One night stand

Nu s-a prea scris şi nu se prea vorbeşte despre Noaptea Albă a Galeriilor de anul acesta. De altfel, planează un plictis în legătură cu NAG, o indiferenţă neparticipativă şi uşor superioară faţă de „genul ăsta de evenimente”. Dacă NAG stârnise entuziasm iniţial, el pare acum să se topească lent într-un „mi se fâlfâie” general, mai mult sau mai puţin mărturisit în mediul artistic local. Nu subscriu. E într-adevăr de discutat în jurul formatului pe care îl are NAG de când a început în 2007, dacă e cel mai bun care s-ar putea găsi, dacă n-ar trebui poate să se transforme de la o ediţie la alta sau dacă e transferabil tel quel în alte oraşe decât Bucureşti (şi dacă această extindere, încercată la Cluj în 2011, e plauzibilă şi atrăgătoare). Dar motivul pentru care nu mă plictiseşte NAG ţine de faptul că evenimentul Suzanei Dan (Asociaţia Ephemair) e un mod mai puţin direct dar mai eficace decât talk-urile cu artişti, critici şi curatori de a reiniţia în fiecare an analiza lumii profesionale în care ne mişcăm.

O publicaţie scoasă cu ocazia Nopţii Albe a Galeriilor din 2010, un fel de ziar al evenimentului tipărit de galeria Recycle Nest, adresa nişte întrebări unora dintre „jucătorii de pe scena artei contemporane din România”. Răspunsurile anchetei sunt relevante şi pentru ce se întâmpla cu doar trei ani în urmă, şi pentru ce se întâmplă acum în 2013, şi pentru perspectiva pe care o oferă asupra ultimilor zece ani şi ceva de artă contemporană în România. Nu ne înşelăm observând cu toţii două secvenţe, primii 10 ani după 1989 şi următorii 10 după 2000. Matei Câlţia spunea în acea anchetă că ceea ce a apărut după 2000 sunt „trendul, moda, consumul”, fără a fi însoţite însă de „instituţii, de cercetare, de arhivare”, iar trendul a făcut să scadă drastic vârsta de debut a artiştilor emergenţi, cu zece ani faţă de anii ’80. Ceea ce e important pentru că nou apărutele galerii în România, „nişte structuri nu prea dinamice, având de regulă între 1 şi 3 angajaţi”, spunea tot el, sunt în primii lor ani de activitate nişte „instituţii generaţionale” care „se bazează pe sprijinul artiştilor”. Sună familiar? Şi Cosmin Năsui vorbea în anchetă despre „artiştii pe umerii cărora s-au ridicat galeriştii”, căci mai ales ei sunt cei cărora NAG li se adresează. NAG oferă publicului, şi el la fel de tânăr, undeva între 20 şi 30 şi un pic de ani, „o imagine clară a artei generaţiei din care face parte” (Suzana Dan), o imagine care „a injectat în ultimii ani steroizi şi hormoni de creştere în toate segmentele scenei artistice” (Cosmin Năsui). Astfel, o metaforă generaţională şi organică asocia creşterea plăntuţei artei contemporane din România şi înflorirea lentă dar sigură a mlădiţelor ei cu naşterea şi maturizarea treptată a acestui animal tânăr, artistul român care e tipologic contemporan. Nu tot ce mişcă în arta contemporană, deci făcută în ziua de azi, e contemporan. Vorba lui Ion Grigorescu, „S-ar putea să treacă ani fără contemporani”. Dar cel mai sceptic se arăta atunci Dan Perjovschi (altminteri, după cum îmi spune Suzana Dan, un susţinător al evenimentului): NAG era pentru el o „întreprindere riscantă” făcută pentru „somnambuli” şi pentru un „public zombi”, arătând mai bine decât orice altceva că totul e negru, la propriu, fiindcă tot ce e legat de artă în România e semnificativ împins în noapte, în obscuritate, în somnolenţă şi orbecăială. „Hai să ne privim în faţă: cu indulgenţă cam 10 locuri sunt vizitabile şi au program coerent (şi după ce trece noaptea)”.

