Pe aceeași temă
Destinul literar al lui Ion Vianu (nascut in 1934) este, fara indoiala, spectaculos. In cativa ani, in plina ofensiva a unei noi generatii de prozatori al carei mit e autoscrierea, nu-i usor sa impui un stil, un ton, o taietura si o atmosfera inconfundabile, lucrand simultan pe etaje diferite: romanul-conglomerat, stufos, arborescent, greu ca pamantul (Caietele lui Ozias, 2004, si Vasiliu, foi volante, 2006, din anuntata trilogie Arhiva tradarii si a maniei) si, respectiv, romanul-povestire, aerisit, cizelat, atragator ca un cocteil de vara (Paramnezii, 2004, iar acum Necredinciosul*). "... Eu sunt douamiist printre saizecisti, am fost contemporan cu un eseist ca Matei Calinescu, un poet ca Nichita Stanescu, un romancier ca Nicolae Breban, dar abia acum public fictiune" - marturiseste scriitorul pe manseta cartii aparute in frumoasa colectie de la Cartea Romaneasca, netezind cu discretie drumul comentatorului. Probabil ca dupa Necredinciosul nu va mai fi nevoie de asemenea precautii. Micul roman e o reusita capabila sa castige deopotriva critica si publicul cititor cu exotismul sau de fictiune internationala, intr-un story simplu, ingenios si fluent.
Acestea sunt atuurile de piata ale romanului, gratie carora Necredinciosul a avut deja parte de mai multe recenzii elogioase. Romanul place de la primele randuri, pentru ceva ce in urma cu zece ani ar fi facut dezastrul unei carti: dezinteresul fata de verosimil. Mult mai antrenat pentru plonjeul in fictiune, cititorul de azi evadeaza cu placere in meandre psihologice nefixate istorico-geografic, in cautarea condimentelor rare de care existenta cotidiana duce lipsa. Ca finalul nu e tocmai indemanatic, ca povestirea se turteste in ultima parte intr-un joc prea apasat al coincidentelor si explicitarilor - e mai putin important. Pana acolo, suspansul functioneaza perfect, iar readucerea cu picioarele pe pamant a cititorului e aproape de bun-simt: in fond, povestea dublului Don Juan nu e decat una dintre ciudatele nopti ale Seherazadei si trebuie luata ca atare.
Necredinciosul se citeste usor si se rezuma usor. Cele doua intreprinderi nu se suprapun insa perfect. Repovestita, cartea suna a gol, a literatura de consum. Citita, se umple de farmecul unei scriituri elegante, fara timp, cu toate atributele clasicitatii (nu degeaba autorul este si comentator al lui Mateiu Caragiale), imbibata de aluzii culturale intretesute subtil. Cum personajele sunt intotdeauna pe punctul de a rupe cu monotonia vietii de fiecare zi (cine nu viseaza la asa ceva?...), efectul e asigurat. Eroii fac cale-ntoarsa de mai multe ori, incearca sa-si traiasca viata altfel, eventual invers, obsedati sa nu rateze prin abulie si frustrare. Pe noul drum gasesc insa, invariabil, tocmai abulie si frustrare. Cale-ntoarsa din nou, la punctul initial, la intalnirea, inconturnabila in lumea de azi, se pare, cu deprimarea, cu tentatia sinuciderii. Nimic spectaculos, cum se vede. Doar aceasta oglinda frumos patinata, in care se poate privi fara riscuri majore omul crepuscular despre care vorbesc toate cartile lui Ion Vianu.
