Pe aceeași temă
A nins insistent si rebel, duminica trecuta, la Londra, spre bunul mers al incalzirii globale. Flacara olimpica a ars, regulamentar si conform, gazorniceste vorbind. Echipa de mecanici si ingineri care au proiectat torta antifurtuna, antisoc si antieoliana a facut o treaba buna. Dar proiectul public imaginat de statul comunist chinez, cu lasitatea supla si laborioasa care impregneaza birocratia pekineza, a esuat jenant. Armatura antietica a tortei a cedat. Pe fiecare dintre cei 45 de kilomteri de trante, huiduieli, ciocniri si arestari asternuti de aroganta chineza in mijlocul unui oras tolerant, in care legea e veche si justitia sacra. Traseul: Wembley - stadionul pe care statul chinez l-ar fi gasit foarte nimerit pentru executii in pauza meciurilor mai acatarii, Saint Paul - catedrala unui anume cult religios pe care statul chinez l-a impins in pivnite si canale, adica in stratul imediat superior rezervat pe veci calugarilor si, in genere, oricarui tibetan care nu se considera chinez integral, Old Baliey - Curtea de Justitie in care englezii aplica legea fara supraveghere de partid, Fleet Street - leaganul presei engleze scrise cu pana, tocul, masina de scris, computerul si alte instrumente dintotdeauna slobode sa cresteze adanc in pielea autoritatii politice, Greenwich - cartierul foios de parcuri si lentile astronomice in care gandirea e infidela oricaruia si tuturor momentelor si puterilor, ca o metresa care stie ca va fi intotdeauna mai tanara decat toti pretendentii in viata si cei ce vor urma. Acest coridor ilustru de civilizatie si gandire europeana a fost manjit de pretentiile publicitare ale statului comunist chinez si de noua capacitate de ambalare si autopromovare a autoritarismului care s-a pus pe business.
Ex-Sir se desfigureaza
Flacara olimpica a intrat in Londra insotita de un atelaj de sic afro-orientalo-dictatorial. La mijloc, mica celebritate locala care poarta torta si incaseaza instant cateva minute si sute de metri de relevanta PR, la pachet cu recunostinta vesnica a tibetanilor fugariti la 5.000 de metri altitudine de combinata politiei si armatei chineze. In jur, doua inele de pretorieni. Pe inelul exterior 10-15 politisti englezi in uniforma si trap usor. In cercul interior, garda sacra, un grup de 9 cetateni in treninguri albastre si walkie-talkie-uri negre, cu figuri uimitor de chineze si priviri incarcate de inteligenta apasata a securistului universal. Lotul de box sau selectionata gardienilor de lagar chinezi? Astfel constituita, falanga a alergat inchisa in jurul tortei, aproape 45 de kilometri. In cateva randuri, filozofia de transport si militara a ceremoniei a fost schimbata. Pusa in fata unor grupuri masive de demonstranti, falanga s-a simtit dinainte strapunsa si a sarit iute in autobuze speciale. Flacara a parcurs ceva drum intre patru pereti. Ceea ce promoveaza o data mai mult ideea dupa care intreaga ceremonie trebuia organizata intr-un tanc sau, mai simplu, prin curier diplomatic. Varianta expunerii publice a verificat un mai vechi proverb de stat chinez care spune ca nimic nu poate fi lasat in libertate, in societatile gresite si dezordonate ale Occidentului.
