Oaze în deşert: politică şi umanism

Istoria intelectuală a secolului XX poate fi scrisă având ca punct de pornire confruntarea dintre viziunea libertăţii şi pasiunea tiranofilă sau cea dintre democraţie şi totalitarism, în termenii propuşi de Raymond Aron. Dincolo de tragedii, dincolo de morţi şi de cruzime, dincolo de iluzii, se întrevede un nivel al ideilor în raport de care se conturează destinele individuale însele. Căci ideile, mai mult ca în alte secole, sunt cele care animă, chiar decid mişcarea comunităţilor umane şi a statelor, iar crimele care populează veacul XX sunt, în mare măsură, întruchipări ale acestei înclinaţii de a asocia utopiei violenţa statului partocratic.

De aici, utilitatea unei tradiţii intelectuale şi politice a libertăţii, tradiţie în măsură să fortifice, ignorând clivajele stânga / dreapta, un sens al umanismului stenic şi al decenţei. Ceea ce impune, în contra rătăcirilor tragice ale secolului care a trecut, este reîntoarcerea către o explorare a politicii înţelese ca articulare a binelui comun, iar nu ca funestă căutare a unei societăţi perfecte. Failibilitatea umană este însăşi garanţia ce poate preveni impunerea unei filosofii societale care să mizeze pe uniformizare şi pe eliminarea oricărei surse de vitalitate. Regândirea politicii, reabilitarea politicii ca discurs despre cetate: iată două dintre direcţiile pe care marea linie a libertăţii le-a urmărit, în anii de după 1920.

Critica totalitarismului nu este, în această ecuaţie, doar o simplă obsesie ideologică, ci devine reflectarea unei revelaţii umane şi intelectuale, în egală măsură. Totalitarismul devine cuvântul care dă măsura unicităţii secolului XX şi a intervalului ce urmează Marelui Război. Nimic nu poate fi ca înainte în spaţiul gândirii despre om în cetate, de vreme ce însăşi cetatea a fost devastată de un flagel care nu are echivalent. Destinele se călesc în această încercare grandioasă, de vreme ce, aşa cum notează vizionar Camus în finalul Ciumei, molima nu va întârzia să tulbure pacea unei alte cetăţi fericite. Solidaritatea umană este temelia pe care se poate ridica o nouă comunitate, comunitate din fibra căreia tentaţia fricii, delaţiunii şi complicităţii să fie absentă. Curajul are darul de a-i inspira pe cei care se adună în jurul celebrării moderaţiei şi rezistenţei: în lagărul de concentrare sau gulag, în temniţă sau în solitudinea exilului interior, gustul libertăţii se cere regăsit, iar primatul umanismului reafirmat.

Silueta Hannei Arendt deţine o poziţie canonică în această serie a liberalismului civic şi umanist. Alături de un Camus, Aron sau Havel, ea ipostaziază capacitatea intelectualului de a sfida înregimentările şi modele, prin afirmarea unui primat al lucidităţii şi curajului etic. Exemplaritatea ei nespectaculoasă nu anulează, în niciun moment, forţa de iradiere paideică a acestui model. Odată cu Hannah Arendt, fragilitatea umană îşi ia revanşa în faţa încremenirii oarbe a Leviathanului. Evadarea din Germania naţional-socialistă (unde ar fi fost sortită exterminării) şi stabilirea în America întăreşte relaţia gânditoarei cu un spaţiu matricial de la care se revendică întreaga sa gândire. Asemeni lui Leo Strauss, Hannah Arendt duce mai departe o tradiţie a umanismului iudeo-creştin.

Un volum de eseuri precum Făgăduinţa politicii, tradus în cadrul colecţiei Zeitgest, de la Humanitas, coordonat de Vladimir Tismăneanu, poate fi o excelentă introducere în sistemul de gândire al Hannei Arendt. În multe dintre aceste pagini ale unei cărţi care are atributele unui veritabil tratat despre înţelepciune se află, în stare concentrată, o reflecţie intelectuală extrem de fertilă în ordinea constituirii unei viitoare viziuni a libertăţii. Lipsite de emfază, libere de orice falsă rigoare doctrinară, consideraţiile Hannei Arendt trimit către un orizont definibil în termenii arheologiei intelectuale şi al apelului la concepte drept cale de înţelegere a unei realităţi contemporane.

