderland, mi-am adus aminte cum era tras de urechi Thomas Ciulei, pe la în­ce­putul anilor 2000, pentru „lipsă de obi­ec­tivitate“ în documentarele sale. Era vorba despre un film cu oameni ai Deltei, dar, câţiva ani mai târziu, un altul, Podul de flori, despre singurătatea fa­mi­liilor fracturate de plecatul la muncă în lumea largă, nu reuşea să facă mare impresie publicului ro­mâ­nesc. Din lipsă de obi­ec­tivitate sau din prea multă? Căci nu era nimic patetic în documentarul acela, doar mult omenesc, multă fru­mu­seţe simplă, o insistenţă anume pe omenie în micile ritualuri domestice îndeplinite cu seriozitate şi calmă îndârjire de doi copii de la ţară şi de tatăl lor. Mici gesturi înlănţuite fără sfârşit, devenite soluţii de supravieţuire şi remedii pentru sin­gu­ră­tate şi dor. Câteva scene de neuitat ne-ar fi cu siguranţă de folos pentru o dreaptă privire asupra romanului Kinderland. Toa­te sunt despre ceea ce trebuie făcut în­totdeauna, orice ar fi, ca să rămâi om în lumea ta. Care să fie rostul obiectivităţii aici, adică în artă? Cu siguranţă, niciunul.

Oare şi cartea prozatoarei de peste Prut va fi privită cu aceleaşi rezerve? Riscul ei stă în simplitatea primejdios de învecinată cu naivitatea. Un risc aproape depăşit în cartea anterioară, Un an în paradis. Nai­vitatea se dovedeşte a fi o alegere lucidă, căreia simplitatea îi devine consecinţă şi confirmare.

Formula este, de altfel, oarecum la modă. Povestitorii neinhibanţi stilistic, cursivi, cu story, câştigă teren în faţa scriitorilor cu amprentă, cu „gheară“, arhitecţi de viziuni şi de stratificări în parabolă. În schimb, sofisticarea se mută dinspre ca­lo­filie în planul vocilor narative, tot mai pu­ţin neutre, iar când tema rămâne în zona amintirilor din copilărie, iese de nu se ştie unde un neomedelenism straniu ca un re­gret, impregnat de melancolie, fără spe­ranţă, dar măcar vindecător de coşmaruri douămiiste. Cu Radu Pavel Gheo, Adrian Chivu (cel din Strada), Cătălin Dorian Flo­rescu, Ana Maria Sandu, chiar şi cu ul­ti­mul Filip Florian (Toate bufniţele), ne-am îndepărtat binişor de cruzimea tragică a Aglajei Veteranyi, de echivocul sulfuros al Ceciliei Ștefănescu, chiar şi de poza in­sis­tent provocatoare a lui Cezar Paul Băde­s­cu.

Liliana Corobca face deci foarte bi­ne că-şi păstrează formula. Am însă îndoieli că e în acelaşi câştig când alege un subiect de agendă „oengistă“, cum l-a numit ci­ne­va (copiii ai căror părinţi sunt plecaţi la muncă în străinătate, după cum Un an în paradis vorbea despre „traficul de carne vie“, cum se spune la drepturile omului). Proza ei nu trebuie expusă aşteptărilor prost plasate, cu atât mai puţin celor ce ţin de reţete verificate la export. S-ar pierde marele atu, care este sinceritatea, adică acel dozaj indicibil prin care reu­şeş­te să pledeze pentru milă, mândrie, spe­ranţă, dreptate, ruşine, solidaritate, spirit de sacrificiu. Neluate în răspăr, asemenea valori fac cu greu literatură şi e cu atât mai interesant că nimeresc firescul în pa­ginile Lilianei Corobca, în mica ei gra­vitate de început al lumii, rechemată pas cu pas, ca din poveştile populare.

