Pe aceeași temă
Adevarata viata a anilor ’80 a inceput dupa 1989. In stat, unde neprielnica domnie a Partidului Comunist a fost curmata de beneficiarii ei pana atunci mascati sau clandestini. Romania a devenit Republica oligarhica de merit infractional pe care o cunoastem si detestam astazi, dupa consolidarea absoluta.
In sport, acelasi tip de evolutie involutiva (un paradox tipic romanesc, verificat de toate societatile fara splina civila) a lucrat ceva mai putin clar, dar a dictat acelasi rezultat: formal, sporturile au cazut, dar patronatul si patronajul au trecut in mana unei retele de control propulsata din zona de gri-bisnitar a comunismului. De aici, contradictia constanta intre scaderea nivelului de performanta si accesul interminabil de emfaza al patronilor. Fotbalul a probat masiv aceasta nepotrivire, in vreme ce alte jocuri si sporturi, de la volei si rugby la atletismul olimpic, au disparut. Rezistenta si, apoi, succesul repetat al boxului nu dezmint curba generala. La fel ca gimnastica sau canotajul (feminin), boxul a ramas una dintre putinele rampe de salvare si evadare ale tineretului rural si urban-provincial. Ceva mai sociologic gandit si mai literar spus, Lucian Bute continua si nu va incheia sirul campionilor mondiali romani, pentru ca boxul e subventionat de foamea satelor si de disperarea ghetourilor.
In aparenta, presa e marea exceptie si aduce punctul de ruptura in schema de evolutie involutiva confirmata de politica si sport. Prima imagine insala: presa emite, intr-adevar, un halou febril si modernist, dar parterul productiv e inept. Lipsa capitalului valoric e vizibila din prima clipa si de la primul nivel de exercitare profesionala: limba. Ziaristii dau o majoritate alfabetizata si, simultan, necalificata cultural. Din nou, literar spus si antiliterar gandit, ziaristii au propagat si impus, in regim orar si cotidian, o degradare lingvistica fara precedent in cultura romana moderna. Presa sportiva bate tot in materie, desi competitia e grea si plina de rivali activi. Un singur comentariu de meci si o singura pagina de ziar fac mai mult decat tot ce s-a putut imagina in comediografia lui Caragiale. Schimbarile “post pe post”, “verticalizarea” jocului, echipele “scurte” sau “lungi” care “pun presiune pe adversar”, meciurile jucate intre “gruparea” de pe Bega si “gruparea” de pe orice alt rau sau bazin hidrografic nu mai deranjeaza pe nimeni. Acest soi de acceptare tacita si resemnata a ororilor nu inseamna altceva decat decesul spiritului critic, sub apasarea unei majoritati jurnalistice needucate proportional cu nivelul de delincventa al patronatului. De aici si banuiala pe care sociologia o confirma in totalitate: presa nu e exceptia, ci reciclarea in regim public a mecanismului cunoscut din box sau canotaj. Cu alte cuvinte, si presa e un piston de parvenire.
Baza de selectie e un proletariat vag scolarizat care rupe barierele izolarii provinciale, dupa ce a invatat, privind in jur, ca impostura titrata e admisa la nivel de masa, in mediile scolare, bancare si, mai ales, in vastul domeniu bugetar care hraneste, in Romania, peste un milion de functionari publici. Aproape nimic nu impiedica, astazi, un tanar fara condamnare la munca in camp agricol, lipsit de vocatie tehnica sau strain de box sa devina ziarist, alaturandu-se unei armate vaste, care incepe prin a balmaji ceva despre deontologie si continua prin a lua spagi (in)directe. Aproape nimic nu impiedica, astazi, o tanara care nu e condamnata la robia in filatura, n-are brat de canotoare sau talent de insotitoare pe scena VIP sa devina ziarista, “pe parlament”, “pe partide”, “pe guvern” sau “pe social”. Odata asigurata masa care reproduce baza, aceasta pedestrime sub semnatura devine cutia inconstienta, dar harnica in care rezoneaza atat propriul recital de incompetenta, cat si mesajele generale care proptesc si glorifica reteaua angajatorului. Practic, un proletariat gata de sau silit la parvenire e recrutat de megaparvenitii infractionali ai sistemului politico-economic. Primii se aleg cu impresia importantei de sine, ceilalti cumpara o masina de zgomot si folosesc impostura generala a presei pe post de garda institutionala. Caci prima indatorire si cel dintai impuls al parvenitului de presa e legitimarea, parada de moralitate care a dat “codurile de conduita” ale “breslei”.
Asta, in vitrina. Productia efectiva e cu totul alta poveste. In afara livrarilor permanente de agramatism cu care isi asigura ciclul de reproducere (caci viitorii candidati vor vorbi si vor scrie inca mai prost decat actualii corifei), “noua” presa “libera” impune un soi de actualitate care falsifica in mod fundamental directia si temele publice. Presa sportiva reia si desfasoara Istoria si Zicerile lui Becali, Turcu & Taher, pana creeaza iluzia realitatii. Presa politica face, in definitiv, acelasi lucru, dar se ocupa mai putin de personaje (cu exceptia obsesiei Basescu) si mai mult de teme de nivelare pe care le impacheteaza si plaseaza subliminal sau prin ricoseu: toti o apa si un pamant, nimic nu se schimba, asa e si in alte parti. Concluzia nerostita si directoare: e bine asa cum e. Final logic, la capatul unei bucle care porneste de la parvenire, circula prin impostura si se incheie cu una si aceeasi recomandare: parveniti, parveniti, parveniti!