Textele Hannei Arendt din acest volum pot fi citite ca un roman de idei al cărui personaj este însăşi filosofia politică. Între Socrate şi Hegel, între Montesquieu şi Marx, puntea este ţesută de această preocupare de a urmări avatarurile unei tradiţii şi de a excava rădăcinile rătăcirilor secolului XX. Într-un fel, eseurile de faţă sunt complementare consideraţiilor din Originile Totalitarismului: reflecţiile în marginea marxismului şi a praxisului pe care acesta îl dezvoltă merită recitite, mai cu seamă în acest moment intelectual marcat de retrezirea unei pasiuni comuniste. Contrastul dintre moderaţia arendtiană şi etosul tiranofil şi dionisiac al lui Alain Badiou şi al epigonilor săi nu poate scăpa nici unui cititor atent. Înainte de 1989, ca şi acum, opţiunile politice se fondează pe un tip de inserţie etică şi intelectuală: nimeni nu poate invoca inocenţa în pledoariile ce au ca finalitate explicită constituirea unui corpus teoretic al noului leninism.

Textele despre politică ale Hannei Arendt nu au nimic pedant şi încremenit-savant în dicţiunea lor. Dimpotrivă: stilul este cel care impresionează şi permite contactul nemediat cu o conştiinţă ce îşi construieşte discursul ca un răspuns la provocările secolului ce cuprinde, între paginile sale, Holocaustul, lagărele comuniste şi exilul. Din această luare de conştiinţă se naşte o pledoarie în favoarea pluralismului, înţeles ca alternativă la mortificarea totalitară. Paginile din Epilog, cu nuanţa lor de patetism vizionar, recuperează întreaga sensibilitate ultragiată a intelectualului care a fost martorul unui veac al crimei şi duplicităţii: „deşertul“ ce riscă să înghită întreaga comunitate umană compromite, definitiv, înseşi legăturile de solidaritate ce îi pot ţine pe oameni împreună.

În acest epilog, stilul arendtian se apropie de eleganţa tacitiană a lui Camus din Ciuma: imaginea terifiantă a unei lumi din care umanitatea este gonită nu are nimic ficţional. Contururile deşertului sunt cele ale Germaniei lui Hitler sau ale Uniunii Sovietice: ambiţia totalitară (iar aici intuiţia Hannei Arendt este fundamentală) este reductibilă la eliminarea ştiinţifică a oazelor în care umanitatea asediată se retrage. Furtună de nisip şi cataclism etic, totalitarismul compromite această fibră a dragostei, reflecţiei, artei. Unitatea de monolit a rasei sau clasei este la fel de vidată de substanţa umană ca şi acel Nimic ce ameninţă Fantasia în basmul pentru adulţi a lui Michael Ende.

Făgăduinţa politicii rămâne unul dintre textele în care se poate regăsi grandoarea şi decăderea veacului XX. Alături de crimă şi delaţiune, sacrificiul libertăţii, alături de orbire şi patimă tiranică, sunetul unei arte ce sfidează liniştea Nimicului şi a deşertului. În ceea ce are mai profund, cartea Hannei Arendt este un testament în adâncurile căruia cei ce vin pot redescoperi filonul existenţei libere şi plurale. Discursul despre politică este, o dată cu Hannah Arendt, o apărare a Omului în faţa avansului morţii.//

// HANNAH ARENDT
// Făgăduinţa politicii
// Ediţie şi introducere de
Jerome Kohn, traducere
din engleză de
Mihaela Bidilică-Vasilache
// Control ştiinţific Ileana Borţun
// Editura Humanitas, Bucureşti, 2010

Citeste si despre: istorie intelectuala, fragilitatea umana, ambitia totalitara, sfidarea linistii ideologice, roman de idei.