Eu cred că, dimpotrivă, exact evenimentele de o noapte sunt făcute să fie senzaţia NAG. Dacă îţi aminteşti ceva legat de Noaptea Albă a Galeriilor, îţi aminteşti ceea ce se întâmplă numai atunci, în noaptea aceea, nu? Cum a fost proiectul colectivului Biserika la Palatul Ştirbei în 2012 sau expoziţia Ancăi Mureşan în Casa Coanei „Miţa Biciclista” în 2013. Când Lucia Popa scria în 2009 că NAG are „noutăţi puţine şi organizare slabă”, deplângea mai ales faptul că spaţiile nu se ambiţionează să producă un eveniment special dedicat numai şi numai acestei nopţi. Într-adevăr, NAG e privit la noi ca ceva pentru lumea at large, cum şi este de altfel, un eveniment adresat publicului larg urban care la o adică poate înghiţi fără mofturi orice pică la rând, caledaristic, în programul spaţiilor de artă. Tocmai asta face ca NAG să fie uneori tratat uşor şi cu plictis de către oamenii de artă, organizatorii lăsându-l pur şi simplu să treacă indiferent prin programul spaţiilor lor, iar vizitatorii trosnind din fălci la vederea aceloraşi show-uri pe care le văzuseră deja. Cred că e păcat. În 7 ediţii, NAG şi-a consacrat identitatea de imagine (Suzana Dan şi colaboratorii ei au pus consecvent pe afiş acest low brow care trimite la o zonă destul de strânsă, dar interesantă, a artei actuale româneşti) şi a trecut de la blog la site, care arată bine în fiecare an. Când Ciprian Mureşan a deschis „E obligatoriu să avem un titlu” la Salonul de Proiecte, cineva exclama cu puţin prea multă înflăcărare că „Pentru o noapte, tot Clujul a venit la Bucureşti!”. NAG face posibil ca tot Bucureştiul să vină pentru o noapte la Bucureşti, un one night stand care te pune să umbli o noapte întreagă de la o galerie la alta şi îţi dă iluzia, măcar iluzia că ai văzut totul.

Ziarul Recycle Night pomenit mai devreme era scos cu prilejul NAG # 4 de o galerie comercială aflată la început în 2010; la început a şi rămas, galeria nu mai există de mult. Dar dacă prilejuiesc periodic o analiză mereu reluată a „situaţiunii” din lumea artei noastre, evenimente ca NAG sunt interesante nu pentru că dau iar şi iar ocazia de a socoti pe răboj numărul spaţiilor de artă din Bucureşti şi de a-l pune în raport matematic cu numărul locuitorilor din zonă. O practică tipică a mediului artistic românesc e că se fac mereu recensăminte ale galeriilor care au fost şi nu mai sunt, în etern perpetuata discuţie purtată cu ridicări din umeri, voci resemnate şi zâmbete cinice în jurul fenomenului pentru care rămânem, nu ştiu de ce, mereu nepregătiţi, în surpriza, dramatismul şi, vezi, doamne, nefirescul lui: apariţia şi dispariţia spaţiilor de artă. Nu înţeleg socotelile asociate acestei lamentaţii, un fel de filozofie a proporţiei de aur în lumea artei, conform căreia la cele 2 milioane de locuitori ai Bucureştiului, cele câteva zeci de spaţii de artă contemporană ar fi ridicol de puţine. Calculele NAG spun că în 2007 erau 12, în 2008, 14, în 2009, 27, în 2010, 41, în 2011, 56 (plus 12 la Cluj), în 2012, 30 de spaţii iar la ediţia a şaptea de anul acesta au participat 54 din care „26 de galerii şi 28 de spaţii alternative”. Cum măsurăm puţinul şi multul? Numărul spaţiilor, oricare ar fi el, este proporţional cu numărul locuitorilor, oricare ar fi el. Noi nu acceptăm proporţia. Una din zisele importante pe care le-am reţinut după o atare gravă discuţie legată de aritmetica imobiliar-artistică locală a fost: „Se căleşte oţelul.” Avem atâtea spaţii câte putem duce, nici mai mult nici mai puţin de cât e corespunzător dinamicii lumii noastre artistice. Corespunzător nu echivalează deloc cu „etern” sau cu „cel mai bun”, dar parcă cerul şi soarele acestei lumi cu artă contemporană în ea arată altfel dacă încetezi să stai cu ochii fixaţi asupra „Indexul de Aur” al spaţiilor de artă contemporană. Şi dacă puţinul şi multul ţin de scară, eu nu cred că week-end-ul galeriilor de la Berlin e un reper atât de neplauzibil pentru NAG pe cât pare. Numai că anvergura scenei româneşti şi numărul şi calitatea spaţiilor ei nu cad pe umerii NAG, care doar le înregistrează.

