Oglinzile paralele ale memoriei

Nu sunteti un scriitor activ, in sensul ca faceti putina publicistica, iar grupaje din poeziile dv. apar in revistele culturale destul de rar. Motivati anume aceasta retinere si discretie?

Exista, cum se stie, un timp al trairii si un timp al marturisirii. In ultimii ani, prioritatea au avut-o pentru pentru mine muncile in care m-am angajat, cu un fel de sens al misiunii. Am continuat sa scriu si sa public, chiar daca destul de rar, cum spuneti. Scrisul ramane un efort singuratic si am o serie de proiecte in lucru, care-si cer timpul lor prielnic pentru a fi definitivate. Altfel, in masura in care si traducerea este o componenta a profesiei, am colaborat in toti acesti ani cu Adam J. Sorkin la realizarea unor versiuni din poezia mai multor colegi si am tradus un amplu volum din poezia lui Andrei Codrescu in romana - experienta deosebit de interesanta pentru mine.

Ca si Nora Iuga, sunteti destul de legata de spatiul german. In ce masura v-a influentat aceasta scrisul, viata?

Influenta culturii germane asupra culturii noastre e foarte interesanta si se pot da exemple ilustre in trecut si in contemporaneitate. Fiecare instanta e un caz aparte. In cazul meu, este vorba de o influenta profunda, determinata de un fapt biografic: m-am nascut intr-o zona germana a Ardealului, in Tara Barsei. La vremea copilariei mele, sasii inca mai existau aici, in zonele lor compacte, traditionale, vechi de opt secole. Erau vremuri grele, de dupa razboi, iar parintii mei, romani cu totul deschisi fata de valorile “celuilalt”, au organizat viata mea de copil astfel incat sa asimilez de foarte timpuriu aceasta cultura. Am vietuit astfel intr-o lume bilingva, sub semnul paradoxului de a fi copil intr-un foarte rau moment al tarii, instaurarea comunismului. Traiam intr-o zona de vis, aveam, de exemplu, ca teren de joaca o cetate din secolul XIII - dar intr-o lume supusa unei distrugeri insidioase, fara precedent, sub ocupatie sovietica. La 12 ani paraseam acest spatiu al copilariei, plecand impreuna cu familia la Bucuresti. Intre timp germanii ne-au parasit si ei, aproape cu totul. Bucuria acelei copilarii, amestecata cu durere si trauma - sa-i zicem trauma intemeietoare a pierderii acelei lumi a dus la una dintre temele literaturii mele de mai tarziu, in volumul Triumful paparudei. A trebuit, de fapt, sa ating punctul unde durerea se estompase suficient pentru a aborda materia respectiva - punct la care, daca nu scrii, povestea s-ar putea pierde.

Cu alte cuvinte, nu ati avut de timpuriu obsesia de a deveni scriitor.

Nu, dimpotriva. Am avut o rezistenta la propriul meu scris. M-am hotarat tarziu sa devin scriitoare “vizibila”. Volumul meu de debut, Vara timpurie, din 1979, este practic o culegere de lirice scrise intr-o perioada peste 15 ani. Eram in acel moment angajata in proiecte creatoare mai ample, care aveau sa urmeze.

Va aduceti aminte experienta sau momentul in care v-ati dat seama ca ati putea si dvs. sa scrieti?

As numi punctul acela adolescenta insasi - cu ritmurile ei extraordinare, cu lecturi si pasiuni culturale etc. Asa cum pentru imaginarul profund al omenirii preistoria inseamna atat de mult. Pe cand eram eleva la Liceul Central, in prima jumatate a anilor ‘60, profesorii exceptionali, aproape toti varstnici, insa foarte tineri la minte si suflet - oameni care fusesera educati inainte de razboi - au contribuit la cultivarea interesului nostru cultural pasionat si pluridisciplinar. Am sa dau exemplul d-nei profesoare Codreanu, de fizica: fusese candva studenta a familiei Curie si de la ea am invatat fizica intr-un spirit neasteptat, fascinat, ca Weltanschauung. Femeie fara complexe culturale, ea a fost printre cei care ne-au insotit in cautarile noastre intelectuale in variate domenii - muzica, arte, valori locale in contexte universale... Traiam cu totii (era pe la mijloc de ani ‘60) o stare de febrila emulatie culturala, nu pierdeam nici o expozitie sau concert, aveam sa vedem la Dalles o retrospectiva Henry Moore, pictura non-figurativa britanica - si cate altele. Cartile ni le imprumutam unii altora (de exemplu Camus, in franceza, bineinteles) si le citeam cum se putea, uneori noaptea si “pe furate”. Sigur ca toate aceste lucruri au avut o influenta asupra scrisului, iar colegii mei au publicat versuri foarte de timpuriu.

