Omul și Oglinda: Oedip la Bulandra

Corina Suteu | 06.02.2024

Reprezentația năvălește pur și simplu peste tine, ca un val uriaș de energie. Timpul nu mai este personajul principal. Refuzul de a vedea adevărul e cheia.

Pe aceeași temă

Recentul spectacol regizat de Andrei Șerban cu Oedip de Robert Icke demonstrează că și arta poate întoarce totul invers, deși ea stă, metaforic, pe loc. Ghicitorile formulate de Tiresias sunt despre Om și despre Oglindă. 

Iar desfășurarea poveștii este despre relația noastră cu adevărul și riscul de a ne pierde în reflectările propriilor proiecții despre realitate. Adevărul ne ajunge întotdeauna, dar întotdeauna, din urmă, răsturnându-ne existența cu susul în jos.

 

Iar pentru că suntem, acum, prinși în variate dezbateri despre ce și cum trebuie să fie teatrul, despre raporturile teatrului cu viața, despre cât de îmbibată ideologic ar fi bine să fie reprezentația teatrală, îmi permit să privesc recenta punere în scenă a lui Andrei Șerban dintr-o perspectivă diferită de cea a comentariului de artă.

Să o iau ca pe un pretext pentru observații mai vaste.

 

Ieșind de la acest spectacol tulburător și intens, mi-a trecut pentru prima dată prin minte gândul că ar fi bine să ne exersăm capacitatea critică doar atunci când ni se pare că avem instrumentele, cultura, inteligența și talentul necesare să o facem. Ce ne califică, de fapt, să analizăm opera unui regizor, pe ale cărui magistrale puneri în scenă nu le‑am văzut integral și nu le-am putut măsura în contextul și în spiritul timpului în care au fost create?!…

Ce se poate spune critic valoros despre spectacolele lui Andrei Șerban azi, acum, în România, când acest artist a traversat decenii de puneri în scenă, în teatru și în operă, ovaționate internațional din anii ’80 încoace?! Critica noastră de teatru, sau ceea ce a mai rămas din ea – cu minore excepții –, nu are perspectiva, nici profunzimea necesare. Este, admit, o afirmație radicală și incomodă, dar, în spiritul piesei Oedip, necesară dacă vrem să ne confruntăm cu adevărul, să nu mai fim orbi.

Șerban este un foarte mare artist, unul care nu s-a manierizat, care n-a înghețat în interiorul propriilor sale rețete, pentru care singurul spațiu de „acasă” rămâne scena – fie cea de la La Mama sau Unteatru sau cea de la Teatrul Bulandra sau Opéra Bastille sau Lincoln Center. El se reinventează în teritoriul propriei sale insule prosperice prin care se perindă sub diverse măști calibanii și întruchipări ale lui Puck și ale Mirandei de câteva decenii. Ar fi mai just, cred, să ne exprimăm stupoarea, pur și simplu, pentru că, după ce a făcut să renască în anii ’90 teatrul din România și Teatrul Național din București, punând în scenă răvășitoarea „Trilogie antică” și construind, cu titanică energie, o nouă aspirație artistică, el nu mai are azi propuneri de punere în scenă la acest teatru, din motive care nu au legătură cu arta, ci cu degradarea, între timp, a exigenței față de calitatea actului artistic. Centrul Sava de la Teatrul Național a fost creat ca laborator sub conducerea lui Andrei Șerban și a fost recuperat apoi fără scrupule de alții, devenind un simplu buzunar de bani suplimentar, coordonat fără viziune.

Academia itinerantă Andrei Șerban nu și-a mai găsit o casă după încetarea mandatului pe care l-am avut la ICR NY și toate încercările de a construi ulterior un asemenea centru laborator sub conducerea lui Șerban s-au lovit de obtuzitate sau de interese meschine, chiar dacă toți participanții de-a lungul anilor la aceste rezidențe au recunoscut – fără excepție – cât de importante sunt pentru „curățarea” emoțională și înălțarea vibrației în teatru.

Spectacolul cu „Oedip” de la Bulandra nu face decât să întărească toate constatările de mai sus. E o a doua punere în scenă realizată pe același text al lui Robert Icke de Andrei Șerban la Teatrul Maghiar din Cluj, acum trei ani.

 

Regizorul propune cu totul altceva la București, redovedind cât de organice îi sunt instrumentele complexe ale scenei. Capacitatea sa de a fuziona același text cu o echipă de actori radical diferită pe care o are la dispoziție, construind un spectacol nou, te bulversează.

Deplasarea accentului de pe centralitatea lui Oedip către centralitatea țesăturii de energii umane care determină tragedia și singularizarea Iocastei ca ancoră a dramei jucate, folosirea incantațiilor din „Trilogia Antică” drept gonguri ale destinului, aduc piesa mult mai aproape de spectator. Reprezentația năvălește pur și simplu peste tine, ca un val uriaș de energie. Timpul nu mai este personajul principal. Refuzul de a vedea adevărul e cheia. Drumul tragic și implacabil către acest adevăr brutal și necesar definește călătoria propusă publicului.

