Omul singur al Apocalipsei

 De romanul cel mai recent al lui Dan Stanca, Noaptea lui Iuda*, nu te poti apropia usor. Densitatea devastatoare a cenusii in care se scalda istoriile acestui prozator e aici mai dura decât oricând. Lânga detaliile apocalipticului simbolic, se adauga atmosfera sumbra a prezentului, la care face masiv apel. Odata digerata insa angoasa oricarui plonjeu intr-o carte semnata Dan Stanca, e de descoperit un nou roman tulburator, zguduind cu disperare prin viziunile sale de final continuu al unei lumi "de fier".

 In urma cu doi ani, la aparitia romanului Mut, mi se parea ca destinul literar al lui Dan Stanca e iremediabil grevat de stufosenia scriiturii. La el, talentul literar pare intotdeauna in exces, defectele se dilata si ele pe masura. O forta epica neobisnuita uimeste si, in acelasi timp, tine la distanta. Intrigi complicate, cu un fir intotdeauna bine desenat, cu personaje puternice, tin in spate mase de amanunte tentante, aglomerate cu un apetit insatiabil si conectate la simbolistica unor Guénon, Vasile Lovinescu ori Mircea Eliade. Romanele lui lasa senzatia ca provoaca cititorul in prea multe directii, ca intr-un joc de perspicacitate si de anduranta.

A fost si a ramas asa scrisul lui Dan Stanca, de la debutul in 1992 pâna la aceasta a cincisprezecea carte. Intre timp insa, vremurile si gustul lor par mai degraba sa-i iasa in intâmpinare. Abuzul de detasare si frivolitate nombrilista din proza mai noua apropie lupa de acest romancier neobosit, tot mai des citat in prima linie a scriitorilor de azi. Frisonul disperat care-i zgâltâie cartile trece, treptat, in cititori, atragând atentia asupra unei voci literare inconfundabile.

Noaptea lui Iuda e o farsa tragica, tesuta in jurul subiectului 11 septembrie 2001. Prabusirea turnurilor gemene de la World Trade Center e receptionata in mediu "profesionist", in redactia unui cotidian central din România. Sectia de externe e insa o fundatura de suficienta si rutina, depozit de gazetari improvizati si rezervor de poncife pro si antiamericane. O masa functionând mecanic prin ambitii nejustificate sau ratari iremediabile, in care reflectoarele selecteaza doua figuri insolite: Pavel Samsonov, raisonneur nauc, pagubos, fiu de marxist beton, cu mai mult sau mai putin inventate ascendente in elita militara ruseasca. Intre doua vârste, gazetarul neimpatimit nu crede in nimic. Nici in stirile venite pe agentii de presa, nici in rostul vreunui gest de bransare la realitate. In ochii lui si, implicit, ai cititorului, masinaria falnica a "liberei circulatii a informatiei" nu e altceva decât triserie grosolana, intr-o lume care nu-si mai controleaza destinul. Pe scurt, Samsonica - dupa cum il striga toata lumea - e loser-ul tipic si inselator din cartile lui Dan Stanca. E excentric prin delasare ostentativa, duce o viata dubla, in care coboara zi de zi cu frison vicios. Dincolo de redactie, deambularile lui alaturi de sefa externelor sunt explorari din ce in ce mai lungi si mai imprudente nu doar in alcool, ci mai ales in planul coincidentelor malefice, al explicatiilor ocult-fataliste. Un timp intim, mult mai vast decât cel al tuturor, se deschide unde nu te astepti in prezenta acestor doua personaje din Noaptea lui Iuda, in al caror portret prozatorul nu face economie de tuse. Cornelia Chirulescu este o sexagenara constiincioasa si cam detracata. Celibatara, fiica de nomenclaturist scos de timpuriu pe tusa, alcoolica si sentimentala, are un cult al datoriei demn de un veritabil kamikaze. Romanul relatiei dintre ea si Samsonica ocupa intervalul de crestere si descrestere mediatica a scandalului terorismului international de dupa 11 septembrie: zile turbate de redactie, seri de trotilare severa prin cârciumi sordide, in care Samsonica trebuie sa ramâna oarecum treaz ca sa-si care bizara companioana acasa, dimineti de repliere comic-eroica, in care "Corneluta" revine invariabil la automatismele ei de sef de sectie disciplinat-cazon.

 O carte grea, pastoasa, pasionanta, in care esti mânat din urma prin hatisul povestirii de intriga ingenioasa, de tip Ilf si Petrov: Pavel Samsonov descopera siderat ca se cunoaste cu atentatorul de la WTC, Suleiman Atta sau Sulica Ata, cum i se spunea pe strada, care ar fi fost pe jumatate român, figura de Hyperion caricatural, copil din flori al unei nefericite care l-a nascut intr-un cartier de blocuri din relatia cu un arab in trecere. Samsonica se reintâlneste intâmplator cu el prin anii ‘90, intr-un muzeu din Londra. Intâlnirea il va face suspect in ochii serviciilor secrete, drept care ziaristul braveaza tembel, in perfecta conformitate cu portretul din roman: face el insusi pe teroristul, plaseaza o grenada intr-un WC public, e saltat, pus sa scrie o declaratie detaliata care, in ambiguitatea tipica articulatiilor din romanele lui Dan Stanca, poate fi chiar romanul Noaptea lui Iuda.

