Pe aceeași temă
Episodul „nevrotic“ al intrării în partid, ademenirile Securităţii şi oprirea „pe muchie“ a ademenitului, momentul înstrăinării („alienării“) faţă de propriii colegi şi de România lui Ceauşescu, denunţarea abuzurilor psihiatrice împotriva opozanţilor politici şi adeziunea la mişcarea Goma, cu consecinţele aferente, sunt consemnate tacticos sub semnul unei autoscopii calme, dar necruţătoare: „Fii cel puţin aşa de aspru cu tine cât eşti cu ceilalţi. În ceea ce mă priveşte, cred că e mai bine să fii un dram mai sever cu tine. Garanţia morală se întăreşte“. Parcurgând aceste pagini confesionale postfaţate prin reproducerea unor documente – halucinante… - din arhivele Securităţii, îl crezi, efectiv, pe cel care se confesează.
Ceea ce cucereşte de la început este refuzul terapeutic al autoeroizării. Asumându-şi condiţia de „sclav privilegiat“ al epocii, memorialistul invocă prin comparaţie riscurile la care s-a expus un obscur profesor de liceu ce a evitat să propună realegerea lui Ceauşescu la al XIV-lea Congres PCR: „Cei care s-au angajat în actul de a spune nu au merite diferite, ce nu sunt proporţionale cu acţiunea însăşi, ci cu riscul suferit“. Fără îndoială, spre deosebire de scriitorul angajat în acţiuni de protest, dar protejat prin relaţiile sale de breaslă sau internaţionale, omul anonim, singur, a riscat întotdeauna mult mai mult – uneori totul. Îmi place acest tip de atitudine lucidă şi dezeroizată, atât de salubră într-o lume plină de „oameni sub vremi“ care, deşi n-au ridicat, pe atunci, un deget împotriva regimului, se erijează în procurori morali.
Adevărul e că, prin însăşi condiţia sa de psihiatru cu relativ bună situare socială, Ion Vianu a fost împins spre confruntarea cu „ispitele“ Securităţii, fiind pus astfel în faţa unei alegeri morale şi existenţiale decisive. După cum o arată, implicit, şi un discurs din august 1968 al lui Ceauşescu – „dezgropat“ avenit de către memorialist – psihiatria era, chiar şi în acel interval „liberalizant“, folosită ca armă împotriva opozanţilor politici. Din păcate, despre asemenea lucruri (ale căror proporţii nu le putem decât bănui!) nu se prea vorbeşte nici azi, „spiritul de corp“ al breslei ţinându-le „sub pecetea tainei“. Ion Vianu e primul şi aproape singurul membru al corpului psihiatric autohton care a îndrăznit să ridice un colţ al vălului de pe această reţea de complicităţi vinovate, de existenţe şi identităţi schimonosite. Expunându-le amănunţit (episodul vizitei de la Poiana Mare e frisonant!), memorialistul face şi câteva importante evaluări ale situaţiei din România anilor `70.
Contrar opiniei curente, potrivit căreia „nu se putea face nimic“, iar regimul „părea etern“, autorul consideră că aderarea din 1975 a României la Convenţia de la Helsinki privind apărarea drepturilor omului putea încuraja mişcări de protest mai ample, în prelungirea Chartei 77 din Cehoslovacia. Din păcate, corpul intelectual românesc fusese domesticit şi corupt, gesturile de solidaritate făţişă cu puţinii opozanţi (Paul Goma, Ionel Cană, Vasile Paraschiv) fiind extrem de puţine. Iar un intelectual autentic marxist precum Al. Ivasiuc era – după cum observă, acid, Ion Vianu - privit ca „evreu“ de către politrucii ceauşişti (Cornel Burtică). Fireşte, pentru noile cadre, un marxist dedat la subtilităţi dialectice nu putea fi decât „evreu“; ceilalţi, „comuniştii naţionali“ veniţi de la opincă şi îmbibaţi de prejudecăţi antisemite, se complăceau în schimb în frazeologia lemnoasă, cu sos patriotard, a noii vulgate oficiale, în timp ce vechile elite anti- sau necomuniste erau recuperate abil, ca informatori, de către Securitate, cu argumente „elitiste“ de genul „Dumneavoastră ştiţi că în Anglia membrii aristocraţiei şi cei mai mari intelectuali fac parte din Serviciile Secrete?“.
Şi această carte ce sintetizează experienţa psihiatrului, a scriitorului şi moralistului conţine, în filigran, treptele unei „iniţieri“ eliberatoare. Sigur, pentru un asemenea protestatar o plasă de siguranţă exista: existau, în primul rând, relaţiile „externe“ (Europa Liberă, Marie France Ionesco şi ceilalţi, familia din Elveţia a soţiei) care, accesate după trimiterea cunoscutei scrisori de protest, vor ţine Securitatea în şah. Cu această protecţie, represiunea (filaje, anchete, încercări de intimidare) din urma devoalării abuzurilor psihiatrice şi a adeziunii la mişcarea Goma se va încheia „fericit“, prin acceptarea plecării în Elveţia a disidentului.