Or, pentru lumea de azi în mod special, ce poate fi mai actual și mai semnificativ decât refuzul, sub toate formele, al adevărului. Înlocuirea acestui adevăr cu ideologii și rețete difuzate cu obstinență și eficacitate. Dar și refuzul individual, al fiecăruia dintre noi, de a ne spune cum stau, de fapt, lucrurile, preferând să trăim în artificial, în fals, în aparență și în proiecții toxice despre noi și despre lume.

Or, teatrul și arta sunt provocarea de a ne înțelege și vedea mai bine în Oglindă, de a observa ce este cu susul în jos în existența noastră individuală. Problemele societății își au soluția doar în revoluțiile interioare, intime, ale fiecăruia, în dez-orbirea noastră, nu în primirea mecanică, tezistă, nedigerată, a unor rețete de gândire declamative și plate, oricare ar fi conținutul și originea lor.

De altfel, în același sens e folosită și referința la spectacolul din anii ’90 al lui Șerban cu „Trilogia Antică”. Pentru „Oedip”-ul de la Teatrul Bulandra este ca o punere în perspectivă, treizeci de ani după, a ceea ce a urmat după căderea cortinei de fier. Momentul curat, eliberator și aspirațional a fost recuperat încet, încet, de un spațiu al minciunii și al compromisului. Învățăm și mai ales vrem să învățăm ceva din asta?!…

Impresionează lucrul cu actorii în spectacol. Văzut la o avanpremieră, cu Cerasela Iosifescu (Iocasta) accidentată și revăzut cu prilejul premierei, spectacolul marchează o reușită actoricească pe care o cred irepetabilă pentru Vlad Zamfirescu (Oedip), pe care îl curăță de zgura mecanică a divertismentului, care îl eliberează și provoacă să joace „greu” pe Andi Vasluianu (Creon), reconfirmă școala riguroasă și talentul Manuelei Ciucur (Merope) și oferă Ceraselei Iosifescu șansa de a străluci în Iocasta. E dificil ca acest „prea mult” al interpretării actriței să nu cadă în patetic și exagerat. Ea reușește să păstreze echilibrul între emoție și visceralitatea interpretării, devenind centrul transmisiei unei suferințe generalizate, cea provocată de minciună.

Complet diferit, din nou, față de citirea regizorală a textului la Teatrul Maghiar din Cluj, iubirea dintre Oedip și Iocasta nu oprește timpul. Ea există ca o insulă de adevăr înconjurată de ne-adevăruri. E o iubire care se furișează și evadează temporar din spațiul intoxicat. E o iubire pe cât de interzisă, pe atât de absolută și tot pe atât de tragică.

Capacitatea lui Andrei Șerban de a-i dezvălui pe actori lor înșiși în acest spectacol de la Bulandra repune la loc, așa ca și în spectacolul „Carusel” de la același teatru, aura unei instituții teatrale iconice despre al cărei „timp de aur” noua generație de spectatori știe prea puțin, spre deloc.

 

Pentru Andrei Șerban teatrul este și un spațiu al responsabilității individuale. Când Tiresias spune „și eu, și tu suntem doar oameni”, nu poți să nu te gândești la toți puternicii lumii de azi – cei din consiliul de securitate ONU, cei de la Forumul economic din Davos, cei care dețin marile platforme ale internetului sau marile companii listate în bursă…pe scurt, la toți cei care ne decid destinele global, cu toate că și ei, ca și noi, sunt DOAR oameni. De la Zelenski la Trump și Biden, de la Macron la Zuckerberg, într-o lume în care cetățeanul este așa de ușor controlabil și spionabil grație tehnologiei, Omul a rămas foarte singur și foarte fragil. Este asta un subiect fundamental, la care ar fi bine să ne gândim activ?! Cred că da.

Fiindcă, din nou, schimbarea nu o putem produce decât înăuntrul nostru, când ceva ne tulbură. Acesta e sensul artei. Ea nu poate schimba lumea, dar îl poate atinge pe fiecare, invitându-l să-și dea răspunsuri și să facă alegeri. 

 

Într-o lume în care „cultura utilizatorului” și cea a influencerilor de tot felul a dat jos idolii și a spart în bucăți noțiunea de autoritate, una definită, cum spune Zaki Laidi, prin interacțiunea între o lume fără frontiere și una fără puncte de reper, calitatea simbolică a conținuturilor și valoarea lor spirituală, etică și estetică, sunt anihilate, cel puțin deocamdată.

Dar câtă nevoie are Omul de ele o arată spectatorii care au ieșit în transă de la un spectacol ca „Oedip” sau cei care au plâns în timpul reprezentației.

Felicitări Teatrului Bulandra pentru invitarea lui Andrei Șerban. E păcat că acest spectacol nu se joacă decât foarte rar. Cei responsabili pentru asta ar trebui să fi înțeles din povestea lui Oedip că adevărul te ajunge, până la urmă, vrei-nu-vrei, din urmă.//

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2024 Revista 22