Gasiti mai multa poezie in trecut decat in prezent?

In nici un caz. Nu gasesc mai multa poezie in trecut decat in prezent. Poezia este... in toate si de noi depinde sa o aflam. Consider ca avem privilegiul de a trai intr-o epoca extraordinar de interesanta ca potential creator. Eu vad poezie si in stiinte exacte, in media si publicitate, in atatea alte forme de manifestare - ca sa nu mai vorbim de intalnirea lumii etern virtuale a poeziei cu cyber-spatiul in evolutia lui de azi.

Am vazut in biblioteca dvs. doua sau trei carti de Solomon Marcus. Va pasioneaza si matematica?

Matematica nu in sine. Insa ma pasioneaza demersul lui Solomon Marcus in sensul poeticii matematice. El intinde, cunoscator si atent la nuanta, o mana spre creativitate in sens umanistic. O viziune, cum se poate lesne observa, mereu actuala. Si inspiratoare.

Tendinta naturala a artistului este aceea de marturisitor

In ce masura poezia poate fi si marturie, expresie lirica dar si document? Va intreb aceasta pentru ca despre Triumful paparudei s-a vorbit mult in acesti termeni.

E o tendinta naturala ca artist, chiar daca nu singura, sa fii marturisitor al vremurilor tale. O tendinta omeneasca in general, as zice. Inainte de “cartea cu sasi” la care va referiti, am scris o serie de portrete si scene “de gen”, situate in ceea ce am numit pe atunci un “proiect de mitologie” - acesta e si titlul unuia dintre volumele mele. E vorba de tipuri si situatii ale lumii in care traiam, pur si simplu. Aveam, in acea perioada, dialoguri anume pe aceasta tema cu Gabriela Adamesteanu. Era vorba tocmai de preocuparea de a intelege si modul de a fixa ceva din orizontul nedumeritor, paradoxal, dureros dar pe alocuri si luminos, ce ne era dat. Viata imediata. Apoi, am scris un volum narativ, “formatat” poematic, o saga dedicata unui sat muscelean. Exista evident o importanta traditie a poemului narativ in istoria culturii, insa pentru structurarea volumului la care ma refer, Egloga, mi-a fost folositoare si lectia de libertate venind dinspre Marc Chagall, imaginea sa despre sat, cu unghiuri de mister, transparenta, continuitati si discontinuitati. Era si aceea o carte scrisa cu un sentiment de urgenta, despre o lume care se transforma, disparea cu multa repeziciune dincolo de orizont: deposedare, colectivizare, industrializare - fortate toate.

Cu ce ganduri scriati, de fapt, inainte de 1989 Triumful paparudei, cand nu prea aveati sanse sa il vedeti publicat?

Cartea am scris-o aproximativ intre 1985-1992. Ideea de a nu o putea publica imi dadea o mai mare libertate - fiindca o relativa cenzura interiora in anii aceia nu poate fi negata. Scriam cartea ca o oglinda a propriei mele vieti timpurii, incercam sa marturisesc despre ceea ce am vazut prin hubloul acelor vremi si acelui loc al copilariei. O comunitate rurala asezata din vremi imemoriale, cu sasi si romani mai ales - peste care anii ‘50 aduceau refugiati, deportari, arestari, domicilii fortate, colectivizare... Jocul cu memoria este, cred, intotdeauna interesant.

Considerati ca era un avantaj, acela de a scrie in libertate, de a nu te gandi la publicare?

Pot raspunde numai pentru mine: nu neaparat. A fost un caz special, Triumful paparudei. Oricum nu scriu gandindu-ma la apostila “bun de tipar”. Responsabilitatea fata de bunul finit, ca sa spun asa, e implicita, indiscutabila, de la primul cuvant asternut pe hartie. Altfel, libertatea - ca si simplitatea - se dobandesc cu truda in scris, fie ca exista sau nu impedimente arbitrare supra-adaugate.

Spuneti ca poezia pe care o scrieti este apropiata de proza. De ce nu scrieti roman? Se stie ca in topul genurilor romanul este cel mai cautat.

