O moștenire fără mântuire

Nu există, cred, în literatura română un text testamentar pe măsura celor 2.500 de scrisori trimise de Ecaterina Bălăcioiu fiicei sale, Monica Lovinescu.

În urmă cu patru ani, la apariția cărții Doinei Jela, O sută de zile cu Monica Lo­vinescu, mă întrebam dacă stop-cadrul tragic al ultimelor luni de viață ale marii voci de la Europa Liberă nu va stinge forța lu­mi­noa­să a personalității ei. Se va putea oare prelungi dincolo de moarte ardența naturii Monicăi Lovinescu sau, dim­potrivă, finalul dureros, re­compus adesea din amă­nunte penibile, va cădea ca o lespede peste o figură cru­cială a anticomunismului ro­mânesc? Relatarea empatică a autoarei cărții, egal dăruită directeții de tip reportericesc, clătina tulburător o per­cepție încă fragilă.

Astăzi, se vede destul de bine că vremurile nu au mers cu Mo­nica Lovinescu. Cât a trăit, și-a camuflat cu consecvență vul­nerabilitățile, filtrându-și până la rigiditate accesul la structura densă a interiorității. A preferat, aș zice, aparența univocității. La vârsta senectuții, me­mo­riile (La apa Vavilonului) și Jurnalul au nuanțat (auto)portretul în alb-negru, nu­mai că mixul între acea Monica Lo­vi­nes­cu, ale cărei diagnostice și analize tăiau cu precizie de diamant în metastazele com­promisurilor, și această Monica Lovinescu din memorialistică nu s-a mai făcut cu adevărat. Au primit, cred, darul des­chi­de­rii de sine doar cei care o cunoșteau deja, din rândurile citite la microfon, din căr­țile scrise după 1990. Pentru ceilalți, a ră­mas cel mult libertatea de a alege între două personaje distincte. Primul, de o in­teligență severă, cel de-al doilea, de o ten­siune profund umană a conștiinței, ca­pabilă să o apropie de frământările ci­ti­torilor de acum.

Fisurarea cu bună știință a propriei ar­muri a avut loc, probabil, tot „din pri­cina“ Doinei Jela, căreia Monica Lovinescu i-a încredințat la un moment dat misiunea pe care nu reușise să o ducă la bun sfârșit de una singură: reconstituirea destinului Ecaterinei Bălăcioiu-Lovinescu, mama de care comunismul a despărțit-o definitiv, împovărând-o pentru totdeauna cu sen­ti­mentul că i-a pricinuit fără să vrea moar­tea. Iar misiunea se impunea, ca orice legat. Această dragoste care ne leagă, vo­lumul publicat la Humanitas în două ediții (1998 și 2005), a rupt în ființa fiicei multe peceți peste uși închise. Prin fantele create, au intrat treptat alte și alte „pro­be“: Jurnal esențial, excelenta selecție realizată în 2010 de Cristina Cioabă din ce­le șase volume ale jurnalului Monicăi Lo­vinescu; mai nou, documentele relative la Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu selectate din arhiva CNSAS și adnotate de Iulia Vla­dimirov; dar mai ales primul volum din Scrisorile către Monica (1947-1951). Toate adaugă straturi noi la portretul Monicăi Lovinescu, ca într-o uimitoare re­cons­truc­ție din ADN. O lucrare în sine, work-in-progress la care suntem chemați să asis­tăm, să înțelegem și să luăm aminte.

Într-un epistolar atât de puternic semnat „Ecaterina Bălăcioiu“, poate părea ne­drept să o decretezi pe destinatară drept personaj central. Cu siguranță însă, aceas­tă mamă cu totul aparte n-ar fi fost ve­xată. Nu există, cred, în literatura română un text testamentar pe măsura acestor 2.500 de scrisori (ce vor apărea selectiv în trei volume). Cea care scrie se arde pe si­ne în flacăra lumânării de pe masă, până la ultima picătură de cea­ră. Cu această lu­mină fra­gilă, dar ne­în­tre­ruptă, au­toarea ediției re­ușește un straniu efect de refracție: fiica absentă pri­mește în­treg fasciculul fo­calizant. Cum va fi trăit ea, departe fiind și salvată de chiar Cortina de Fier care că­zu­se, muntele de n­e­fe­ricire și de singurătate ca­re se revărsa din scri­so­rile mamei?

Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu îi scrie Mo­nicăi din prima clipă de singurătate, chiar la întoarcerea de la gară, de unde fiica ur­case în trenul de Paris (septembrie 1947), către o bursă obținută cu greu. Extrem de tânără, vibrând între excitația drumului nou care se deschidea și desprinderea grea de anii cei mai frumoși de acasă, pur­ta în mână doi trandafiri roșii, care vor reveni pe tot parcursul cărții - memento al sacrificiului trăit extatic de cea rămasă pe peron. Mama îi va scrie neîntrerupt, într-un continuum senzitiv, de seismograf conectat în așteptarea dezastrului.

Cât de înaltă e dragostea Ecaterinei Bă­lăcioiu pentru fiica ei s-a scris deja, se știe, e simplu de văzut deschizând cartea la întâmplare. Cât de consumant va fi fost însă pentru fiică torentul de detalii ale dorului, frustrării, disperării, ulterior ale degradării (auto)impuse – acesta e un lu­cru încă de măsurat.

„Vinovăţia mea e de alt ordin. Că n-am avut viziune istorică şi am plecat fără a realiza că e pentru totdeauna. Că n-am rămas alături de ea să suferim şi să mu­rim împreună. Că am pus-o în contact cu Caraion. Complexul meu e confuz, nu se lasă redus la cuvinte. Mi-aduc aminte că mamei îi plăcea un poem de Richepin faţă de care eu nutream un dispreţ es­tetizant: un fiu îşi omoară mama care văzându-i mâna pătată de sânge mai are doar timpul să murmure: «T’es tu fait mal, mon enfant?». Era premonitoriu“, gă­sim într-o convorbire consemnată în Aceas­tă dragoste care ne leagă. Este pre­luarea, fără cruțare de sine, a tot ce a ur­mat. Uneori expresia durerii e frapant de laconică și cu atât mai izbitoare: „Vocea ei a dispărut din urechile mele. Sufăr de tăcerile ei“.

Cine ar fi putut clasa în vreun fel mesaje ca acestea, primite prin celebrul „curier di­plomatic privat“ (adică prin prieteni ca­re puteau scoate din țară scrisori)? Încă din toamna lui ‘47, Ecaterina Bălăcioiu scrie: „Mi-e dor de tine până la amețeală și abrutizare“. „Patul tău e făcut ca și când te vei întoarce de la o cină sau un ceai... Ai luat cheia? ... Cum îmi bătea ini­ma când auziam pe sub balcon zgo­motele temute; te așteptam, te bom­bă­neam și te iubeam“ , pentru a ajunge, un an mai târziu, la: „Îți întind cu ochii umezi botul meu de câine bătrân și bă­tut. Mângâie-mă cu mânuța ta cu degete lungi și delicate“, sau direct: „Vai, mă strâng lângă tine duios, cu sfială și strig, speriată: scapă-mă!“. Cum va fi sunat în mintea fiicei o frază precum: „Oare am să te regăsesc peste 100 de ani? Am să te mai port o dată în pântece? (...) Noapte bună, scumpa mea Nemesis“ (1945).

Sinceritatea funcționează irepresibil. Tot ce i se întâmplă Ecaterinei Bălăcioiu în acești primi ani de absență a Monicăi e scris aici, de la golul fizic lăsat de plecarea ei, trecând prin vămile tot mai triste ale sărăcirii, ale deposedării (de casa în care locuia, de slujba de profesoară de limba fran­ceză, de minimul confort al unei vieți decente, de prietenii care dispar în în­chisoare) și până la prăbușirea ultimelor speranțe, odată cu primul act definitiv, prin brutalitatea fără echivoc, al coș­ma­rului care va urma: confiscarea bibliotecii lui Lovinescu.

Selecția operată de Astrid Cam­bose merită aici din nou lăudată. Dar nu îndeajuns, câtă vreme notele surprind o dramă con­cen­trică, intuiesc că scrisorile o în­greunează iremediabil pe Monica, o supun fără voie unei torturi subtile, în­spăi­mân­tătoare prin continuitate. Legătura dintre mamă și fiică devine – din supapă a d­o­rului reciproc – capcană perfectă.