Cristina, mamă de nevoie pentru doi fraţi mai mici, pe care-i apără cu ghearele şi cu dinţii (uneori la pro­priu), are teoria ei: „Copiii de trei ani sunt grozav de deştepţi. Pe ur­mă, cu cât cresc, cu atât mai proşti se fac. Marcel e mult mai deştept decât Dan de mul­te ori. El nu a învăţat so­luţiile pentru toa­te pro­blemele şi situ­a­ţiile şi gân­deşte cu capul lui. Când începi să înveţi, ţi se dau de-a gata numai răspunsuri (...) Oa­me­nii nu mai gândesc, ci învaţă răs­punsuri pe de rost“. Îi înţelege cu fiecare zi mai bine pe Dan şi pe Marcel. Culege de la ceilalţi tot ce i-ar putea fi de folos ca să-i scoată din încurcătură. Ies toţi trei din clinciuri mărunte, pe care doar spaimele lor de copii singuri le dilată. O căpuşă se înfige în burtica lui Dan - scena de des­chidere a romanului, excelentă: „Căpuşa era lipită de burtă, aproape de buric, sugând sân­gele copilului“. Trebuie căutat un adult ca­re să ştie să scoată scârboasa creatură. Cu toată încrederea, e chemat în casă un bărbat, care nu doar că-l scapă pe copil de insectă, dar îi şi dă fetei mai mari o lec­ţie gratuită de puericultură: cum împaci un copil care plânge cu o păcăleală mică. Epi­sodul întredeschide scurt şi uşa către comunitate, entitatea discret pla­cen­tară în care cresc cei trei „orfani“ de cir­cum­stan­ţă. Vor mai răzbi în carte două-trei situaţii la fel de bine cusute pe de­desubt, cât să se înţeleagă că nu suntem într-o lume fără căpătâi, ci doar într-una fără noroc.

Cum se alină dorul de părinţi? Cu tărie de caracter. „Când Marcel a început să scâncească, l-am întrebat de ce plânge. Vreau la mama, vreau la tata. Ca să nu mai plângă că vrea la tata, l-am dus în partea cealaltă a satului, să-l vadă pe tata lui Gheorghiţă. Știam când se în­toarce beat acasă şi când îşi bate fe­ciorul, cu cureaua sau cu nuiaua. Toţi îl râd şi îl bat pe Gheorghiţă, care e abia în clasa a doua, dar merge gârbovit ca un moşneguţ, se teme şi de umbra lui, e slab şi nefericit. Tatăl lui înjură, ţipă de se aude în tot lungul drumului. Câţiva copii se adună să vadă cum va fi bătut Gheorghiţă.

- Vezi tată?“

Lecţia funcţionează şi nu prea. Marcel îşi face un tată din hainele scoase din şi­fo­nier, dar, ce-i drept, pretinde că „tata l-a bătut“. Mai de folos par şedinţele de plâns cu program. „A venit Marcel fix la ora opt, într-o seară, cu fotografiile mamei şi tatei, le-a aşezat frumos înaintea noastră taman când trebuia să înceapă un film şi: hai să plângem, că-i ora opt!“

Lumea Cristinei e plină de învăţăminte. Cele mai multe le poţi căpăta de la ani­male: pisica lipsită de pui „avea ochi de om, trişti şi îndureraţi. N-o să-i uit ni­ciodată”. Un mistreţ singuratic, pierdut de vânători prin pădure, „stătea grav şi asculta“ cântecul fetiţei speriate despre „vai sărmaaaana turturică, nici nu zboa­ră, nici nu piiiiiiică“. Capra vecinilor nu se lasă mulsă de mâini străine, cel mult acolo, un firicel de dat la câine, „să fie şi la el duminică“. Puii de rândunică nu pot fi ţinuţi în viaţă decât de Dumnezeul lor ş.a.m.d.

De la oameni, înveţi mai cu seamă să deosebeşti binele şi răul. Situaţie delicată: în curte vine „Cotruţă ăla mic cu părul creţ“, mereu pus pe ciordit câte ceva. Des­luşire: „dacă nu aduc nimic acasă, ma­ma mă bate şi mai tare, are mâna mai grea decât a ta. Un copil atât de mic şi jerpelit, chinuit şi flămând. Bine, măi, fură şi tu ceva, dar să vedem şi noi“. Vrea să fure tractoraşul băieţilor, dar ăştia plâng. Îl lasă deci să fure sapa, mamă-sa s-o bucura de ea, or să o ceară înapoi pă­rinţii, când or veni. Moralismul delicat din cărţile Lilianei Corobca ar face cu uşu­rinţă o antologie foarte ataşantă.