Am incercat sa pun materia ce ma obseda in forma de roman, dar n-a mers. Cel putin nu deocamdata. Nu am fost gata sa ma supun cerintelor prozei, care are nevoie de mult mai mult “liant” de constructie. In acelasi timp, mi s-a parut de interes sa ma raportez la toate fatetele poeziei. Iar naratia poetica precede romanul, exista din zorii civilizatiei. Poezia, asa cum eu cred in ea, nu e straina de nimic din ce e omenesc. Daca-i zicem, atunci, poezie sau altfel... ce e intr-un nume?

Decodarea culturala nu va fi niciodata completa

Credeti ca tipul de poezie-marturie e motivat si de o obsesie predominanta pentru tarile din sud-estul Europei, care au trecut, tragic, prin comunism si poarta amprenta acestui destin?

Cred ca asta nu se poate nega. Un proces de instrainare de sine atat de colosal cum a fost ceea ce ni s-a intamplat in Blocul de Est determina in mod natural o asemenea reactie.

Insa, in cheia zilei de astazi si a unui inceput de mileniu, cand istoria a capatat o asemenea viteza, cand totul se transforma, cand imaginarul SF nu prea mai reuseste sa devanseze realizarile palpabile ale civilizatiei - si totusi reactii neasteptate, nelinistitoare, anistorice, atavice, izbucnesc la orizont... chemarea artistului spre rolul de martor n-are sa dispara prea curand. De altfel, interesul public pentru marturie, pentru transa de viata in care sa poti gasi puncte de referinta este foarte mare.

À propos de aceasta comunicare, in ce masura se realizeaza ea de la o zona culturala la alta? Poate fi aceasta literatura perceputa la adevarata ei intensitate, sa zicem, intr-un spatiu cum este cel anglo-saxon?

O intrebare foarte buna. O intrebare care m-a preocupat - si de care m-am si ocupat de fapt - ani de zile. Am oroare de punctul de vedere ca noi suntem si vom ramane neintelesi. Dar altfel, decodarea nu va fi niciodata completa. Insa aceasta se intampla la orice lectura - se intampla chiar si autorului fata de el insusi. Ca scriitor, pot spera sa ating puncte ce vor rezona intr-un teritoriu spiritual, experiential cel putin in parte comun. Teoretizand, o justa proportie de nou si vechi, asemanator si diferit, cunoscut si necunoscut e cheia inteligibilitatii, in sensul intrebarii dvs. A urmari aceasta programatic, daca scrii poezie sau romane, nu are prea mari sorti de izbanda - cu toate ca sunt nenumarate caile Domnului si in aceasta privinta. Altfel, gandind la frustrarea noastra ca avem o audienta internationala pentru cultura romaneasca mai prejos de valoarea noastra... cred ca e prematur sa tragem concluzii, va fi nevoie sa lucram in numere mult mai mari, sa nu ne descurajam inainte chiar de a incerca, sa perseveram (...nu observa colegul Georg Aescht ca publicul actual are memoria scurta si trebuie alimentat ritmic...), sa ne rafinam definirea genului proxim european dar si diferenta specifica. Fara stridente provocate prin imaturitatea stiutelor complexe de superioritate/inferioritate.

As mai adauga ca e un exercitiu interesant si profitabil comunicarea in ambele sensuri: unghiul de vedere al strainilor asupra noastra isi are posibila sa validitate. Ar trebui sa ne pastram mereu deschiderea si un simt al relativului, sa nu credem ca detinem adevarul absolut despre noi insine. Poate abia din acest tip de dialog ne vom evalua ambianta cu mai multa justete si claritate.

Munca dv. de consilier cultural la Washington, sau la Comisia Fulbright, v-a influentat perceptia asupra literaturii si vietii, asupra legaturii dintre oameni in general?

