Odiseea prizonieratului la ruşi

Radu Mărculescu oferă, cu un talent literar extraordinar, radiografia perfectă a ceea ce a fost prizonieratul militarilor români în Uniunea Sovietică.

Experienţa carcerală complexă a lui Radu Mărculescu (1915-2011) de-a lungul celui de-al doilea război mondial, dar şi după terminarea acestuia este relatată amplu, cu lux de detalii pitorești, îmbrăţişând întreaga paletă de culori a sufletului uman. Primul său volum me­mo­rialistic, Pătimiri și ilu­mi­nări din captivitatea so­vietică, se axează asupra captivităţii în URSS, iar în cel de al doilea volum, Măr­turii pentru Judecata de Apoi adunate din gulagul ro­mânesc, Radu Măr­cu­les­cu descrie experienţa din sistemul re­pre­siv grefat în România de ocupantul so­vietic. Primele memorii se împart net în două faze distincte: cea de până la căderea în „robie“, care se axează asupra în­cleş­tării din zona Stalingradului din noiembrie 1942, şi apoi prizonieratul la sovietici (1942-1950), o perioadă foarte lungă şi, în consecinţă, bine reprezentată în materia cărţii. În spaţiul cultural românesc nu au apărut foarte multe evocări şi mărturii des­­pre tragedia armatelor române din are­alul Stalingradului, de aceea cartea lui Radu Mărculescu trebuie aşezată în primul rând al acestei dureroase pagini a istoriei noas­tre militare, care, ulterior, s-a transformat într-una politică, prin aservirea României puterii sovietice, ieşită victorioasă net în acea confruntare.

Radu Mărculescu era sublo­co­te­nent TR într-o baterie de obu­ziere. Calvarul autorului şi al altor zeci de mii de militari ro­mâni a început în ceţoasa di­mineaţă de 19 noiembrie, când a fost de­clanşată ofensiva sovietică. Timp de patru zile românii s-au retras, la un moment dat nemaiavând obuze să tragă, fiind for­țați să-şi distrugă tunurile, cu speranţa de­şartă de a găsi podul de la Kleţkaia în mâinile Axei. „Eram cu toţii frânţi de obo­seală şi de presiunea nervoasă a eve­ni­mentelor, precum şi în cea mai deplină nesiguranţă, încât, punându-mi capul pe raniţă, drept rugăciune atât am putut să spun «Doamne, fă Tu ce nu mai putem face noi. Că puterea Ta în slăbiciunea noas­tră se arat㻓. La 24 noiembrie, uni­tatea condusă de Radu Mărculescu a ajuns în acel punct nodal, alături de alte zeci de mii de soldaţi români care încercau să sca­pe, şi au fost capturaţi de armata so­vie­tică. Descrierea marşului robiei şi al mor­ţii rămâne cutremurătoare, căci timp de 12 zile prizonierii români şi germani au fost siliţi să meargă zeci de kilometri către o gară îndepărtată, în plină iarnă, dor­mind sub cerul liber, hrăniţi mizerabil. Cei slăbiţi şi care rămâneau în urmă erau împuşcaţi de cel care avea să-i bântuie visele tot restul vieţii: „un uriaş într-o şu­bă miţoasă, lungă până la pământ, cu o că­ciulă rusească îmblănită (...) într-o mâ­nă ţinea o carabină ce fumega, iar în cealaltă o lesă de care trăgea năbădăios un câine pitic, un teckel cu laţe roşcate şi picioare strâmbe, ca să lingă de pe zăpadă o dungă de sânge“.

Rata mortalităţii a fost uriaşă, autorul apro­­ximând din cele văzute că dintr-o coloană de 10.000 de prizonieri nu ar fi ajuns la destinaţie decât 2-3.000. Încă din primele zile de captivitate, ofiţerii români au înfruntat marele duşman al deţinutului sovietic din Gulag: foametea. „Ea cons­ti­tu­ia timbrul de fond al tuturor chinurilor noas­tre. Ni se dădea ca hrană peşte să­rat şi pesmeţi uscaţi, dar fără apă, sau apă pe sponci, la soroace, ceea ce pro­vo­ca o sete ori­bilă şi de ne­su­portat. Sub presiunea foa­mei, care în final ajun­ge să întunece chiar şi min­tea, astfel de dereglări com­­por­ta­men­ta­le (furtul ra­ţiei, n.m.) aveau să-şi facă apa­riţia mai târ­ziu şi în la­găr, tul­bu­rân­du-ne exis­ten­ţa, îndeosebi în primul an de captivitate petrecut sub semnul pre­cum­pănitor al foamei.“