Alături de relatarea amănunţită a tribulaţiilor profesionale şi familiale – un mic roman condensat -, sau de stop-cadrele „caracterologice“ cu diverşi membri ai scriitorimii anesteziate de regim (în rândul căreia vechii comunişti dezamăgiţi ai anilor 50 fac figură mai demnă decât anticomuniştii convertiţi la „patriotism“ securist), reţin atenţia în mod special câteva aspecte „gingaşe“: relaţia asimetrică a lui Ion Vianu cu Ivasiuc şi Goma (foşti colegi de închisoare cu opţiuni şi destine atât de diferite!), episodul înfierării publice a doctorului disident de către foştii colegi de serviciu şi, în fine, relaţia sa cu puţinii opozanţi publici din epocă. În cazul lui Ion Negoiţescu este evocată direct, fără eufemizări, racolarea acestuia ca informator după eliberarea din închisoare, în anii 60, criticul recunoscând că a preferat să-l toarne mai degrabă pe un „ticălos“ ca Eugen Barbu decât pe alţii.
Dar poate fi el acuzat că „n-a fost Avram Iancu“ şi că a fost silit să semneze acel text „patriotic“ prin care se dezicea de Goma? Delimitându-se de maximalismul lui Virgil Ierunca, Ion Vianu afirmă ferm că nu: „Uşor de spus, de la Paris. Eroismul e o stare de graţie, o vocaţie, nu se comandă“. Într-un registru asemănător e prezentat „traseul“ lui Ivasiuc: recuperat de Securitate după eliberarea din închisoare, dar evoluând spre o revoltă fără orizont, tragic încheiată la cutremurul din 4 martie 1977 (când pare să se fi aruncat sub blocul ce se prăbuşea). Comprehensiv, dar neconcesiv e şi diagnosticul aplicat lui Goma: „S-a chircit, dezadaptat şi a fost singur, mic într-o lume mare, pe care nu a încetat s-o urască şi s-o simtă străină. Mult curaj înghesuit într-o inimă mică. E nobil să fii amar, mai puţin nobil să fii acru“.
Sunt judecăţi formulate (eventual) „amar“, niciodată „acru“... Apar în cadru multe personaje lesne recognoscibile („micul istoric literar“ H., locotenent al lui E. Barbu, tânărul poet ardelean sedus de criticul homosexual ş.a.), dar profilurile lui Ivasiuc, Goma şi Negoiţescu se detaşează net, alături de figura colegului Ion Ion - un picaro genialoid, ratat - şi a profesorului V. Predescu, definitiv marcat de participarea – vizibil stingherită… – la scena înfierării publice a „ereticului“. De un pitoresc macabru e psihologia de „bufon“ schizoid a clinicianului C.C., „absolut pe linie când era treaz“ şi anticomunist grobian la beţie („Îmi bag pula în partid…“), sau a meschinului Cepraga, om de serviciu al Securităţii.
Pretutindeni întâlnim acelaşi echilibru al judecăţilor. Trecând în revistă puţinii semnatari ai apelului Goma, între care mai mulţi inşi „la limita cerşetoriei“, transfugi de ocazie şi doi-trei scriitori, autorul constată sarcastic: „Dacă era doar atâta plus Goma, plus Nego, plus eu, cu atât mai rău pentru România. Pentru că anticomunişti in pectore erau câţi vrei. Însă nimeni nu voia să vorbească, să se expună“, pentru ca imediat să explice aparenta „laşitate colectivă“ prin „condiţionarea“ operată de „marea teroare“ a anilor 50.
Scrie Ion Vianu: „Nu tot ce am trăit şi am făptuit este exemplar, sunt departe de asta. Însă, între momentul când ceream să intru în Partid sau cel încă mai puţin glorios în care ascultam ordinul lui A.N., de a rezolva o problemă a Securităţii (a informatorului pedofil), şi cel în care rezistam ameninţărilor lui Pleşiţă, afirmând că nu am să vorbesc altfel decât am vorbit, între aceste două momente se petrecuse o evoluţie. (…) Poate că o asemenea evoluţie, nespectaculoasă în sine, va putea servi cândva unor oameni dezorientaţi, prinşi în plasa conformismelor“. Exemplară este atât „evoluţia“ în sine, cât şi calitatea asumării sale retrospective. //
// ION VIANU
// Exerciţiu de sinceritate
// Editura Polirom,
Colecţia Ego-grafii
// Iaşi, 2009.