Scrisorile către Monica sunt o involuntară cooptare în suferință, în mortificare, toc­mai a celei pe care Ecaterina Bălăcioiu voia să o salveze. Treptat, Ecaterina Bă­lă­cioiu înțelege cum stau lucrurile, dar viața e mai puternică, așa cum i-a fost ei hă­răzită, așa cum i-a fost rezervat fiicei ei să o împărtășească. Când arestarea devenise posibilă în orice moment (Ecaterina Bă­lă­cioiu-Lovinescu a fost ridicată în 1958, la 71 de ani, a murit în închisoarea Văcărești în iunie 1960 și zace, probabil, în groapa comună de sub actualul... mall Sun Plaza din București!), în scrisorile către Monica apar remușcările. Biata mamă nu face însă decât să re-developeze, prin trecerea în cuvinte, teribila penitență pe care fiica ei începuse deja să o trăiască, fără să se mai poată vreodată elibera.

„Draga mea Mica, nu sunt o mamă bu­nă. Mă tângui și mă jelui, în loc să-ți fiu sprijin.“ „Știu că sunt o mamă rea și că, având în vedere distanța și toate imen­sele și dragile tale greutăți, ar trebui să le trec sub tăcere pe ale mele“, scrie Eca­terina Bălăcioiu-Lovinescu în 1948. „Îmi dau seama că sunt de un egocentrism ne­bun, clinic: durerea mea, tristețea mea, disperarea mea, situația mea, spaima mea, singurătatea mea, părăsirea mea, frica mea, obsesia mea. Și asta fără ru­șine, de la un capăt la altul“ (1949). Dar nimic nu sună mai sfâșietor decât pilda as­cunsă într-o amintire de familie: în fe­bruarie 1950, Ecaterina Bălăcioiu-Lo­vi­nes­cu își amintește de bunica ei, Muma, care își tot jelea soțul. Până când acesta i-a apărut în vis spunându-i: „Nu mai plânge așa – nu mă lași să uit și-mi face rău“.

Obsesia de-o viață a Monicăi Lo­vinescu pentru destinul mamei sale ne-a redat, fragment cu fragment, întregul unei figuri de statură morală im­pre­sio­nantă. Comparabilă cu Anița Nandriș-Cu­dla prin dârzenia luptei pentru o singură cauză ­- propria-i fiică, după cum foarte bine o spune A. Cambose -, fostei soții a lui E. Lovinescu nu i-a fost dat să-și mă­soare victoria. Dimpotrivă, destinul a dis­tribuit-o altfel, mai aproape, poate, de o Alice Voinescu: să-și aștepte, cu tot mai multă mândrie, înfrângerea. „Acum sunt ca o lupoaică, în stare să facă față luptei fiindcă își știe puiul la adăpost“, scrie în 1950. De acum, scrisorile se ridică până la insuportabilul tragediei, prin transferul de suferință fără mântuire către fiică.

Monica este nu doar personajul central al scrisorilor, ci și victima lor. Reînvierea des­tinului mamei a pansat, probabil, cât s-a putut, rana străveche, dar cu si­gu­ranță nu a putut-o vindeca. E o explicație suplimentară pentru neobosita grijă a fi­i­cei lui Lovinescu de a rămâne, în ochii publicului, doar călăuza severă a gândirii intelectuale libere, în România comunistă. Cu atât mai severă cu cât mai acute de­veneau semnele desfigurării, în teribilul de­ceniu nouă al secolului trecut.

Grila morală aplicată elitei literare ro­mâ­nești zeci de ani, de la microfonul Europei Libere, împreună cu Virgil Ierunca, a for­jat în bună măsură ierarhiile valorice, du­pă un desen care încă poate fi identificat. În același timp, a adunat resentimente du­rabile, și ele detectabile azi, chiar mai mult decât acum douăzeci de ani. Por­tretul Mo­nicăi Lovinescu se desenează ast­fel din ce în ce mai mult în notă tragică și tot mai puțin în notă eroică: eroismul, în care sa­crificiul de sine e presupus, are sens doar dacă este învestit cu sens, iar acesta este apanajul vremurilor cu as­pi­ra­ție morală, cum nu sunt cele pe care le trăim. //

// ECATERINA BĂLĂCIOIU-LOVINESCU

// Scrisori către Monica (1947-1951)

// Editura Humanitas, 2012