Paradisuri artificiale: de la pharmakon la venenum

Volumul Narcotice în cultura română, de Andrei Oişteanu, se dezvăluie ca o întreprindere temeinică, nelipsită de elementul spectaculos, impus de însăşi tema abordată, de altfel.

Puţine cărţi reuşesc să stârnească, în viaţa culturală românească, atâtea ecouri, cu atât mai puţin exclusiv pozitive, cum s-a întâmplat cu Narcotice în cultura ro­mână. Istorie, religie şi li­teratură (Polirom, 2011). Studiul lui Andrei Oişteanu debordează de un en­ci­clo­pedism seducător şi o dem­nă de invidiat capacitate de a oferi cea mai riguroasă informaţie şi cele mai fine aserţiuni sub forma unui dis­curs limpede, perfect ar­ticulat, scris cu talent de prozator (probat, de altfel, în singura operă de ficţiune a lui Oişteanu, romanul Cutia cu bătrâni, cu acel per­so­naj memorabil, căutător şi depozitar de obi­ecte stranii: Arhivarul).

Ineditul demersului, dezinhibat şi mi­nuţios până la o pedanterie de la care îl salvează doar tonul autorului ce po­vesteşte de plăcere, a cucerit imediat publicul cititor, care avea astfel acces la o zonă tabuizată a culturii române. De la informaţii despre folosirea plantelor psi­hotrope în medicina populară (o primă par­te a cărţii constă într-o amplă inven­tariere a acestora, în spaţiul carpato-du­nărean, şi a efectelor lor narcotice, halu­cinogene, de stimulente sau calmante), pâ­nă la abuzul de excitante al unor autori in­terbelici (şi, în egală măsură, al per­so­na­jelor lor) sau narcoza ce domneşte în unele romane contemporane (Orbitorul be­neficiază de o astfel de analiză bine­ve­nită, susţinută şi completată de un text al lui Cărtărescu, Epoca nesului, prezent în Addenda volumului), studiul lui Andrei Oiş­teanu e o incitantă istorie a phar­ma­kon-ului în cultura română, care jong­lea­ză mereu pe graniţa subţire ce desparte „dul­cea extază“ (sintagma îi aparţine lui Nicolae Filimon şi se referă la efectul fu­matului de ciubuc) de „nebuneala pe un timp“ (provocată de supradozajul mă­tră­gunei, cf. Sim. Fl. Marian) sau de „pan­da­liile groaznice“ ale lui Paşadia.

Substanţele psihotrope, arată autorul, sunt folosite încă din Antichitate şi Evul Mediu ca leac împotriva melancholiei (ex­cesul de bilă neagră, despre care vorbeşte însuşi Pliniu cel Bătrân; afecţiune care poa­te fi combătută, după Hildegarde de Bin­gen, prin administrarea mandragorei sau, după Paracelsus, a opiumului). Mă­trăguna e folosită împotriva stărilor me­lancolice, dar, veritabil pharmakon, se con­verteşte repede din leac în otravă, pro­vocând nebunia temporară. Inventarul sin­tagmelor metaforizante ce ilustrează diag­nosticul sec al medicinei moderne – de­presia – e de altfel impresionant şi ar me­rita, poate, un studiu separat care să „ex­tragă“ din literatura română toate ex­pre­siile folosite pentru a desemna stările celui a cărui existenţă e tutelată de „soarele ne­gru“ nervalian: „boala de voia rea, pă­timirea întristării“ (D. Cantemir), „sum­bra toropeală“ (Mateiu Caragiale), „ma­rea letargie“ (Emil Botta), „vidul ce pus­ti­eşte spaţiul“, „urâtul“ (Emil Cioran) etc.

