O uşă întredeschisă

Evocat, nostalgic, ca un clasic al literaturii pentru copii, datorându-şi celebritatea Comorii din insulă şi exemplarităţii ei narative, Robert Louis Stevenson este, simultan, cel ce scoate la lumină tenebrele victoriene, în strania şi magica nuvelă a doctorului Jekyll şi a jumătăţii sale monstruoase. Este ca şi cum, în limita aceleiaşi personalităţi, două sensibilităţi literare ar fi silite să coexiste, iar rezultatul acestei (aparent) imposibile coabitări ar fi un număr de texte ce sfidează orice clasificare prin diversitate şi insolit. Judecat, condescedent, ca un simplu autor de ficţiuni destinate adolescenţilor, privit ca un autor de succes în Anglia victoriană, examinat ca un călător explorând insulele de sud ale Pacificului, în căutarea climatului care să îl salveze de la perspectiva propriei morţi, Stevenson este, simultan, prezenţa admirată de Borges sau de Graham Greene.

Descoperirea lui Stevenson, notează Borges în laconicele sale introduceri din Biblioteca personală, este una dintre acele experienţe ce modelează sensibilitatea unui cititor. Infinit mai preţios decât un simplu poligraf ce satisface dorinţa de aventură, Stevenson al lui Borges este un alt nume pentru puterea literaturii de a imagina, seduce, încânta şi orchestra coşmaruri.

Între aceste extreme ale relegării canonice către spaţiile periferice şi admiraţia câtorva iniţiaţi, textele lui Stevenson vorbesc despre o lume şi o literatură pe cale de a se schimba. Invocarea contemporanilor săi şi a celor care îi urmează este suficientă pentru a trasa harta unei sensibilităţi ce face legătura cu epoca postvictoriană. Henry James, Rudyard Kipling, Joseph Conrad şi E.M. Forster sunt doar câteva dintre umbrele care populează acest timp. În mijlocul acestui segment cronologic, revelaţia lui Stevenson, pe urmele revelaţiei lui Borges, este aceea a unui creator de mituri.

Alese de Borges să figureze în selecţia de opere din Biblioteca personală, The New Arabian Nights şi Markheim sunt două dintre titlurile ce amendează imaginea acreditată a unui autor minor şi pitoresc. Ca în atâtea alte ocazii, intuiţia borgesiană funcţionează asemenea unui Vergiliu ce luminează noi cărări critice. În rătăcirile aventurii sau în confruntarea cu Diavolul care îşi cere sufletul damnat, arta lui Stevenson deţine capacitatea de a convoca, simultan, ironia casantă şi scriitura vizionară.

Elogiată de critici ca un un reper de la care se revendică o întreagă tradiţie a prozei scurte engleze, The New Arabian Nights poate fi citită, simultan, ca un divertisment shakespearian şi ca un exerciţiu de rafinament narativ. Încercând să regândească, intertextual, miracolul arab, Stevenson duce mai departe o obsesie victoriană. Odată cu traducerea neexpurgată a lui Richard Burton (el însuşi posedând ceva din magnetismul unui personaj de povestire gotică, chiar şi în decor african), ceva din vraja indusă de echivalarea franceză lui Galland se destramă, definitiv. Replica lui Stevenson este cu atât mai fascinantă cu cât ea uneşte etaje ale literaturii şi existenţei aflate, până atunci, în stare de necomunicare. Istoriile arabe aduc împreună ecourile domnului Lecoq (detectivul imaginat de astăzi uitatul Émile Gaboriau) şi infernalele conspiraţii ale fenianilor irlandezi. În Babilonul modern al cărui cronicar este Stevenson, ordinea burgheză ascunde un etaj de păcate şi aventuri inaccesibil ochiului profan. Reunind literatura populară şi aluzia savantă la cultura înaltă, noile nopţi arabe sunt o investigaţie ce duce în inima unui mister urban, mister care transferă ficţiunii energia sa demonică.

