O Năpastă cosmopolită

De când a început stagiunea teatrală 2012 / 2013, cele mai multe vizite le-am făcut la Tea­trul Național din București. E o situație neobișnuită, căci ani la rând intram în să­lile celui mai mare mall-teatru românesc doar ca să văd spectacole străine venite în tur­neu în Capitală, fie că erau din pro­vin­cie sau din străinătate. „Ca la Național“ devenise o etichetă stilistică, dar care nu se referea la lucrurile ieșite bine, în ge­ne­ral. De când însă noile săli ale com­ple­xu­lui se deschid una câte una, spectacolele au devenit altceva. Aceiași actori ai Na­țio­na­lului, secondați de tineri actori aduși prin contracte de colaborare complicate – sistemul teatral de stat nu favorizează și nu agreează participarea personalului ar­tistic de tip free-lancer –, reușesc să se miște altfel. Iar rezultatele sunt spec­ta­cu­loase.

Când, în septembrie 2012, am aflat că Radu Afrim pregătește Nă­pasta de I.L. Caragiale la TNB, am rămas fără replică. Era un proiect neobișnuit din mai multe puncte de vedere. În primul rând, pentru că regizorul însuși declarase în multe rânduri că nu va monta Caragiale niciodată, motiv pentru care a și fost atacat de un renumit critic literar. „Am zis că nu mă interesează problemele din comediile lui Caragiale, pentru că eu îl acuz pe Caragiale de faptul că noi ne sim­patizăm clasa noastră politică imbecilă. Suntem toleranți când îi vedem la TV. Ei ne dau în cap, iar noi râdem. Caragiale a dat undă verde la asta. Deși nu toate pie­sele lui sunt politice (...), dar cele po­litice au dat undă verde acestui tip de personaj simpatic, abulic, care practic nu are nici un talent pentru  a face po­li­tică, dar ne conduce. Și uite că tot pe ăș­tia îi avem de atunci!“, declara în sep­tem­brie Radu Afrim.

Chemarea de a se alătura grupului select de regizori invitați să monteze Caragiale cu ocazia centenarului (1912-2012) a venit de la Ion Caramitru, directorul TNB. „Am ales Năpasta ştiind că o să o afrimizez și pe asta. Deja lucram și suna foarte mo­dern și actual spectacolul nostru. Nu nea­părat textul! Nu l-am plasat în mediul ru­ral! Nu vreau să spun multe, dar va fi un Caragiale care nu va fi de muzeu.“

Spectacolul a avut premiera la mijlocul lu­nii decembrie a anului trecut și a închis se­ria de montări comemorative din Anul Caragiale. Având o distribuție formată din 12 actori (8 dintre ei aleși pentru un micro-spectacol în spectacolul însuși), această montare este poate una dintre ce­le mai interesante și valoroase spectacole ale stagiunii 2012 / 2013.

„Fac Năpasta pentru că există o relație puternică, niște caractere puternice, de­și textul a fost criticat ca fiind ușurel“, ex­plica Radu Afrim, regizorul care preferă dramaturgia contemporană, clasicii fiind greu de „remixat“ (termen care îi apar­ți­ne și înseamnă o reinterpretare în context actual a unui text clasic), iar reacțiile care urmează spectacolelor după asemenea tex­te sunt mereu violente.

Se spune că lui Caragiale i-a venit ideea de a scrie Năpasta după ce, ieșind dintr-o cârciumă, a auzit o frântură de con­ver­sa­ție între doi clienți care, tulburați de fru­musețea hangiței, și-au spus unul altuia, cu certitudine, că pentru acea femeie se va săvârși o crimă. Plecând de la această afirmație-ipoteză, Caragiale a dezvoltat o in­trigă simplă, dar puternică în care o fe­meie, Anca, se căsătorește cu ucigașul so­țului ei. După 9 ani, când omorul stă să se prescrie iar vinovatul să scape de pe­deap­să, apare Ion nebunul, omul acuzat și con­damnat pentru omor, în fapt o altă vic­ti­mă, o victimă judiciară de această dată, a adevăratului criminal. Anca, un Hamlet fe­minin românesc, reușește să  dovedească criminalul și să-l pedepsească, folosindu-se de puterea ei de seducție, omorând prin brațul altui bărbat care o iubea nebunește.