Dar efectul administrării de substanţe psi­hotrope poate fi în egală măsură calmant, halucinogen, euforizant, afrodisiac, în func­ţie de scopul celui care le foloseşte: astfel, celebrul opium, sau afion-ul, e ad­ministrat ca somnifer, în diverse boli cu cauze fiziologice sau chiar, în cazul unor preparate opiacee, pentru a neutraliza ve­ninul de şarpe. Totuşi, unii contemporani ai doctorului braşovean Honigberger îl consideră primejdios: „S-ar putea zice că percepţia opiumului în epocă aco­perea o plajă uriaşă, de la «leac miraculos» la «otra­vă grozav㻓, conchide au­torul.

Printre cei mai mari ama­tori de opium se numără romanticii: secolul al XIX-lea stă sub sem­nul „beţiei albe“ şi al „soarelui negru“, până ce, spre sfârşitul acestuia, specialiştii încep să vorbească despre o veritabilă de­pendenţă de opium şi înlocuitorii acestuia (remarcabil rămâne aici subcapitolul de­dicat melancoliei eminesciene şi probabil celor mai sugestive metafore ale acesteia, for­mulate în poezia omonimă). De aici până la beţia olfactivă, otrăvirea lentă, vo­lup­tuoasă a simboliştilor cu parfumuri flo­rale („narcoza albă“ e fie „beţie de roze“, fie „beţia cea rară“ a „crinilor extatici“), dar şi cu „stupefiantul poetic“ – tutunul – sau cu opium nu mai e decât un pas.

Două analize de text atrag cu deosebire aten­ţia în cartea lui Andrei Oişteanu şi se citesc cu voluptăţi: cea despre Craii de Curtea-Veche ai lui Mateiu Ca­ragiale şi interpretarea poemului barbian Riga Crypto şi lapona Enigel. În primul caz, fie că vorbim despre cafelurile tari, pure, ne­impietate de zahăr sau alte ada­o­suri care constituie apanajul momentelor de răsfăţ ale lui „Paşa“ ori de bacanalele iniţiate de crai (Paşadia – vin nobil, de Bor­deaux, ne­botezat cu apă, Pirgu – „vreo poşircă mu­cegăită şi tulbure“, observă prompt An­drei Oişteanu), de fumatul ciu­bucului par­fumat – „trândava aromeală“ e însuşi re­flexul Orientului latent, ce se stinge încet, sfâşietor şi definitiv, odată cu apusul cra­i­lor. Imaginea crailor e aidoma celor din vechile stampe ce înfăţişează bo­ieri din veacul al XVIII-lea fumând nar­ghilea sau ciubuc, iar autorul reconstituie inspirat în­treg tabloul, suplinind o serie de amă­nunte vestimentare, de decor prin inter­mediul trimiterilor la alte texte ma­teine: „Pantazi («un alt eu-însumi»), Pa­şadia şi Povestitorul (nota bene, nu şi Pirgu), stau adesea «afundaţi în perne», fu­mând din ciubuce. Ei zac în «trân­da­vă-aromeală», «tolăniţi greceşte». Sunt îm­brăcaţi probabil ca boierii fanarioţi: «El antereu alb poartă, metanii şi işlic» – cum sună câtvea versuri dintr-un so­net de tinereţe al scriitorului (Trântorul, 1910)“. Amatori de magiun (preparat ce con­ţine opium) sau tutun, de vinuri bune, cafea, dar şi de lichioruri fine, kirsch, per­sonajele mateine duc un trai plin de des­fătări – erotice şi spirituale – şi reverii nar­cotice: „beţia de mac sau de cânepă“, o nu­meşte Mateiu Caragiale fără sfială. Asta în vreme ce autorul Crailor însuşi abu­zează de tutun şi alcool, punctează Andrei Oişteanu, la fel ca tatăl său, pe care-l iro­nizează în acest sens într-un pasaj din jur­nal, cenzurat se pare ulterior de sora sa vi­tregă, Tuşki.