Răspunzând acum13 ani unei anchete similare propuse de revista Balkon (6/2001), după primii zece ani de artă contemporană în România postcomunistă Attila Tordai declara: „Se poate spune că cei care au avut cea mai mare nevoie de scena artistică au fost obligaţi să şi-o creeze singuri”. Toate răspunsurile la ancheta de atunci, fără excepţie, oscilau între pesimism crunt şi pesimism şi mai crunt. Nimeni nu observa că a scoate o revistă ca Balkon în România după doar 10 ani de la ieşirea din „anormalitate” era o victorie superbă şi uluitor de rapidă a normalităţii. Ne-a promis oare cineva normalitatea? Vine ea peste noi aşa cum vin viaţa şi moartea? Normalitatea nu e ceva normal. Ea nu e dată şi nici promisă, e o construcţie (şi un contruct teoretic, de altfel), deci trebuie produsă. Îmi stă pe limbă să spun că, da, cei care vor o scenă de artă şi-o creează, bineînţeles, singuri, păi cum altfel? Şi, da, matematica atârnă greu abia acum, căci e un cost care atârnă de buzunarele şi vieţile noastre, vorba lui Claudiu Cobilanschi într-un text pentru NAG # 2 din 2008: „Detalii la contabilitate”.

Timpul şi banii, timpul şi munca pentru bani sunt realităţile cele mai dure ale lumii artei locale pe care NAG # 7 din 2013 le-a arătat. Sunt realităţi imobiliare; nu ştiu câţi dintre noi au remarcat superbele interioare, minunatele case, impecabilele clădiri bucureştene cu faţade eclectice renovate fără cusur, cu finisaje splendide, cu scări interioare somptuoase în aerul lor vechi şi melancolic sau dimpotrivă, sofisticat şi glossy. În ele trăieşte arta contemporană la noi, nu toată, dar o bună parte din ea (am văzut ateliere minunate în asemenea spaţii din Bucureşti). Vezi în ele lumea artei noastre în sensul ei prim, îi vezi pe cei care muncesc pentru ea, sub plafoanele largi ale acestor incredibile spaţii care nu vor fi niciodată ale niciunuia dintre ei şi ale niciunuia dintre cei care le vizitează de Noaptea Albă a Galeriilor. Tineri şi unii şi alţii. Dinamica generaţională a mediului nostru profesional, apropo de timp, merită o anchetă mai largă: ce vârste avem, când ne-am apucat şi câţi ani, cât de mult muncim pentru arta contemporană. Matei Câlţia are şi azi dreptate, spaţiile de artă sunt structuri foarte mici cu foarte puţini angajaţi. Toate aceste căpşoare tunse chic, întotdeauna feminine, cu nasul în computerul de lângă intrarea în galerie pe care şi-l ridică atunci când te salută prietenoase şi zâmbitoare (mulţi observă că lumea artei contemporane, global vorbind, e o lume susţinută de femei), au început să generalizeze şi la noi tipologia intern-ului şi a voluntarului, deşi paradoxul face ca NAG-ul, ca şi alte antreprize locale meritorii, să le ducă acut lipsa ambilor.

Această mică armată de soldăţei fragezi pe care arta contemporană îi înfulecă pe pâine, consolidată de arier-garda celor mai puţin tineri, dar la fel de generos (auto)sacrificaţi uzurii în muncă, sunt acei „jpeg virtuosos” şi „overdrive content providers” în care ne recunoaştem puţin cu toţii şi la care se referă critica „muncii ca ocupaţie” în arta contemporană (Hito Steyerl, Dieter Roelstraete printre mulţi alţii). Se munceşte enorm; NAG este genul de eveniment românesc de artă însoţit tipic de poveşti despre piedici, dificultăţi şi multă muncă neplătită. Asta ar fi o chestiune, o alta, mult mai subtilă şi mai greu de acceptat, e că se munceşte enorm pentru a se evita de fapt munca reală. Ca art professionals suntem mult prea ocupaţi cu arta, care ne acaparează viaţa cu totul, ca să mai lucrăm cu adevărat; ceea ce profesăm e de fapt administraţie, management, getting organised, searching, keeping in touch; muncim din greu pentru a fi ocupaţi. Este ceea ce s-a numit „the unbearable lightness of contemporary art”. Există un larg mercenariat profesional în arta din România, al multora dintre noi care traversează zona şi rad tot, intră în orice colaborare, lucrează la orice proiect, îşi oferă serviciile oricui are nevoie de forţă de muncă, oricând. De unde precariatul şi uşurătatea acestei pieţe a muncii de artă care se resimt în cele din urmă, şi e de discutat punctual şi serios această consecinţă, în chiar felul în care arată arta contemporană. Lucrătorii artei româneşti vâslesc greu-uşor (hard work/light occupation) pe sub plafoanele înalte şi luxoase ale imobilelor burgheze de altădată.