Intriga are loc în lumea satului ro­mâ­nesc, dar Radu Afrim o translatează în lumea unei metropole. Nu se simte un accent românesc; cel puțin nu la început. Senzația privitorului este că se află într-un penthouse new-yorkez, cu mobilă albă, cu o bibliotecă care plasează personajele în lumea unei elite eco­no­mi­co-mondene. Spațiul este însă marcat de pre­zența unui covor de pământ, un fel de mormânt viu așezat ritualic în mijlocul unei case glo­bale. Acest pământ este cel ca­re, încetul cu încetul, transpiră și aduce fantome și esențe pur românești. Acel pă­mânt este ca o poartă spre profundul ro­mânesc, ca și cum, răscolindu-l, se tre­zeș­te întreaga matrice a spiritualității unui neam programat să rabde, să iubescă, să pedepsească și să răzbune într-un fel anume.

Radu Afrim este un regizor vizual pro­fund. Imaginea morții, personificată într-o ară­tare îmbrăcată într-un superb costum popular maramureșan, cu fața acoperită de o mască de lemn încremenită, este cel mai puternic simbol teatral pe care l-am văzut și simţit vreodată într-o sală ro­mâ­nească de teatru.

Alegerea actorilor mi s-a părut neo­biș­nu­ită, dar foarte inspirată. Pentru prima da­tă l-am văzut pe Mihai Călin (Dragomir) într-un rol de băiat rău. Am rămas cu ima­ginea lui de monstru chinuit de re­muș­cări, într-o cascadă de stări care răscoleau spectatorul prins în vria acestui spectacol. Marius Manole în Ion nebunul are niște in­tervenții cutremurătoare. Dansul său cu pi­cioarele goale în pământul proaspăt are ceva ritualic și sfânt. Mirosul de pământ care se ridică din picioarele lui e ca o in­vi­tație cuminte la întâlnirea cu moartea. Pen­tru rolul Anca, Radu Afrim a ales o dis­tri­buție dublă: Crina Semciuc și Simona Po­pescu. Spectacolul pe care l-am văzut o avea ca protagonistă pe Crina Semciuc, o prezență puternică și fragilă. Mișcările ei, un dans mut al durerii, sunt hipnotizante. Grupul de 8 tineri actori, unii dintre ei în­că studenți ai Universității Naționale de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale“, au dat o supradimensiune aces­tui spectacol. Fiecare spectator le va găsi locul și semnificația, le va decoda pen­tru sine însuși, dar mi-au părut ca niște iele (deși grupul e mixt, format din­tr-un număr egal de fete și băieți) ieșite din covorul de pământ, adevăratul centru de greutate al decorului semnat de Vanda Maria Sturdza.

Omorul din final este explicat printr-o pa­ra­dă de costume superbe, al căror ma­te­ri­al imită carnea vie și sângele. Un spec­ta­col al descompunerii, al dispariției, al mor­ții, exprimat printr-o trecere în scenă care – se­parată de spectacol – ar putea părea o veritabilă paradă de modă. Cosmin Flo­rea, cel care a creat costumele, a reușit să trans­mită stări doar prin imprimeul ales și prin croiala costumelor, care devin un fel de ra­nă mortală creată din textile.

Am lăsat la urmă doi performeri care au în­tregit spectacolul într-un fel inedit: vo­cea Luizei Zan și instrumentele muzicale manevrate de Valentin Luca. Cu o voce pro­fundă și o prezență scenică regală, Lui­za Zan a umplut golurile dintre replici, a pus accentul pe anumite cuvinte, care au căpătat dimensiuni halucinante.

Spectacolul este mereu văzut de un număr impresionant de spec­ta­tori. Pe lângă plătitorii de bile­te, tinerii studenți ai facultăților de artă care au privilegiul de a avea acces gratuit la spectacolele TNB, în­tr-o politică inteligentă de educare și pre­dare de ștafetă, umplu fiecare colț liber, fie­care culoar posibil. Atmosfera a fost fa­bu­loasă. N-am crezut că Caragiale poate fi așa. Cu acest spectacol, Radu Afrim l-a de­zin­hibat pe Caragiale. Caragiale a devenit un dramaturg cool.

Poate nu e cel mai bine vândut spectacol de teatru din București, dar cu siguranță se află între primele trei. De ce ar trebui să mergeți să-l vedeți? Pentru că e ca și cum un DJ ar mixa balada Miorița. Pen­tru că ADN-ul nostru cultural este des­chis, ca­pa­bil de reinterpretări globale și cos­mo­po­lite, iar Radu Afrim a demonstrat asta prin­­tr-un experiment teatral reușit. TNB de­vi­ne un loc cool. Generație MTV, poftiţi la tea­tru! Începeți cu Năpasta lui Afrim! //