 Ca de obicei, asta nu e tot. Prozatorul nu se multumeste cu istoria de mai sus, deja suficient de ramuroasa. In biografia eroului intra si relatia cu preotul Nicolae Herineanu, fost reprezentant diplomatic al Bisericii Ortodoxe Române, sihastrit insa de pe urma unor presiuni cumulate: lumesti (adica securistice) si metafizice (revelatii monstruoase). Interesanta mai ales prin episodul vizitei in subteranele unui muzeu american, in prezenta unui Bronstein, ghid total bulgakovian, aceasta linie epica putea lipsi. Pentru ca e un scriitor experimentat, Dan Stanca o ancoreaza totusi la filonul originar, bas gregorian detectabil in fiecare particula a scrisului sau: singuratatea.

"Noi, oamenii singuri, suntem un pericol la adresa societatii", spune la un moment dat Pavel Samsonov, definind astfel chiar omul Apocalipsei. Acest avertisment disperat, ca un stigmat purtat tot mai la vedere, il apropie pe autorul mai vechiului Apocalips amânat de sound-ul vremii, atâta timp cât de la Philip Roth la Haruki Murakami laitmotivul se plimba printre noi, apasator. In Noaptea lui Iuda, el ia forma unor istorii atragatoare, care trag puternic de marginile prezentului si trecutului pentru a le camufla in teribile viziuni eschatologice: "Am inteles ca ceva nu e in regula, ma paste ceva, ne paste, vine mielul exterminator si va rontai fiecare fir de iarba crescut pe pieptul si pe fata noastra" - se exprima patetic si autoironic Pavel Samsonov intr-unul din lungile monoloage deja obisnuite in cartile lui Dan Stanca.

Neobisnuita e insa la el tehnica dozajului epic. Digresiunile glosatorii sunt nu o data obositoare (nu si facile, ce-i drept), dar sunt sistematic trezite la viata de intorsaturi epice, de schimbari de planuri care salveaza ritmul cartii. Senzatia de "prea mult" e in buna masura rascumparata de scriitura de foarte buna calitate si se pastreaza in limitele reprosului facut unui stil altminteri deja adjudecat din punct de vedere estetic.

 Si totusi: gustul lui Dan Stanca pentru "matlasarea" simbolica a fictiunii ramâne impovarator. Imensa dezintegrare a lumii in care traim, sugerata de diversele secvente din Noaptea lui Iuda, tine sa-si adauge, de pilda, si tema Fiarei, pentru care alege o istorie fantasmagorica, cu o octogenara care naste prin imaculata conceptie zeul pedepsitor, cu cap de magar. Inutil sa mai adaug ca personaje ale celorlalte fire epice intretaie acest episod, legând noaptea de 21 spre 22 decembrie 1989 cu o parabola a stergerii icoanelor (icoana de la Nicula, dar si Gioconda sunt false!), cu ceva Trotki s.a.m.d. Nu e singurul balast. Povestea groparului Manuel Cincu, calauza initiatica spre un iad inevitabil, e de un bulgakovianism redundant. Paginile despre români ("oameni de treaba, dar prefacuti, violenti numai in familie, lasi in societate, oportunisti, galagiosi, dezordonati"), despre lumea de azi ("Progresul pe care l-am realizat a fost platit scump, cu lacrimile icoanelor, cu sângele candelei, cu floarea ochilor nostri care-i vedeau pe ingeri (...). Potirul inimii e gol.") sunt tot atâtea fortari de usi deschise, care puteau cu usurinta lipsi, in beneficiul constructiei cartii.

 In ciuda insatiabilei nevoi de autoexprimare a lui Dan Stanca, pe care n-o stavileste indeajuns nici aici, Noaptea lui Iuda are parte de un final frisonant, pandant celui din Orbitor III al lui Cartarescu: scriitorul e vinovat pentru ca ceea ce scrie e insuflat de Rau. Rapel eminescian, soarta universului sta in condeiul poetului/scriitorului, in ceafa caruia sufla botul mistuitor al lui Seth. Intre timp, soarele sopteste cu ultimele puteri: "ceea ce faci - fa repede… E noapte". Neoexistentialismul prin care a fost deja caracterizat il asaza pe Dan Stanca in linia scriitorilor cu viziune. Aproape nimic din ceea ce i se poate reprosa nu mai risca sa traga in jos balanta receptarii sale. Ramâne doar eventualitatea - din nefericire neglijabila - ca lumea de azi sa-si schimbe radical traiectoria. Caz in care disperarile lui n-ar mai fi si ale celor care-l citesc.

 * Dan Stanca, Noaptea lui Iuda, Editura Humanitas, 2007, 463 p.