Analiza poemului lui Ion Barbu, Riga Crypto şi lapona Enigel, e ilustrarea perfectă a utilităţii indiscutabile a acestui tip de raportare la textul literar, ce pre­supune îmbinarea elementelor de an­tropologie culturală, de istorie a men­ta­lităţilor cu comentariul literar şi ma­ne­vrarea abilă a amănuntului biografic deloc supralicitat. „Nu numai referirea la stupefiante în poezia sa este importantă, ci şi modul în care acestea [= cocaină, eter] i-au influenţat viziunea estetică şi exprimarea poetică“, avertizează autorul, care, fără a contesta pertinenţa analizelor anterioare ce s-au făcut poemului (acesta deschizând, de altfel, multiple căi de in­ter­pretare), propune o nouă perspectivă asu­pra textului barbian, care să îmbine ele­mentul biografic cu hermeneutica tex­tu­ală. Imagine în oglindă a unui episod exis­tenţial nefericit (al unei iubiri imposibile şi al despărţirii de Helga, pictoriţă nor­ve­giană care a fost „marea dragoste“ a lui Ion Barbu, după cum o afirma însăşi soţia acestuia, Gerda Barbu), poemul ar trans­pune literar momentul unei duble crize personale, una erotică şi una a „chinurilor eterului“.

Astfel, ipostaza rigăi, de criptogamă ce nu înfloreşte, în a cărei „pălărie“ cheală se oglindeşte soarele (care e „roşu, mare [şi] pete are fel de fel“), şi care când se coace se umple de „venin şi roşu untdelemn“ (o Amanita muscaria, ciupercă halu­ci­nogenă, ce devine otrăvitoare la ma­tu­ritate, o identifică autorul) ar ascunde un alter ego barbian. Pe de altă parte, Enigel ar fi o ipostază a feminităţii idealizate (de­criptarea numelui ar duce la cel al Helgăi) – ea e iniţiata, o reflexie a femeii-şaman, care cunoaşte limbajul secret necesar co­municării cu elemente ale regnului vegetal sau animal (de altfel, şamanii laponi in­gerează Amanita muscaria pentru a intra în stări de transă şi, de asemenea, se pot transforma în urşi, ursul fiind „vărul drept“ al lui Enigel). O amplă de­mons­tra­ţie de erudiţie şi rafinament al deducţiei regăsim în paginile dedicate lui Ion Barbu, precum şi o viziune cu totul originală asupra unui text ce părea să-şi fi epuizat întreaga gamă de potenţiale interpretări.

La fel de interesante sunt observaţiile fă­cute de Andrei Oişteanu pe marginea câ­torva nuvele semnate de Mircea Eliade, pre­cum La ţigănci, Nopţi la Serampore, Un om mare, Secretul doctorului Honig­berger. Odată intrat în bordeiul ţigăncilor, profesorul ratat Gavrilescu trece printr-o serie de experienţe ce le amintesc pe ace­lea avute sub efectul substanţelor halu­cinogene, spune Andrei Oişteanu, citând câteva mărturii ale unor medici psihiatri din interbelic (precum Nicolae Leon) care se supun administrării diferitelor sub­stanţe psihotrope (precum măselariţă), în scopul de a înţelege mai bine simp­tomatologia diverselor psihopatii (halu­ci­naţii, o percepţie alterată asupra timpului etc.). Pornind dinspre literatura lui Eliade, autorul descoperă un interes manifestat încă de timpuriu de istoricul religiilor faţă de farmacopeea populară, tehnicile psiho­trope etc., reflectat ulterior şi în opera sa ştiinţifică.

Culminând cu un frumos capitol dedicat literaturii contemporane şi unor autori ca Mircea Căr­tă­rescu, Andrei Codrescu sau Dra­goş Bucurenci, Narcotice în cul­tura română se dezvăluie ca o între­prin­dere temeinică, nelipsită de elementul spec­taculos, impus de însăşi tema abor­dată, de altfel. Susţinută vizual de o serie amplă de imagini, de la desene după di­verse tratate ale Antichităţii şi Evului Me­diu, stampe şi gravuri renascentiste sau mai târzii, până la tablouri şi fotografii re­cente, cartea lui Andrei Oişteanu rămâne una dintre contribuţiile esenţiale pentru istoria culturii române, încă o sinteză exem­plară de consultat şi trecut în bi­bliografia obligatorie. //