Pe aceeași temă
Cartea lui Paul Johnson surprinde dialectica spirituală a decantărilor teologice prin care trece poporul lui Israel – de la cel arhaic, pastoral – din timpurile mozaice ale Pentateuhului – până la compromisurile operate în diaspora elenizată sau în perioada seleucidă, când regatul lui Iuda este, din nou, scena luptei între rigoriștii ortodocși și reformiștii cosmopoliți.
Grație Editurii Humanitas, opera lui Paul Johnson – compusă, pe lângă publicistică, din eseuri istorice sau filozofice și din monografii – a devenit familiară publicului autohton cultivat. Aproape toate titlurile marelui spirit conservator (și creștin) circulă într-o veselă sarabandă, iar Paul Johnson Fan Club primește lunar noi membri: români educați, care ar putea citi volumele și în limba lor originară, oameni care prețuiesc inteligența critică, umorul britanic, erudiția istorică (fără de care disputele contemporane sunt vânare de vânt)...
Tocmai în calitatea informală de „johnsonist“ vreau să le împărtășesc cititorilor câteva impresii despre recent editata O istorie a evreilor (Humanitas, 2015, în traducerea Irinei Horea, 740 p). În primul rând este o istorie a poporului ales, nu Istoria însăși, pentru că autorul nu și-a propus să concureze Vechiul Testament (Tora, Nebiim u Chetubim), ci numai să adune, într-o ambițioasă sinteză inteligibilă, patru milenii din cronica singurei seminții omenești care a supraviețuit din epoca bronzului până astăzi. Firește, nu a supraviețuit neschimbată, în pofida unui sentiment electiv care a favorizat endogamia, rigorismul stabilizator și inerția tradițională. A trecut, acest buchet al triburilor semitice, printr-o fascinantă serie de probe, distrugeri, războaie civile, conflicte armate cu vecinii, autodizolvări prin tentația sincretismului, asalturi, deportări, reveniri spectaculoase la matcă. Pe undeva, prin Biblie, tribulațiile lui Israel au devenit de mult părți ale culturii umane de pretutindeni și asta mai ales pentru că, așa cum spune Johnson, „universalismul este implicit în monoteism“. Imaginarul vechi-testamentar – de la arca lui Noe și hrănirea miraculoasă cu „mana“ până la carul de foc al profetului Ilie, groapa cu lei unde e aruncat Daniel sau eroismul fraților Macabei – are virtuți ecumenice și nu doar iudeo-creștine.
Evreii s-au găsit pe ei înșiși prin dialogul straniu cu Yahwe, simbolizat de lupta nocturnă a patriarhului Iacob cu „Îngerul“. Și acest dialog – când asurzitor, când tăcut, când subminat de tentația aculturației (denunțată ca idolatrie), când luminos în supremul său adevăr – este substanța Cărții sacre, miza hermeneuticii talmudice, fundalul înțelepciunilor hasidice, calea domnească a speculațiilor cabalistice. Toate popoarele au venerat zei, și-au construit panteonul ca pe o temelie imaginară a cetăților unde au locuit sau pe care le-au cucerit. Toate imperiile au propus sau impus sincretisme pacificatoare, formule de concordie interconfesională, legislații morale chemate să federeze diferențele și să protejeze bunăstarea comună. Nu și evreii: deși anturați de imperii mai sofisticate (și oricum mai puternice) precum cel egiptean, hitit sau asiro-babilonian, deși expuși, prin colonizare sau deportare, unor îndelungate și intense influențe culturale străine, ei și-au apărat, cu abilitate diplomatică sau cu fanatism insurecțional, atât independența, cât și vocația ireductibilă de misionari ai ideii monoteiste.
PAUL JOHNSON - O istorie a evreilor (Editura Humanitas, 2015, 740 p.)
Cartea lui Johnson surprinde dialectica spirituală a decantărilor teologice prin care trece poporul lui Israel – de la cel arhaic, pastoral – din timpurile mozaice ale Pentateuhului – până la compromisurile operate în diaspora elenizată sau în perioada seleucidă, când regatul lui Iuda este, din nou, scena luptei între rigoriștii ortodocși și reformiștii cosmopoliți. Anecdotica istorică – urmărită în registrul biblic, dar și din surse clasice alexandrine (Josephus Flavius și alții) – se supune unor invariante subtil decelate de autorul britanic. De pildă, paradoxala dublă vocație a evreilor pentru înrădăcinarea într-o tradiție tabuizată și dezrădăcinarea facilă, aproape căutată, care duce la reinventarea Tabernacolului într-o alteritate uneori radicală. Asemenea sulurilor Torei, din era străveche a altarului portativ, evreul rătăcitor este metafora insurmontabilă a acestui neam ales și răzbunat, dar și a omului ca atare: el fuge pentru a cunoaște, se deplasează pentru a-și aminti, se așază în alt spațiu pentru a se reinventa. Detectăm aici o sursă unică de tensiune spirituală pe care raționalizările ulterioare nu fac decât să o atingă superficial.
Așa cum ereziologia e o istorie negativă a Bisericii creștine, antisemitismul e contraponderea istoriei tragice, exemplare, a lui Israel ca popor ales. Johnson face și această contra-istorie, fără să ideologizeze tema prin distanțări critice sau identificări apologetice. Și tocmai obiectivitatea lui simpatetică face volumul atât de atractiv și de persuasiv. Grila lui Johnson este strict raționalistă, genealizatoare. Grație acestei lecturi sistematice, istoria evreilor este periodizată calitativ: israeliții, iudaismul, catedrocrația, ghetoul, emanciparea, Holocaustul, Sionul. Tot atâtea epoci distincte sau etape spre eterna recentrare a lui Israel în relația sa cu Yahwe, cu neamurile, cu răul uman, cu păcatul și cu izbăvirea în Pământul Făgăduinței.
Istoria lui Johnson, scrisă de un gânditor creștin, inteligent, umanist, modern în conservatorismul său axiologic, ar trebui recomandată în toate școlile de teologie creștină, dar și în universitățile de științe umane, pentru că, fără cunoștințele sintetizate aici - și fără spiritul inclusiv al autorului –, nu putem transfigura dialogul obligatoriu dintre Sinagogă și Biserică. Paleocreștinismul avea comunitățile sale iudaizante. Creștinismul medieval a avut episoadele sale de rușine antisemită. Antisemitismul modern (dezvoltat de păgânismul nazist sau de naționalismul stalinist) nu are rădăcini medievale, ci mai curând iluministe. Trebuie însă să trecem pasarela, să ne instalăm în ghetou, în cultura iudaismului, în teologia sa, pentru a dezvolta solidaritatea și chiar fraternitatea dintre monoteismul creștin și cel mozaic. Mai ales că, astăzi, Israel e singura democrație din Orientul Apropiat: o democrație teocratică, precum cea din perioada Judecătorilor. O democrație fragilă, de a cărei securitate geopolitică depinde viitorul însuși al libertății, așa cum este ea trăită și asumată în vasta civilizație occidentală