Cu chiu cu vai, politia si detasamentul de alergatori-pugilisti au respins toate atacurile. Un barbat care a rupt cordonul si a reusit sa insface torta a fost trantit la pamant. Intrebarea e de ce nu se afla printre protestari floarea rugby-ului englez, finalist al Cupei Mondiale? Un pachet de inaintare decis ar fi maturat falanga, ar fi ajuns la torta si i-ar fi facut de petrecanie. Mai important, asaltul ar fi salvat onoarea sportivilor englezi. Era mare nevoie de asa ceva, dupa ce Sir Steve Redgrave (particula initiala e, de duminica, facultativa si arbitrara) a reusit sa se desfigureze, fara anestezie, aprinzand solemn flacara olimpica pe stadionul Wembley. Redgrave, un canotor transformat in institutie dupa cinci medalii de aur castigate la cinci olimpiade, a pus un prestigiu enorm la dispozitia onor Ambasadei chineze la Londra, a CC al PC chinez si a primului ministru Gordon Brown, admiratorul declarat al "democratiei locale chineze". Redgrave a castigat ultima sa medalie olimpica la Sydney, pe cand numara 38 de primaveri si cine stie cate tratamente de invigorare suprema. Asta a dus, poate, la un sentiment fratern cu ambitiile olimpismului chinez, cel mai mare infractor la tristele Jocuri de la Sydney. Insa Redgrave, apoliticul si naturistul, non-sanaincorporesanul, nu avea niciun drept sa preseze asupra sentimentelor publice. Redgrave si, alaturi de el, un cor care grupeaza sportivi, ziaristi, functionari olimpici si politicieni au ivocat argumentele standard in materie: 1) sportul si politica nu trebuie amestecate, 2) un boicot nu ar sluji la nimic, pentru ca, asa cum a mai demonstrat-o istoria olimpiadelor, absenta sau protestul sportivilor nu au efect, nu schimba decizii si nu rastoarna situatii.
Sportivi in chiloti si soldati in uniforma
Primul argument e unul dintre acele pioase lucruri comune care convoaca incapacitatea personala in calitatea ei de absenta utila. Argumentul Redgrave, asa cum l-am numit spre cinstea ilustrului si recentului sau purtator, e de doua ori invalidat de cei ce-l invoca in mod sustinut. Mai intai, de Comitetul International Olimpic si de monotonul sau presedinte Jacques Rogge. Ei au cuplat primii sportul si politica in vara lui 2001, cand au acordat Chinei dreptul de organizare a Olimpiadei, in schimbul rezolvarii sau imbunatatirii situatiei drepturilor omului. Dupa 7 ani, China si-a sustinut lucrarea de diploma in Tibet, cu un macel preolimpic organizat de acelasi guvern care va asigura, in august, buna desfasurare a idilei pacifiste postmacel. Nu demonstrantii de la Londra sau protestatarii taiati din imagine de televiziunile greaca si chineza, dupa incidentele de la Atena, au inventat aceasta conditionare politica-sport, ci insusi CIO. In al doilea rand, ideea dupa care sportul si politica trebuie cazate separat, va fi incalcata de chiar sportivii care imbratiseaza cliseul sportului pur, dar nu au nimic impotriva sa isi desfasoare nobila profesie pe stadioane folosite pentru executii sau in vecinatatea lagarelor. Oricum, aforismul despre lipsa de legatura sport-politica identifica in sportivi o subcategorie umana apta de viata intr-un rai de tampiti musculari si decerebrati. Sportivii nu pot judeca, nu au discernamant, traiesc intre sala de antrenament si comunicatele etice ale autoritatilor. Se mai indoapa, fara vina, cu droguri, caci, fiind precerebrali, nu pot face diferenta intre bine si rau. Asa devin ei rudele in chiloti de sport ale soldatului in uniforma care sustine ca treaba lui e sa execute ordinul, nu sa se bage in politica sau sa aiba pareri. Redgrave si asociatii se bat pentru libertatea de a fi indiferent si ignorant, dar medaliat.