Daniel, inca june concediat al unei banci care i-a platit bine tacerea, alege sa traiasca intr-o lene igienic intretinuta ("Intotdeauna intreaga mea filozofie si singura mea placere fusese sa ajung a nu face nimic."). Are tabieturi respectabile si le slujeste cu o energie demna de o cauza mai buna: isi ia cafeaua zilnic in acelasi loc, se plimba pe traseu fix, in acelasi orar, isi pregateste singur pranzul - mereu acelasi, isi face siesta nesmintit ("Timpul persista si in somn, dar nu ca o linie continua si dreapta. Era un timp imperfect, cocolosit, bizar, se incurca, se facea ghem."), se intalneste la zi fixa cu amanta si tot la zi fixa o suna la telefon. Toate acestea sunt asamblate in iluzia ca ar neutraliza trecerea timpului: "Actele mele erau lipsite de densitate, afanate". Intalnirea cu Joseph, un tanar jurnalist neamt cu o biografie nu mai putin bizara, deseneaza brusc cei doi poli ai unei dualitati de care personajul narator nu era constient. Cu tribulatiile lui sexuale, veritabile exploit-uri dincolo de limita de siguranta, Joseph bulverseaza existenta de-abia echilibrata a lui Daniel. Dublura invadeaza treptat psihologia originalului, dislocuind-o. Dupa un timp dispare, iar Daniel isi continua viata in maniera celuilalt, din derapaj in derapaj, pana la decizia calma a sinuciderii la data si ora fixa (momentul eclipsei totale de soare din 1999), cu totul pregatit minutios. Va fi salvat in extremis de sosirea neasteptata a lui Joseph. Se reface intregul si vietile amandurora sunt reconsiderate, extravaganta e aruncata peste bord - un alt experiment-limita, desigur: cei doi barbati ajung tati de familie, catolici comme il faut, intr-o simetrie nelinistitoare pentru fiecare dintre ei. Scurte flash-uri finale ni-l infatiseaza totusi pe Joseph in exercitiul infidelitatii conjugale, semn ca rana e doar superficial sudata si conditia profunda a personajului va exploda din nou.
Necredinciosul e insa mai mult decat aceasta poveste voit epatanta despre angoasele omului modern. Daca n-ar fi de profesie psihiatru, cu experienta de psihanalist, referinta posibila ar fi undeva in zona Sadoveanu, cu Hanu Ancutei, fiindca si aici toata lumea se povesteste. Dar Ion Vianu nu-si refuza teritoriul de predilectie, spovedaniile nu sunt confesiuni, ci sedinte de psihanaliza ori autoanaliza, intinse pe spatii largi, iar genul proxim ajunge sa fie mai degraba Lune de fiel, al lui Pascal Bruckner. Intunecatul Joseph il alege pe Daniel drept ascultator, desi merge in fiecare zi la psihanalist. O spovedanie la patrat asadar, agravata de diferenta de reactie a celor doi: Daniel, sensibil, vibrant, reactiv, doctorul - dimpotriva, imobil, absent, previzibil tocmai prin opacitate. Daniel isi alege, la randul lui, un ascultator in Hélène, amanta lui "de rasa neagra", careia-i vorbeste la infinit de Joseph; servanta de la cafenea, Laurinda, face si ea marturisiri s.a.m.d. Bine cunoscutul principiu al "divanului" e respectat: de cele mai multe ori, unul dintre personaje vorbeste, celalalt e mut. In spatiul liber astfel lasat, intervine literatura, comentariul naratorului, instrumentul prin care Ion Vianu incearca sa rezolve impasul dintotdeauna al psihanalizei: ce se afla dincolo de dependenta psihologica dintre pacient si psihanalist, care este in fond natura comunicarii dintre ei, este sau nu aceasta o cale de vindecare s.a.m.d.
Din fericire, farmecul literar precumpaneste si dozeaza corect temele grave care se aud in prozele acestui scriitor: autocunoastere si psihanaliza, religie versus ratiune & instinct, tema timpului, cu extensiile ei spre temele singuratatii si batranetii, obsesia (in)comunicarii, a fracturarii omului modern intre trup si spirit, ca si laitmotivul strainului. Rolul lor e unul paradoxal: Ion Vianu mai degraba isi avertizeaza cititorul asupra unor enigme de nerezolvat, invitandu-l sa incerce alta cale, ocolitoare, mai placuta tocmai pentru ca nu tinteste adevarurile ultime. Prin acest relativism descumpanit, resemnat, de fiinta inteligenta care crede ca s-a intors deja de la capatul drumului, Ion Vianu se autoinclude in aerul comun al douamiismului. Diferenta notabila insa, in favoarea mai varstnicului romancier, sta in rafinata aventura culturala care hraneste fictiunea si o impinge dincolo de linia cenusie a mimetismului si a modei.
*Ion Vianu, Necredinciosul, Editura Cartea Romaneasca, 2008, 159 pag.