O negare de răsunet: Edouard Herriot

Cu greu poate fi găsit un caz de negare a foametei din Uniunea Sovietică de la începutul anilor ‘30 mai relevant decât cel al omului politic francez Edouard Herriot, unul dintre personajele centrale ale vieţii politice franceze din perioada interbelică.

Edouard Herriot a ocupat de trei ori poziţia de preşedinte al Consiliului de Miniştri al celei de a III-a Republici, a fost primar al Lyonului, cel de al doilea oraş ca mărime din Franţa, preşedinte al Camerei Deputaţilor, preşedinte al Partidului Radical - iată un rezumat al unui CV politic care demonstrează că nu avem de-a face cu un simplu şi necunoscut om politic francez. Dimpotrivă.

Herriot mai călătorise în Rusia Sovietică în anul 1921 pentru a se edifica asupra comunismului. Impresiile sale de călătorie au apărut sub forma unui volum tipărit în anul 1922, intitulat, promiţător, La Russie Nouvelle, şi care prezintă mai degrabă o imagine destul de nuanţată a noului regim comunist. Herriot, chiar în preambul, susţine că a putut să observe liber, în calm, redactându-şi impresiile fără să-i pese dacă ele vor plăcea sau nu, cuvinte spre a justifica părerile autorului şi a le oferi un grad sporit de autenticitate, obiectivitate şi relevanţă.

Herriot a decis să întreprindă un turneu politic în Orient în vara anului 1933, poate pentru a sonda soliditatea şi posibilele alianţe pe care Franţa s-ar fi putut baza, având în vedere ascensiunea lui Hitler în Germania. Herriot debarcă în Turcia kemalistă pentru o vizită ghidată, care îi va oferi o imagine frumoasă a noii Republici Turce, pe care o consideră, nici mai mult, nici mai puţin decât „sora mai mică a Republicii franceze, kemalistă, laică, anticlericală“. Îl întâlneşte chiar pe Mustafa Kemal. Din Turcia, omul politic francez s-a îndreptat către URSS. A debarcat la Odessa, pentru a ajunge la Moscova, iar la sfârşitul lui august 1933 îl regăsim în Ucraina devastată de foamete, unde a petrecut cinci zile.

Câteva informaţii despre foametea din URRS din 1932-’34 sunt necesare. Stalin a fost responsabil în totalitate de declanşarea şi propagarea ei de vreme ce a fixat cote de livrări exorbitante, ordonând să se treacă la colectare cu orice preţ. Deja, în 1931, statul bandit sovietic rechiziţionase 42% din recolta ucraineană. La 12 octombrie 1932, a fost adoptată rezoluţia prin care nevoile statului trec pe primul loc faţă de cele ale colhozului. Rezumând, cerealele au fost însuşite de stat, în timp ce ţăranilor care lucrau la colhozuri nu le-a mai rămas mare lucru, în nici un caz cât să le ajungă până la următoarea recoltă. Demenţa lui Stalin nu cunoştea nicio limită, căci, la începutul lunii decembrie, Stalin a ordonat să se confişte până şi rezervele pentru însămânţările de primăvară.

În mod evident, Herriot nu descoperă nicio urmă a dramaticelor evenimente care aveau loc atunci în zonă. Probabil că nici nu dorea să le descopere, dar aceasta e o altă poveste. Din cele cinci zile, jumătate din timp a fost alocat banchetelor şi dineurilor oficiale, iar restul timpului unui turneu aranjat. Un vizitator străin a surprins pregătirile făcute de autorităţile sovietice în ajunul sosirii lui Herriot la Kiev. Cu o zi înaintea măreţului eveniment, populaţia întregului oraş a fost obligată să muncească de la 2 dimineaţa la curăţatul străzilor şi la decorarea caselor. Centrele de distribuire a alimentelor au fost închise. Cozile au fost interzise. Copiii vagabozni, cerşetorii şi oamenii murind de foame au fost făcuţi să dispară. Vitrinele magazinelor au fost umplute cu mâncare, dar poliţia îi alunga sau aresta pe cei care se apropiau prea mult de ele (şi, oricum, vânzarea alimentelor era interzisă). Străzile au fost spălate, hotelul unde urma să stea a primit covoare şi mobile noi, iar personalul a fost îmbrăcat în haine noi.