Părinţii au miros, după care tân­jeşti când sunt departe („Mi­ro­sim hainele. Pălăria miroase a tată şi rochiile a mamă“), dar nu sunt icoane. „Nicio săp­tă­mână nu mai puteţi sta împreună, că gata vă certaţi. Numai dacă staţi pe con­tinente diferite sunteţi soţ şi soţie exem­plari, cu trei copii. Aproape o familie model. În special de Crăciun şi de Paşte.“ A fi „copil cu mamă“ sau „băiat cu tată“ este un rang râvnit. Altminteri, „exemple de taţi răi găseşti câte vrei, că-s cam toţi beţivi şi toţi îşi bat copiii“. Pentru Cristina, lucrurile sunt chiar mai nuanţate decât atât. Poţi să mai plângi, dar pe as­cuns, şi oricum rămâi cu ochii roşii şi te doare capul. Mai bună e o excursie „să vedem Camceatca“, adică doi copii cal­muci, aduşi de tatăl lor din Rusia în­de­părtată, unde fusese la muncă. „Cheu­toa­rea“ şi „Căţelu“, poreclele primite, pri­mul pentru ochii înguşti, al doilea pentru că stătea numai sub masă, ajung un grav memento: „O să-l rog pe tata, când vine acasă, să-şi ţină eschimoşii, ciurbanii, carelienii, portughezii şi alte neamuri de cheutori acolo, în caz că-i are, să nu ne facă de râs“. Gura satului tace deo­cam­dată în Kinderland, dar e acolo, ca un ecran cu sunetul dat pe mute.

Liliana Corobca a ales încă o dată sim­plitatea, în varianta ei savantă. Scrie aşa cum ar coase în stil tradiţional, când nu mai ai la îndemână nici modelele, nici pân­za, aţa şi nici culorile de altădată. Se odih­neşte la un moment dat de acest pariu complicat, lăsând să intre în carte un culoar cărtărescian. La 12 ani, Cristina e un receptacol catifelat pentru riturile ini­ţierii. Unele sunt pedestre, dar nu-şi pierd abrupt poezia misterioasă: „Mi-am cum­părat multă vată şi mi-am pus deoparte. Când a venit mama ultima dată acasă, a adus un pachet cu tampoane speciale, a zis, pentru femei. Cred că pentru mine, când va veni clipa“. Practic, lucrurile se pot rezolva şi aşa, ba chiar şi mai comic, ca atunci când intervin asistenţii sociali („ne întreabă dacă avem stări depresive şi ne aruncă peste gard nişte cărticele despre dragostea părinţilor şi pregătirea copiilor în probleme de migraţie“). Calea cealaltă însă, a eresului, e mult mai ten­tantă, infinită, îmbogăţitoare. Alisa, fe­tiţa-vrăjitoare („Mi-a spus că vrăjitoarele au ochi care inspiră frică. M-am apro­piat şi am privit-o ţintă, ochii ei s-au mărit cât s-au mărit, apoi au început să lucească. Eu m-am speriat, am ţipat şi am fugit, apoi mi-a trecut, Alisa îmi pla­ce foarte mult“) pare scoasă din REM, aşa cum mijloceşte iniţierea în vârsta nubilă a prietenelor ei.

Kinderland e un roman de mici di­men­siuni. Chiar şi aşa, vreo zece pagini ar fi fost mai bine să lipsească (cele în care Cristina emite cugetări despre viaţă şi ros­turile ei). Nu ştiu dacă pro­zatoarea va reuşi să înainteze pe teritoriul fragil pe ca­re s-a instalat, dar cred că totul depinde de cât de bine îşi drămuieşte „bagajul“. N-ar trebui să se încarce ni­ciodată cu „proiecte“ şi, mai ales, ar fi păcat să uite acasă micul paradis, sus­pendat între ge­o­grafie şi istorie, din care a coborât.  //

// LILIANA COROBCA

// Kinderland

// Editura Cartea Românească,

    2013, 178 pag.