Nu stiu daca aceste experiente m-au influentat/transformat radical, avand in vedere, cum spuneam, startul meu in viata, intr-o lume multietnica. Dar am avut enorm de invatat din implicarea in dialogul trans-oceanic. Am invatat ca e departe de adevar acea plangere “nimeni nu stie nimic despre Romania”, sau ca nu e interesat sa stie. Interesul pentru noi exista acolo unde el trebuie sa existe, fiindca nu putem aprecia aceste lucruri en gros. Am descoperit o serie de americani, de toate generatiile, care fac studii academice dedicate Estului european sau chiar numai Romaniei, oameni cu multa cunoastere si multa afectiune fata de tara noastra. Este impresionant sa vezi cum, an de an, la acestia se adauga si oameni foarte tineri, angajati in studii politice, internationale, antropologice, culturale, in literatura si arte, nu numai in business - o nesfarsita varietate. Unii dintre acestia descopera si pretuiesc (inclusiv public) valori romanesti, carora noi nici nu le acordam atentie. Mi-aduc aminte prezentarea Bucurestiului, facuta de un asemenea american, pe baza unor diapozitive realizate tot de el: la respectiva prezentare de la Smithsonian Institution, Washington, vechi bucuresteni, asistand printre auditorii americani, au avut sentimentul ca le cade un val de pe ochi si vad un oras pe care n-au stiut sa-l observe... Sursele de informare despre tara noastra care exista in Statele Unite privind Romania sunt de o bogatie unica. Biblioteca Congresului are colectia cea mai ampla de carti, muzica, harti existenta in afara tarii - iar aceasta e doar una dintre multele resurse. Implicarea mea in diplomatie culturala si apoi la schimburile Fulbright romano-americane au fixat in mine convingerea autenticitatii acestui dialog si a valabilitatii sale, a calitatii perene prin indivizii care il poarta. Cu cat mai multi acestia, cu cat mai multe initiative - cu atat mai bine. Fiindca in vacarmul cel mare al lumii, usor se pierd vocile.

Altfel, mi s-a intarit, prin experienta respectiva, convingerea ca izolationismul condamna nu numai la provincialism si irelevanta - ci, mai grav, naste monstri ai defetismului si megalomaniei.

Si literatura, si viata. Fiecare la timpul sau.

M-am intrebat intotdeauna cum simte un scriitor succesul literaturii sale nascuta dintr-o drama. Daca ati avea puterea sa alegeti intre acelasi trecut si faima de a fi scris cartea sau un trecut fara sechele, dar fara cariera de scriitor, ce ati alege?

Greu de spus, mai ales ca suntem in domeniul purei ipoteze. Daca totusi o asemenea alegere ar fi posibila, cum sa doresti raul tarii tale, in schimbul unei reusite creatoare?

Cu alte cuvinte, pentru dvs. viata e mai importanta decat literatura?

Da si nu, fiecare la timpul sau. Dar si literatura e viata.

Cum va explicati succesul cartii Triumful paparudei, in strainatate?

Ca autor, as putea sa incerc un raspuns evocand mai degraba impresiile altora. Comentatorii straini ai cartii s-au oprit nu numai asupra valorii ei de document, insa si asupra a ceea ce au considerat (citez) un castig special prin asocierea lirismului si prozaicului, apropierii si perspectivei, intensitatii nostalgice fara sentimentalism, am observat insertul imaginarului mitic in context neidilic... Am avut recent ocazia sa prezint acest volum, editia de la Bloodaxe, Anglia (traducere de Adam J. Sorkin), in cadrul unui foarte laudabil program initiat in Anglia de de Denis MacShane, membru al Parlamentului si ministrul britanic pentru Europa, program destinat cunoasterii literaturilor din tarile “extinderii europene” - adica, din zona noastra. Sa adaug, spre informare, ca la numita sesiune de prezentare a literaturilor din partea noastra de lume a mai participat si prozatorul de origine maghiara Tibor Fischer, unul din autorii de succes ai Angliei. Comentariile critice facute cu aceasta ocazie in privinta volumului meu, la intrunirea de la Border Books din Cambridge, atat de catre ministru - acest rafinat si pasionat cunoscator de literatura, pe care o citeste in original in mai multe limbi -, cat si de criticul Christopher Maclehose, m-au facut sa inteleg ca a interesat, intr-adevar, materia factuala, prezentarea unui spatiu necunoscut lor, de la celalalt capat al continentului. Dar nu i-a interesat numai aceasta, ci si orizontul cel mai intim si mai subiectiv al cartii: evocarea copilariei, in nuantele careia s-au putut recunoaste.

Si apoi, suntem intr-o Europa care a fost trunchiata si incearca sa restabileasca, firesc, legaturile fracturate. Sa ne amintim, iata, de interesul sustinut al printului Charles pentru prezervarea unor habitaturi din Transilvania.

Interviu realizat de Marius Chivu