În lagărele şi captivitatea sovietică au existat patru mari categorii de prizonieri români: 1) cei puţin numeroşi căzuţi în ro­bie în anul 1941, în plină ofensivă ro­mâ­no-germană, în urma unor acţiuni in­dividuale, care credeau în victoria finală; 2) cei luaţi prizonieri în mod masiv, în zo­na Cotului Donului şi Stalingradului în no­iembrie-decembrie 1942, „tragic destin de generaţie“, şi pentru care deja victoria finală era o iluzie; 3) ofiţerii şi soldaţii cap­turaţi de sovietici în mai 1944, în Crimeea, care însă aveau un moral şi o constituţie fizică mai ridicate pentru că făceau parte din diviziile de vânători de munte, divizii de elită ale Armatei Regale Române şi 4) cei capturaţi după 23 august 1944, care nu mai aveau nici iluzii şi nici speranţe, care erau debusolaţi şi nu înţelegeau de ce „alia­tul sovietic“ se comportase astfel. În mod paradoxal, Mărculescu scrie că torţa rezistenţei în captivitatea sovietică a fost aprinsă şi transmisă succesiv de la prima categorie de prizonieri către celelalte.

Traseul autorului în burta chitului (Gu­la­gului) sovietic, aşa cum se prezenta el în tim­pul și după cel de al doilea război mon­dial (cu o rată a mortalităţii foarte mare), este unul remarcabil, trans­for­mân­du-l în­tr-un adevărat Ulise în căutarea Ithacăi. Ini­ţial, a fost întemniţat alături de floarea ofiţerimii române care rezistase mar­şului morţii în lagărul de la Oranki, apoi mutat într-un fost schit ortodox, de­zafectat şi transformat în închisoare de înaltă si­gu­ranţă de lângă Oranki, apoi transferat în lagărul de la Monastirka, „un lagăr de bor­deie care, văzut de sus, de pe colinele pe unde ne ducea drumul, se dezvăluia privirilor noastre ca un ţarc de mu­şu­roaie de cârtiţă“. De aici, un grup mai re­fractar, adică anticomunist, a fost trans­ferat la Uscioara sau Gaura Dra­cului, unde s-a organizat o grevă a foamei pentru ca ofiţerii să nu fie scoşi la munca istovitoare din afara lagărului (la tăiatul şi căratul co­pacilor în taiga), obligându-i pe so­vie­tici, până la urmă, să îi excepteze de la muncă. Odiseea grupului avea să con­ti­nue în la­gărul de la Morşansk. Pe drumul între ce­le două localități, fiind păcăliţi de so­vietici că vor fi eliberaţi, prizonierii ro­mâni au tre­cut prin Kazan. În monu­men­tala gară din Kazan, autorul a fost şocat de con­tras­tul între măreţia edificiului ţa­rist şi să­ră­cia, mizeria (celebrul bufet cu rafturi goa­le) celor care treceau prin ea. Ex­­trem de cu­rios din fire, Mărculescu a scru­tat uma­ni­tatea sovietică îngrămădită în măreaţa gară ţaristă, în căutarea omu­lui nou. Re­găseşte un haos uman de ne­descris, iar noii oamenii, „întinşi pe par­doseală, dor­meau adânc, dar prezentau această ca­rac­teristică: fiecare dormea cu capul pe fundul altuia. Îndeosebi aten­ţia ne fu atra­­să de un maior sovietic: aces­ta, des­cheiat la veston, pe care avea, sub ce­lo­fan, un purcoi de de­co­raţii, cu gamela în mână, dormea cu ca­pul pe fundul mo­numental al unei ha­ziaice grase, care sfo­răia de rupea pă­mântul“. Din mersul tre­nului, autorul observă patru femei în­hă­mate la grapă: „mi-a rămas ca imagine-emblemă a în­tregii Uniuni Sovietice, cu ifosele ei uma­niste sub care rânjesc cele mai în­jo­sitoare degradări ale naturii şi dem­ni­tăţii omeneşti“.

