Omul inexistent

La aparitia primului volum din Memoria ca zestre, m-am declarat norocoasa ca nu o cunoscusem personal pe Nina Cassian. Asta ma tinea deoparte de puterea farmecului personal al scriitoarei - de care mai toata lumea vorbea - si ma lasa in contact numai cu textul si cu biografia nemijlocita a autoarei. Mi-am mai intrebuintat o data cu folos beneficiul, la volumul al doilea, si uite ca a treia carte, referitoare la anii 1985-2005, ma gaseste intr-o pozitie de doua ori incomoda: am vazut-o recent pe Nina Cassian la lansarea volumului (si confirm forta farmecului ei personal!) si sunt deja... implicata in editarea lui la Editura Institutului Cultural Roman. Imprejurarea m-a lipsit de un unghi foarte comod, detasat, dar mi-a lamurit unele lucruri. 

Primul dintre ele este acela ca Nina Cassian nu realizeaza imensul dezavantaj pe care biografia sa l-a jucat operei sale. Asa se face ca se mira cu indignare de succesul rapid obtinut in afara Romaniei si de incapatanata contestare de acasa: �In nici opt ani de zile, am achizitionat, aici si in Anglia, mai mult respect, recunoastere si entuziasm decat in patruzeci de ani in Romania� - scrie ea la New York. Nici chiar contestarile care trec oceanul (cea mai groasa - a lui Valery Oisteanu, care o face, in public, �vaca comunista�!) nu-i dau de gandit. Nina Cassian aproape nu cunoaste autoanaliza. Cand se uita inapoi, aluneca invariabil spre autoacceptare, autojustificare, autocompatimire. Nimic de regretat. Propriul parcurs e o neintrerupta auto-propunere de sine ca atare, in virtutea calitatilor pe care si le vede remarcate la tot pasul. Spre deosebire de alti autori de jurnale/memorii, o statistica simpla ar arata ca sunt mai multe laudele colectionate in scris decat atacurile. Mai numeroase succesele decat esecurile. Cum ii reuseste? Prin firea extrovertita pana la goliciune interioara, prin disponibilitatea fara limite la socializare. Relatia ei cu semenii este univoca: primeste afectiune. Sau nu primeste, si atunci relatia se intrerupe. Cu o natura simpla, ademenitoare, deci puternica, acest adevarat personaj al vietii literare bucurestene a strabatut deceniile in perfecta a-moralitate, cu stralucirea inconfundabila a bucuriei de a trai. Abia acum, la peste optzeci de ani, Nina Cassian are cateva accente joase in reglarile de conturi cu cei pe care-i considera tradatori, dupa ce saizeci de ani a aruncat cu nonsalanta peste bord tot ce nu i-a trebuit, fie ea prietenie, fie dragoste pasagera, fie ideologie ori inregimentare culturala. Spectacolul a fost magnific, fara discutie, caci autopretuirea fara fisura a Ninei Cassian a ferit-o de meschinarie si de ranchiuna si a aureolat-o cu un fel de generozitate aparenta - nimic altceva decat o mare, insatiabila sete de viata, cum rar se intalneste.
Cartea a treia din Memoria ca zestre se refera la anii exilului. Nina Cassian a plecat din Romania cu o bursa Fullbright, in 1985, dupa moartea sotului ei Al.I. Stefanescu - marele Ali din jurnal. Repet o afirmatie dintr-o cronica anterioara, care mi-a adus epitetul de �detractoare� in volumul de fata, o repet pentru ca ea ofera cheia acestui exil: dupa moartea lui Ali, nimic nu mai reprezenta o legatura cu Romania suficient de puternica pentru a justifica privatiunile deceniului opt sub Ceausescu si pierderea privilegiilor. Se adauga sentimentul crescand de insecuritate personala, o data cu cazul Babu Ursu, in care se credea direct implicata.
Implicata, dar nu indeajuns pentru a se angaja in denuntarea internationala a cazului imediat dupa plecarea in America si dupa asasinarea in inchisoare a lui Gheorghe Ursu. Timp de un an, unul din motive pare sa fie ca nu decisese inca oficial daca ramane la New York sau se intoarce in tara. Pana la solicitarea statutului de azilant politic - un an dupa parasirea Romaniei - si chiar dupa, Nina Cassian prefera sa fie prudenta, dar are grija sa noteze in jurnal ca, de fapt, nu mai exista intoarcere: �Sa ma duc �acasa�? Unde? In singuratate? (fara Ali, in frig, in intuneric, �persecutata� fata de �privilegiati�, cu libertatea amenintata (datorita lui Babu), cu oroarea si exasperarea ceausista?� - noteaza la trei luni dupa instalarea in America. �Eu nu trebuie sa uit: am ajuns intr-un punct fara intoarcere (in tara, in dragoste, in pozitie sociala, in conditii care ma scuteau de grija zilei de maine, in limba pe care o slavesc, in prietenii mei de o viata, in peisajul in care mi-am scris poeziile si mi-am imbratisat iubitii). Dar tot fara intoarcere sunt si in frig, in bezna, in exasperare, in minciuna, fascism, degradare a valorilor, ruina si strivire a personalitatii.� (1987)
Dupa revolutie (consemnata, ca si revoltele de la Brasov din 1987, pe cat de fugar, pe atat de neincrezator), poeta se gandeste sa revina in tara. Conditia - sa-si recapete locuinta. Cum asta nu se poate (inclusiv din pricina unor reactii cum este cea a primarului Halaicu, care, daca este intr-adevar transcrisa fidel, e de o marlanie incredibila: �Credeam ca ati raposat!�), cum intre timp situatia sa se amelioreaza in spatiul american o data cu casatoria tarzie cu Maurice Edwards, la finele acestui jurnal ajunge la concluzia ca a renuntat la intoarcerea definitiva in Romania. Asemenea decizii - intr-un sens sau intr-altul - nu sunt niciodata de judecat, indiferent care le-ar fi resorturile. Ce nu poate ramane insa nejudecat este (auto)mistificarea.