Cum se masoara timpul in Afganistan
Al doilea argument lasa deoparte purismele dificile si se infige in realitate. La ce bun protestul? Si unde sunt rezultatele practice ale boicotului? Argumentul se sprijina pe precedent. In fond, boicotul occidental la Olimpiada de la Moscova, in 1980, n-a rezolvat nimic. Refuzul de participare al sportivilor n-a rusinat si n-a scos armata sovietica din Afganistan. Intr-adevar, ce poate fi mai simpatic si, in acelasi timp, mai inept decat sa mizezi pe imbujorarea morala a unui caporal, mai cu seama a unui caporal sovietic. Asa e, soldatii sovietici au ramas la datorie, in Afganistan, inca 9 ani, pana in 1989. Atat a durat. Atata timp, nici mai mult, nici mai putin, a trebuit sa treaca pana cand un sistem impermeabil s-a surpat, slabit de scleroza interna si de fluxul moral omogen din afara. Fara energia emotionala, imaginile, retorica, discursurile, cartile si celelalte "acte gratuite" declansate de boicotul din 1980, soldatii sovietici ar fi ramas in Afganistan mai mult. O secunda sau un an in plus. Oricum, prea mult. Insa argumentul care invoca lipsa de efecte practice ale boicotului si atitudinii afisate public e, inainte de toate, o insulta pentru purtator. Caci boicotul, la Moscova si, desigur, dupa 28 de ani la Beijing, nu se adreseaza decat in al doilea rand celor vizati. Boicotul, protestul, atitudinea frontala sunt mai intai o obligatie morala pentru cei ce vor sa se delimiteze, sa-si faca limpede lor insilor adevarul. Protestele autentice nu pornesc cu gandul la randament, ci din nevoia de a atesta existenta lumii morale si pozitia ei fata de imoralitate. Protestul nu curteaza succesul, ci se ingrijeste de supravietuirea adevarului. El stabileste, vizibil, public, dramatic o demarcatie intre cei ce stau de partea urata si cei ce apara partea curata a realitatii. Protestatarii nu se cearta, protestatarii marturisesc. Cine e gata sa protesteze fara promisiunea castigului imediat se va elibera de dubiul pe care il plaseaza asupra lui tocmai calculul pragmatic: la ce bun? cu ce sanse? de ce numai eu? Cu un asemenea calcul, disidenta morala care a fortificat libertatea in democratii ar fi fost de mult anihilata de prudenta. Cu un asemenea calcul, Doina Cornea, Radu Filipescu, Vasile Paraschiv si Ionel Cana ar fi ramas acasa, asteptand randul Olimpiadei de la Beijing, televizata alb-negru intre doua vizite de lucru si data la culoare intr-un poem fluviu, socialism policrom scuipat din pantecul Pauneschitului. Impotrivirea nu e un fel nepoliticos de a strica straduintele sportivilor chinezi si placerile televizate ale unei audiente sportive mondiale, ci un fel de a opri sportul din fuga spre fictiune si a-l readuce in realitatea umana integrala.
Diviziunea agresorilor
Cu 48 de ore inainte de protestele de la Londra, armata chineza a ucis inca 8 civili in Tibet. La Londra, in afara grupurilor care s-au batut pe zloata cu politia, nimic. Ciudat! Unde e mitingul de 200.000 de persoane care urla, tot in centrul Londrei, tot impotriva unei armate care ucide civili? Armata americana din Irak. Armata israeliana in teritoriile foarte ocupate cu prezenta pe CNN. Atunci, furie si justitie. Acum, o mana de oameni murati de ninsoare. Atunci, ura impotriva unei armate care vrea sa le dea irakienilor dreptul de a trai dupa capul lor, acum considerentele supreme care pun surdina pe un macel provocat de pretentia tibetanilor de a nu fi chinezi. Diferenta vine din diviziunea agresorilor: agresori progresisti (daca ucigasii sunt socialisti, comunisti sau protejati ai Chinei si Rusiei) si agresori satanici (daca e vorba de capitalisti sau apropiati ai Statelor Unite). Problema nu e, in cele din urma, diviziunea ideologica a agresiunilor, ci traducerea lor in cota de piata. Viata umana e mult mai ieftina daca se stinge sub rafala de automat progresista decat sub proiectul imperialist. La drept vorbind, nu valoreaza nimic. Olimpiada va avea loc la Beijing, asa cum a hotarat CIO, in buna intelegere cu sponsorii, de la Coca-Cola la Samsung. Macar atat: nu veti citi un cuvant sub semnatura de fata despre ce vor face atletii la Beijing. In fond, trebuie comentate si campionatele judetene de sah, balcaniadele de popice si chiar derby-urile de septic pe care le pregatesc, in speranta primei victorii a fiului meu (Martin, 11 ani). Cu exceptia cazului in care vreunul dintre sportivii prezenti la Olimpiada va avea temeritatea sa protesteze si sa castige medalia de aur la demnitate: singura proba reala si relevanta la Jocurile Olimpice de la Beijing.