Soldaţii care supravieţuiseră unei prime ierni teribile mai aveau o singură şansă de a ieşi din acel iad: înrolarea în „Divizia Tră­dătorilor şi Vânzătorilor“, ce­le­bra Divizie Tudor Vladimirescu. Însă chiar şi în rândul amărâţilor de soldaţi acest proces nu a fost unul masiv, exis­tând destule cazuri când talpa ţării (elita fiind încadrată în diversele grade de ofi­ţeri) a preferat minele dezonoarei şi tră­dării. Pentru că divizia a fost constituită în anul 1943, existând şansa ca ea să lupte direct împotriva trupelor Armatei Regale Române. Autorul a cunoscut mult mai bine procesul achiziţionării sufletelor care deveneau moarte (după Gogol) din rândul ofiţerimii şi expune atât cazuri de re­zis­tenţi care au plătit cu viaţa, cât şi de ce­denţi. Pentru a-i convinge pe ofiţeri, so­vieticii au recurs la vechile lor metode: munca grea şi brută la tăiatul copacilor, coroborată cu un regim alimentar de ex­ter­minare. Regimul de muncă dură a pro­vocat îndârjirea ofiţerilor, care ştiau foarte bine prevederile Convenţiei de la Haga prin care ei erau exceptaţi de la muncile penibile. O trupă de agitatori comunişti, con­dusă de Ana Pauker, a colindat lagă­rele în care se aflau zeci de mii de militari români pentru a-i atrage de partea URSS. La căminul cultural unde fuseseră adunaţi pentru a li se prezenta situaţia, după cu­vântul agitatorilor în rândul cărora se găseau colonei sau maiori care aderaseră, a luat cuvântul căpitanul Popescu-Tudor, care a combătut toate minciunile co­mu­niste. Imediat după încheierea reuniunii, el a fost ridicat din dormitor de NKVD.

După aproape nouă ani, în iarna lui 1951, unul dintre ultimele grupuri format din ofiţeri români luaţi prizonieri la Stalingrad a plecat de la Odessa către ţara mamă, intrând în Republica Populară Română pe la Sighet, unde a fost preluat de „un cor­don de ostaşi români cu petliţe albastre la guler şi cu baioneta la armă, aş­tep­tând să ne ia sub escortă“. În ace­le mo­mente, cele două armate se pri­veau faţă în faţă poate pentru ultima oară (dar şi cele două Românii): Armata Regală Ro­mâ­nă şi Ar­mata RPR, creată după mo­del so­vietic. „Iată la ce se reducea re­pa­trierea noas­tră: la o schimbare de lagăr, de gărzi, de câini. (...) Un caporal se apro­pie ţanţoş de uşă, pregătindu-şi co­man­da re­gu­la­mentară. (...) Când desluşi prin semi­în­tuneric siluetele noastre fan­to­ma­tice, chi­purile emaciate, părul alb al mul­tora, uni­formele cârpite şi de­co­lorate pe epo­leţii cărora se mai vedeau tresele ofi­ţe­reşti ale unei foste armate regale, acest amestec bizar de mizerie şi pres­tanţă îl descumpăni pe tânărul ca­poral, făcându-l să ne salute re­gu­la­men­tar şi, pe un ton cuviincios, să ne invite să co­bo­râm şi să ne încolonăm câte patru.“ De la Sighet, grupul de ofiţeri regali a fost transportat pe calea ferată lângă Bu­cu­reşti, în fosta tabără militară germană de la Bragadiru, unde a aşteptat trierea şi eliberarea, căci dosarele puse cap la cap de către NKVD au fost predate la Sighet Securităţii. Măr­culescu a avut norocul să întâlnească în noul lagăr de triere un fost coleg de studenţie care se alăturase „cau­zei“ pro­letare şi care l-a salvat în ultimul mo­ment de la trimiterea la Canal, cum s-a în­tâm­plat cu ceilalţi 22 de colegi de suferinţă şi prizonierat sovietic care au fost trimişi direct acolo, din fericire, toţi supra­vie­ţu­ind (deja experimentaţi cu viaţa în Gulag) până în 1954, când au fos eliberaţi după alţi trei ani de chin.

Pentru Radu Mărculescu au fost nouă ani din viaţă irosiţi. Deo­camdată, căci patria re­cu­nos­că­toare şi ocupată avea să-i pre­gă­tească şi alte surprize. Soţia nu a avut puterea să-l mai aştepte, re­fă­cân­du-şi viaţa. Autorul şi-a dat seama de această tristă realitate din scrisorile ma­mei sale, în care erau pomeniţi toţi prie­tenii şi cunoscuţii săi, dar niciun cuvânt despre soţie. Din fericire, am putea spune, pentru Mărculescu, tânăra familie nu avea copii în momentul începerii războiului, căci altfel cine ştie dacă nu s-ar fi repetat tragedia trăită de Varlaam Şalamov în mo­mentul întoarcerii de la Kolîma. „În aceşti ani am trăit cu adevărat sau totul n-a fost decât un coşmar? Un coşmar pe fun­dul căruia mi-am lăsat tinereţea.“ Mare păcat că această experienţă nu a fost scri­să înainte de 1989, transmisă şi tradusă în franceză sau engleză, căci ar fi rivalizat fă­ră probleme cu Soljeniţîn sau Şalamov. //

// RADU MĂRCULESCU

// Pătimiri și iluminări din captivitatea sovietică (ediția a treia)

// Editura Humanitas, 2010