Ghid în această lume infernală şi miraculoasă, Prinţul Florizel reuneşte, în profilul său, omniscienţa lui Holmes şi graţia unui domnitor al Ruritaniei. Boemia lui Florizel nu este mai puţin delicată decât oricare dintre regatele plasate în Europa fantastă a literaturii de aventuri. Dedicat unui joc al iniţierii, dependent de adrenalina pe care i-o procură coborârea în tenebre.

Florizel este acel fir al Ariadnei ce uneşte diferitele segmente ale naraţiunii. Suveranul Boemiei este pandantul natural al Londrei care ascunde în pântecele sale misterul clubului sinucigaşilor, dar şi strălucirea luciferică a celui mai mare dintre diamantele Indiei. Ca şi Chesterton, Stevenson aduce în cadrele literaturii de aventuri o vocaţie a insolitului care subminează inocenţa genului. Chiar şi atunci când regula finalului luminos este respectată, happy end-ul provoacă prin cultivarea paradoxului sau a melancoliei. Atracţia misterului este şi raţiunea prăbuşirii lui Florizel însuşi: izolat, asemenea lui Prospero, în turnul său de himere, el va fi înlăturat din tronul Boemiei, devenind neguţătorul enigmatic de tutun din Londra victoriană.

Nopţile arabe ale lui Stevenson sunt şi o magmă din care se nutreşte viitorul. The Dynamiter aduce în scenă teroarea agentului secret pe care o evocă şi Conrad în The Secret Agent şi Under Western Eyes. Juxtapunerea succesivelor puncte de vedere narative se suprapune, organic, peste această hartă ficţională în care abundă deghizamentele, întâmplările halucinante şi mistificările rocamboleşti.

Peripeţiile celor trei tineri londonezi în căutarea aventurii sunt o poartă ce se deschide către un teritoriu chestertonian al simulacrelor. În aceste nopţi arabe moderne, Şeherezada devine o conspiratoare ce convoacă în sprijinul ei puterea poveştii. Clara Luxmore îşi etalează arta de a captiva / seduce / hipnotiza. În istoriile inventate de această făptură ubicuă, dedicată revoluţiei şi terorii, Stevenson reciclează locurile comune ale imaginarului contemporan. Închipuirile Clarei Luxmore sunt localizate fie în deşertul mormonilor (acelaşi teritoriu din care vine şi asasinul din A Study in Scarlet al lui Conan Doyle), fie în teribila insulă cu sclavi şi Voodoo a Cubei. Din acest decor animat de o energie destructivă a schimbărilor la faţă nu poate fi absent nici conspiratorul creator de maşini infernale. „Zero“, omul ce domină dinamita şi visează la prăbuşirea Angliei, este şi companionul afabil care caută amiciţia gazdei sale londoneze. Artist al distrugerii, „Zero“ este un semn al lumii care se naşte. Nici chiar geniul arab al exilatului Florizel nu poate domestici această tectonică a istoriei. Divertismentul lui Stevenson cuprinde timbrul lumii care va veni.

Şi dacă noile istorii arabe sunt un triumf al ficţiunii labirintice, ironice şi intertextuale, Markheim propune imaginea unui Stevenson care exorcizează demonii, dând naştere scindatului domn Jekyll. Poveste de Crăciun, dar fără aura de magie luminoasă a lui Dickens, Markheim este cronica gotică a unei coborâri în infern. Întâlnirea cu Diavolul convocat de crima odioasă îi oferă lui Markheim ocazia de a examina, teologic, cărarea care separă iadul de perspectiva mântuirii. Febrilă şi dostoievskiană în articulaţiile sale, nuvela este testamentul unei arte narative concentrate şi halucinate, în egală măsură. Odată cu Markheim, Stevenson pune în pagină un colind de Crăciun contorsionat şi expresionist. Mărturisirea propriei sale crime este puntea care îl aduce pe Markheim mai aproape de lumina salvării. Credinţa se hrăneşte din noroiul prăbuşirii. //