La fel s-a întâmplat şi la Harkov, oraş aflat într-o regiune lovită crunt de foamete şi care, în plus, mai era şi capitala RSS Ucraineană (abia după 1934 capitala a fost transferată la Kiev, capitala istorică a Ucrainei). Aici, Herriot a fost dus să viziteze Muzeul Şevcenko, fabrica de tractoare, o creşă model. În plus, a luat parte la mai multe dineuri oficiale organizate în cinstea lui de către Partidul Comunist local. Lângă cele două mari oraşe ucrainene se aflau cooperative model, unde erau duşi vizitatorii străini oficiali – lângă Harkov, cooperativa Steaua Roşie, iar lângă Kiev, cooperativa Revoluţia din Octombrie –, ambele unităţi model, în care lucrau doar membri de partid sau komsomolişti devotaţi şi mai bine hrăniţi. Un martor descria fidel pregătirile ce au avut loc în ajunul sosirii lui Herriot: „Un comunist mai bătrân, inspector în cadrul Comisariatului pentru Agricultură, a fost numit temporar şef, iar agronomi experimentaţi au fost detaşaţi la brigada fermei. Totul a fost curăţat şi frecat. Mobila teatrului regional a fost adusă în sălile clubului cooperativei. Draperii, cuverturi şi feţe de masă au fost aduse de la Kiev. O aripă a clădirii a fost transformată în sală de mese, mesele fiind acoperite cu feţe de masă noi, decorate cu flori. Câţiva juncani şi porci au fost sacrificaţi pentru a avea suficientă carne. A fost adusă şi o cantitate bună de bere. Toate cadavrele şi toţi ţăranii muribunzi au fost înlăturaţi de lângă şosea şi obligaţi să se ducă în interiorul ţinutului, iar ţăranilor le-a fost interzis să iasă din case. A fost organizată o adunare generală cu colectivul fermei, comunicându-se că urmează a se realiza un film despre viaţa la ferma colectivă, iar pentru aceasta a venit o echipă de la un studio cinematografic de la Odessa. Doar cei care vor fi aleşi să joace în film vor veni la muncă a doua zi, iar ceilalţi trebuie să stea acasă şi să nu se amestece. Cei aleşi au primit îmbrăcăminte şi încălţăminte adusă tocmai de la Kiev: pantofi, ciorapi, costume, pălării, batiste. Femeile au primit rochii noi. Întreaga mascaradă era supervizată de un delegat al Partidului Comunist din Kiev. (...) Organizatorii au decis că cel mai bine ar fi ca Herriot să-i întâlnească pe muncitorii fermei cooperatiste în timp ce ei stăteau la masă, savurându-şi copioasa masă. A doua zi, atunci când Herriot ar fi trebuit să sosească, muncitori bine îmbrăcaţi stăteau în sala de mese, mâncând o masă sănătoasă, bucăţi mari de carne alunecând jos pe gât, însoţite de bere şi limonadă. Directorul, nervos, a ţipat la oameni să mănânce mai încet pentru ca distinsul lor oaspete, d-l Herriot, să-i vadă la masă. Tocmai atunci telefonul a sunat, iar cineva de la Kiev a anunţat «vizita s-a anulat, închideţi totul!». Direcţiunea a adunat muncitorii, le-a mulţumit pentru efort şi le-a cerut să înapoieze hainele şi încălţările date, cu excepţia ciorapilor şi batistelor. Oamenii au implorat să le fie lăsate hainele şi pantofii, promiţând că vor munci pentru ele, dar fără succes. Totul trebuie returnat la Kiev magazinelor de unde bunurile fuseseră împrumutate“. De altfel, tot la vizita aranjată cinematografic face referire şi cunoscutul scriitor Vasili Grossman, când se referă la un faimos ministru francez care a vizitat grădiniţa unui kolhoz. Întrebându-i pe copii ce au mâncat la prânz, aceştia au răspuns în cor „supă de pui cu piroşki şi cotlete cu orez“. Comentariul lui Grossman este elocvent pentru mistificarea de proporţii: „Supă de pui! Cotlete! La ferma noastră se mâncaseră până şi râmele!“.

Vizitând o cantină model a unui kolhoz, Herriot are proasta inspiraţie şi entuziasmul de a scrie: „Pot confirma că supa este excelentă. La fel este şi restul mâncării, demnă de un oraş precum Lyon, cel mai gurmand oraş din Franţa“. La finalul vizitei în Ucraina, Herriot declara infailibil că nu a observat nici urmă de foamete în regiune, aceasta fiind rodul unui zvon lansat de elemente care urmăresc o politică antisovietică. Pravda scria, la 13 septembrie 1933, că Herriot denunţă în mod categoric minciunile presei burgheze despre o foamete în Uniunea Sovietică. Însă Herriot nu se lasă şi nu se rezumă doar la articole şi declaraţii în presa sovietică şi franceză, căci, întorcându-se în Franţa, trebuie neapărat, asemeni oricărui călător înregimentat şi tovarăşilor de drum, să publice (nici măcar un rezumat, având în vedere proporţiile, peste 400 de pagini) o carte de călătorie, intitulată sec, Orient, despre amblele etape ale călătoriei sale din Est (150 pagini despre Turcia kemalistă şi 250 despre Rusia stalinistă!), în care face elogiul ambelor.

Rămâne impresionant volte-face-ul lui Edouart Herriot, de la condamnarea regimului sovietic în elementele sale esenţiale de început, dar care vor defini întreaga existenţă istorică a URSS („Nicio ţară nu este mare, nici un regim nu este puternic fără libertatatea de gândire“ sau „încercat în ţara noastră, acest regim ar anula mai multe secole de construcţie politică şi ar distruge cadrul necesar pentru progresul nostru“ sau „idealul unui asemenea regim este să suprime toate partidele în afara partidului aflat la putere, să fondeze viaţa publică pe o dogmă, să răpească politicii orice caracter raţional, să ucidă spiritul critic, singurul element activ al progresului umanităţii“), la cauţionarea şi, mai mult, negarea unor atrocitaţi întâmplate la scară industrială! Ceea ce este simpatic: ne întrebăm dacă Herriot a aflat vreodată că interpretul lui din Ucraina, profesorul Seeberg, angajatul Colegiului Educaţiei Lingvistice din Kiev, a fost arestat în timpul Marii Terori sovietice, condamnat la cinci ani de recluziune într-un lagăr din Karelia, tocmai pentru strânsele legături cu politicianul imperialist!

(Fragment din volumul Mirajul utopiei. Călătoriile în URSS: control şi propagandă, în curs de apariţie.)