Pe aceeași temă
De aici până la naşterea legendei care îl va acompania până la final nu mai este decât un pas. Stigmatul pe care Stere îl etalează cu superbie este unul care trimite la o genealogie identitară precisă. Şi, în acest punct, ruptura de spaţiul Vechiului Regat este evidentă. Capacitatea de compromis şi de negociere pe care o posedă „revoluţionarii“ din Principate îi este străină. Ar fi imposibil de imaginat, în cazul său, dramatica schimbare la faţă care îl aduce pe republicanul Candiano Popescu în suita lui Carol I. „Jertfele patriotice“ lasă locul unei inflexibilităţi care este marca personalităţii sale publice.
Căci Stere şi proiecţia sa textuală din În preajma revoluţiei aparţin unui context care este, în egală măsură, rusesc şi european. Calitatea etnică este un factor de ordin secundar, până la un punct - ceea ce îl defineşte, la nivelul de adâncime, este natura vizionară, utopică şi voluntaristă a crezului său ideologic. Tribulaţiile din detenţie sunt parte a unui parcurs iniţiatic. Anticipând cariera revoluţionarilor de profesie care vor anima mişcarea comunistă, Stere aparţine unui mediu a cărui fizionomie este documentabilă printr-o întreagă serie ficţională. În tânărul Stere se poate ghici silueta lui Bazarov sau a lui Şatov: gesturile sale sunt comune unui timp care introduce asasinatul politic ca vehicul al revoluţiei. Intelectualilor Vechiului Regat le lipsea această perspectivă de lectură ce ar fi putut încadra „Cazul Stere“ în limitele mai largi a ceea ce Hélène Carrére DEncausse numea, cu o formulă memorabilă, „tragedia rusă“.
Simbolic, provocării ideologice pe care Stere o pune în pagină prin filosofia sa contestară în anii de debut ai veacului XX îi răspunde, ca într-o oglindă, gestul său de a merge în contra unui curent al literaturii interbelice, prin masivul său ciclu. În preajma revoluţiei este, privind retrospectiv, unul dintre acele obiecte textuale care sfidează gustul critic prin refuzul de a se plia taxonomiilor tradiţionale. De aici, şi perplexitatea unei critici româneşti care a intuit fondul de noutate radicală al demersului său. Mai mult decât un accident de natură naratologică, În preajma revoluţiei fascinează prin capacitatea de a se racorda la un filon intelectual şi ficţional ce defineşte un alt spaţiu cultural. Diglosia lui Stere explică, cum s-a sugerat, şi carenţele de „stil“, acea utilizare a unui idiom narativ cu aparenţe stranii.
În realitate, poate, Stere se afla în căutarea unei limbi care să permită transcrierea unei experienţe. Ezitările sale nu pot ascunde o dublă detaşare, lingvistică şi simbolică; odată cu În preajma revoluţiei, Stere se depărtează de patul germinativ basarabean, dar şi de teritoriul cultural al Regatului României. Ceea ce se naşte, în câmpul ficţiunii, este o insulă a cărei topografie evocă mai degrabă meandrele ruse decât arhitectura literaturii de expresie românească. Ca şi Dinu Nicodin, Stere devine un inovator ce lucrează cu limba şi materia ficţiunii, insolitând, fascinând şi construind o arhitectură barocă şi himerică.
Din acest unghi al excentricităţii originare a obiectului său textual, întreaga dezbatere interbelică ocazionată de relaţia dintre „biografic“ şi „ficţional“ în cadrul ciclului său pseudo-romanesc se cere recontextualizată şi regândită. Natura vizionară a scriiturii lui Stere transformă, în chiar contra voinţei autorului, miza de adâncime a textului său. Stere nu este şi nu poate fi în totalitate Vania Răutu, după cum, în alt registru, Ciubăreştii nu sunt decât o proiecţie distopică şi swiftiană, în cheie gogoliană, a spaţiului din Vechiul Regat. Mutatis mutandis, asemenea lui G. Călinescu, Stere modifică datele realismului tradiţional în direcţia unui „satiricon“ ce relativizează graniţele dintre documentabil şi ficţional. Recitit astăzi, textul lui Stere, în segmentul său românesc, încetează de a mai fi un banal roman cu cheie sau o tentativă ratată de deghizament memorialistic. Ciubăreştii lui Stere se află în vecinătatea imediată a lui Ştefan Zeletin şi a Ţării măgarilor. În spatele strategiei narative se poate întrevedea sensibilitatea ultragiată a unui moralist. În acest punct al operei sale, Stere scrie, cu gust gogolian pentru exagerarea monstruoasă, un roman politic ce tinde să delegitimeze eşafodajul imagologic pe care se întemeiază echilibrul victorian al Regatului României. Ciubăreştii săi recuperează tradiţia unor decenii de critică intelectuală, fiind o „formă fără fond“, citită socializant de un intelectual ce polemizează cu linia „reacţionară“ a lui N. Iorga.