In noiembrie 1987, Nina Cassian primeste in America, in prezenta a circa 1.000 de persoane, cum singura noteaza, titlul de �eroina a luptei pentru drepturile omului�. Recunoaste singura ca nu merita acest titlu, fiindca nu a avut soarta lui Babu Ursu, dar nu se sfieste sa adauge ca opozitia sa fata de Ceausescu �era notorie� (!). Intr-alta parte, pune caramizi la edificiul disidentei personale, stabilindu-i originile in �47-�48! Despre cum a aratat postura ei de persona non gratta sub comunisti e inutil sa mai discutam. Orice antologie proletcultista ofera material din plin, ca sa nu mai vorbim de primul volum din Memoria ca zestre. Alta caramida: imediat dupa �90, cand tine sa-si noteze in jurnal ingrijorarea fata de efectul dezvaluirilor incendiare din jurnalul pe care i-l publica in Minimum Al. Mirodan. Care sunt ele? Caracterizarea lui Traian Selmaru drept �personaj nefast, ulterior secretar (si tortionar) al Uniunii Scriitorilor�. Impresionanta dizidenta, nu-i asa? Iar daca la capitolul �opozitie fata de regimul ceausist� va fi sa trecem semnatura de pe protestul din toamna lui �89, cand Nina Cassian era de mult la adapost, n-am incotro si trebuie sa constat ca fermecatoarea scriitoare ne crede de-a dreptul copii.
Dar sa nu tulburam cu tot dinadinsul buna impresie pe care autoarea memoriilor de fata o are despre sine. In aceasta autoadoratie se gaseste, din fericire, destul condiment ca sa merite un studiu de caz.
Nina Cassian a fost si a ramas, fara pauza, un portret literar in carne si oase. Daca vreun scriitor ar fi inventat-o, ar fi binemeritat si in posteritate. Colaborand serios cu Dumnezeu la propria-i creatie, vedeta saloanelor bucurestene bine plasate pe langa regimul comunist n-a ratat sa ne puna in fata si acest autoportret imprudent din Memoria ca zestre. Sunt multe de extras din ultimul volum, dar cred ca cea mai surprinzatoare e varianta de senectute a �stahanovismului erotic�.
La saptezeci de ani, obsesia amorului s-a mai domolit, dar se reaprinde periodic, fara nici o inhibitie, cu splendida asumare deja a-sexuala. Nici cand am pus pe hartie formula aflata intre ghilimele mai sus, la aparitia primului volum, n-am avut in vedere altceva decat uluitoarea nevoie de joc erotic a Ninei Cassian, exhibata permanent, insa fara nimic vulgar, cel putin in scris. Oricate dizarmonii se aud in simfonia biografica a Ninei Cassian, oricate prejudecati am avea, tema amorului ramane in aceasta carte autobiografica pura ca un cristal neatins de vreme. La cateva luni dupa emigrare (avea saizeci de ani) noteaza: �sa-mi gasesc un partener�. In anul urmator: �m-am sarutat de zor (cu Florian, sotul unei prietene, Lia) in masina cu care m-a condus acasa. Fara emotie, fara placere. Sunt moarta�. Curand dupa, tatonari ingrijorate: �e mai in varsta decat mine si e negru. Vaduv recent... Oare am vreo sansa?�. Sau piste pierdute: �Trebuie eliminata si subtirea ipoteza �Ken�. La telefon nu-si mai amintea de mine�. Partenerul e vanat cu dedicatie, cu tenacitate, cu convingerea limpede ca trebuie gasit. Nereusitele nu lipsesc: �Ieri ma chemase Miky Lupu la teatru. Daca m-ar fi luat de nevasta acum doi ani, n-aveam existenta pecetluita de azilul politic si, la ora asta, am fi fost divortati si liberi�. Apeleaza chiar la o rubrica de ziar mai curatica, gen �matrimoniale�: �Am avut parte de intalniri interesante�. Incununarea - aceasta notatie de la saptezeci de ani, ultima de acest fel din Memoria ca zestre: �Am un vecin in insula, William, care poseda o gradinita si care m-a pus in situatii neasteptate, ca si cum as mai merita �decoratia iubirii�... Nu trebuie sa sper. Dar daca e nebun...�.
Ce e absolut epatant la Nina Cassian e naturaletea cu care sfideaza convenientele. Aceasta e, pana la urma, �disidenta� ei. Verva imperioasa a propriei naturi o impinge la sinceritati dezarmante. Cand doreste ceva - un barbat, un premiu - nu vede decat tinta. Rateul o arunca direct in furie. Uita insa repede, merge mai departe, alege o alta tinta. Carte de memorii, in buna masura, chiar daca redactata pe baza unui jurnal bine surfilat, Memoria ca zestre contine de altfel, in cele peste sapte sute de pagini, cea mai modesta cantitate de memorie, in sensul clasic al cuvantului.
Infipta bine in carnea frageda a prezentului, Nina Cassian traverseaza timpul in amazoana. Prea repede pentru a colecta colbul impovarator, dar si spre a lasa urme. Timpul nu o tulbura aproape in nici o etapa a vietii ei. De aceea, nici morala nu-i spune mare lucru. N-o ignora, pentru ca n-o cunoaste. In candida libertate interioara, inainteaza fara reflexivitati neavenite. De fapt, fara sa stie, aduna de mult material pentru un incitant studiu de caz: omul inexistent.

* Nina Cassian, Memoria ca zestre, vol. III, Editura Institutului Cultural Roman, 2005, 211 pag.