Desprins de sterila dispută ocazionată de falsa natură memorialistică a textului său, În preajma revoluţiei participă la o serie narativă ce îi cuprinde, în egală măsură, pe Cernîşevski, Turgheniev, Dostoievski şi Conrad. Între Părinţi şi copii şi Sub ochii Occidentului se desenează, în spaţiul intelectual, o tentativă de a recupera fizionomia unui spirit al veacului.
Parcursul demonic de la reflecţie şi subversiune la crima politică modelează şi romanul de educaţie al lui Stere. Şi poate că ambiţia lui Stere a fost aceea de imagina propria replică la Demonii; şi aceasta cu atât mai mult, cu cât există în „romanul“ lui Stere un nivel de intertextualitate care nu poate fi ignorat. Izolat de cultura română, pe care o va descoperi ca adult, Stere este format în tiparele de sensibilitate pe care le va evoca oblic, ficţional. Peisajul siberian, ca şi conspirativitatea revoluţionară, pot părea exotice doar dacă le examinăm din unghiul unui Vechi Regat ce nu experimentează insurgenţa şi radicalismul politic. Dialogul dintre Stere şi marele discurs rus al secolului XIX este unul dintre elementele ce organizează câmpul ficţional. „Tovarăşa Undina“ sau companionii din celulele solitare ale Rusiei ţariste sunt siluete ale unui trecut care îl bântuie pe Stere. În cutia de rezonanţă a textului său supravieţuieşte tulburarea unei Rusii revoluţionare lichidată de ţarism, spre a fi apoi canibalizată de bolşevism. Anii de ucenicie ai lui Vania Răutu sunt un ecou întârziat, în plin interbelic românesc, al unei dezbateri identitare ruse.
Terorismul, narodnicismul, naţionalismul, social-democraţia şi leninismul trăiesc discursiv în paginile capodoperei lui Stere. Digresiunile doctrinare, lungile conversaţii legate de viitorul revoluţiei sunt parte din acest pact narativ pe care îl imaginează Stere. Arborescenţa nu anulează un sens al unităţii de adâncime. Fascinaţia cu care Stere evocă mişcările telurice ce afectează tectonica vechii lumi, de la mişcarea rusă din 1905 până la revolta ţărănească din 1907, reflectă disponibilitatea prometeică a naturii sale intelectuale. Moştenirea rusă este de regăsit aici, în această pasiune ce arde destine şi modelează un univers ce rupe, programatic, cu gramatica „burgheză“. Vania Răutu duce mai departe această tendinţă autodevoratoare şi utopizantă a intelighenţiei ruse. Revenirea în vârtejul revoluţiei ratate de la 1905 este o modalitate de a relua contactul cu un sol ideologic din care se nutreşte propria sa fantasmă ideologică. Trecerea de la ortodoxia marxistă la „poporanism“ nu poate pune în plan secund nucleul de nelinişte rusă.
În cele din urmă, excentricitatea scriiturii lui Stere poate fi citită, astăzi, nuanţat şi atent. Stranietatea conturului ficţional nu mai poate şoca / deconcerta sensibilitatea familiarizată cu inovaţiile radicale. După aproape un secol, naraţiunea sa poate fi integrată canonului occidental şi celui românesc. //
// C. STERE
// În preajma revoluţiei
roman, ediţie îngrijită
de Victor Durnea,
studiu introductiv de
Eugen Simion, postfaţă
de Mihai Cimpoi, două
volume
// Academia Română –
Fundaţia Naţională
pentru Ştiinţă şi Artă
// Bucureşti, 2010
