Pe aceeași temă
Un demers atipic în acest sens este cel al filosofului francez Alain Badiou, din volumul Le siècle*. Maoist în anii ‘60-’70, nostalgic mai apoi, filosoful originar din Maroc, student de-al lui Althusser, a facut mereu figura aparte în mijlocul colegilor sai, mai faimosi, de generatie. Pledand pentru o filosofie “tare”, a carei categorie centrala este cea de eveniment, s-a opus vehement “noilor sofisti”, provocand chiar uneori scandaluri de-a dreptul hilare: cu ocazia reunirii în vederea publicarii textelor prezentate la colocviul Lacan avec les philosophes, i-a cerut lui René Major sa-si schimbe titlul lucrarii (Après Lacan: existe-t-il une psychanalyse derridienne?), deoarece, situata la finalul volumului, aceasta ar fi dat o turnura cu totul nepotrivita acestei culegeri. (Solutia pe care Major a ales-o, în fata acestei pretentii - asa cum a calificat-o - de-a dreptul staliniste, nu a fost nici ea lipsita de rautate: Après Lacan:...)
Lucrarea Le siècle îsi propune nu un inventar rece, care sa contabilizeze crimele si sa repartizeze vina, ci o întelegere imanenta. Intrebarea care conduce cercetarea este nu ce s-a întamplat, ci ce s-a gandit în secolul trecut. Exista o identitate a secolului XX, dincolo de cea pur calendaristica? Care este momentul de exceptie care marcheaza sfarsitul acestui veac? Metoda aplicata este una de “interioritate maximala”, în care secolul nu este considerat ca un dat obiectiv, ci problema urmarita este, tocmai, modul în care a fost el subiectivat: ideea este de a surprinde secolul plecand de la convocarea sa imanenta, realizata în interiorul sau, de catre protagonistii lui.
Filtrata prin marturii culese în special din domeniul literaturii, sintagma care pare sa defineasca întelegerea de sine a secolului XX este “pasiunea Realului” - cu majuscula, pentru ca vine de la Jacques Lacan. Ceea ce secolul XIX a promis, visat sau anuntat, secolul XX a vrut sa împlineasca aici si acum. Increderea în istorie, progresismul specific secolului XIX lasa locul unui eroism politico-istoric, asadar nevoii de a forta timpul si de a ne confrunta cu el. Aceasta pasiune uneste toate domeniile spirituale, astfel încat rupturilor radicale din stiinte, arte, filosofie din anii 1900-1920 le corespund, la nivel politic, necesitatea unui nou început si urgenta crearii unui om nou. Schimbarea actuala de paradigma este, în acest sens, paradoxala, întrucat abandonarea proiectelor politice utopice este realizata tocmai atunci cand modificarea omului devine posibila prin mijloace tehnice. Vom fi trecut astfel de la niste proiecte politice sangeroase la niste automatisme oarbe, însa în fond la fel de criminale. “Criminalilor nominali le urmeaza niste criminali la fel de anonimi ca societatile pe actiuni.” Aici Alain Badiou se apropie de analizele lui Giorgio Agamben despre relatia intima dintre suveranitate si viata nuda: acolo unde suveranul se pune deasupra legii, instituind starea de exceptie (de exemplu, un soldat american scutit de acordurile internationale), apare, de cealalta parte a legii, asadar în tarile bananiere, o viata nuda care poate fi ucisa fara a comite prin asta un homicid (de exemplu, asupra unui basist aflat într-un taxi). Nu întamplator, si la Agamben, ca si la Badiou, specific starii de exceptie permanente actuale îi este faptul ca suveranul lucreaza în mod constant cu medicul si geneticianul, întrucat victimele lor nu au nici un nume, ci sunt simpla viata nuda. Daca secolul XX a fost cel al nihilismului activ, astazi traim timpul unui nihilism si mai dezastruos, anume nihilismul pasiv.
“Pasiunea Realului”, ca sintagma a secolului XX, a însemnat întotdeauna o totala indiferenta fata de pretul platit. Individul în sine, care a devenit în epoca noastra liberala valoarea suprema, nu a fost inclus în grandioasele proiecte politice ale epocii trecute decat ca un material ce trebuie depasit. “Noi nu suntem nimic, sa fim totul.” Violenta, cruzimea si teroarea au fost, ca atare, nu accidente, ci momente necesare pe drumul catre utopie. Actiunea politica nu s-a supus nici unei pragmatici a rezultatului, fiind dincolo de bine si rau, pura pasiune a realului. Din perspectiva noastra, secolul se poate sa fi fost unul al cruzimilor si al barbariilor, fiind lipsit de orice morala, însa din interiorul sau el a fost trait ca eroic si epic.
Aceasta pasiune a realului trebuie considerata întotdeauna împreuna cu pandantul ei, anume “montajul aparentei”. Secolul XX a gandit însa aceasta dialectica real-aparenta total diferit fata de secolul XIX: acolo unde optimismul secolului XIX a cautat simpla înlaturare a aparentei, demascarea si demitizarea, fiind condus de încrederea în cunoastere, secolul XX a dat o valoare uriasa ignorantei si necunoasterii, acordandu-le chiar, la Althusser sau Lacan, un statut ontologic, facand din ele un moment esential în constituirea subiectului. Exista doua cai prin care secolul a încercat sa rezolve opozitia real-aparenta: metoda distructiva, rezumata în principiul “partidul nu se întareste decat epurandu-se” (un principiu stalinist pare-se uitat de pesedisti), si metoda substractiva, al carei principiu afirma ca “ceea ce are loc abia difera de locul în care se petrece, fiindu-i o exceptie imanenta”. In vreme ce prima metoda este una a autenticului, a identitatii, fiind caracteristica fascismului, a doua încearca sa construiasca diferenta minimala.
Modul privilegiat de operare al metodei substractive este ceea ce se numeste “distantare”: o punere în evidenta, în interiorul aparentei, a diferentei dintre aparenta si real. Aceasta tehnica este specifica teatrului (brechtian în special). Nu întamplator, sustine Badiou, secolul XX este secolul teatrului ca arta. Ceea ce corespunde ideii istoriei ca “irumpere a maselor pe scena istoriei”. Teatrul transforma în arta ideea reprezentarii si a manifestarii ca atare. Insa teatrul secolului XX este mai degraba teatrul grec decat cel romantic: prin prezenta corului, el integreaza ideea reprezentarii, ecartul dintre aparenta si real, chiar în reprezentare. Nu întamplator sfarsitul secolului XX este si o disparitie a scenei, aici Badiou apropiindu-se de analizele lui Jean Baudrillard: obscenul în calitate de categorie a transpoliticului vremii noastre înseamna tocmai disparitia scenei, adica a distantei necesare reprezentarii, a distantarii brechtiene, în favoarea aplicarii directe a obiectului pe retina.
Dialectica pasiune a realului-montaj al aparentei se reflecta în faptul ca antagonismul a fost principiul secolului XX: nici Unul, nici Multiplul, ci Doi-ul a fost schema kantiana a secolului. Inteles în acelasi timp ca prezenta a unui antagonism central, a unui echilibru între doua puteri mondiale, dar si ca doua maniere de a întelege acest antagonism radical: asadar, ca o confruntare între viziunea comunista (universalista) si cea fascista (identitara). Mileniul trei, “noua Restauratie”, marcheaza si aici o modificare esentiala: scena istoriei nu mai este dominata de principiul diviziunii, ci ea este în acelasi timp spatiul Unului si al Multiplului, al uniformizarii liberale a planetei si al aparitiei unor identitati locale mereu în pozitie de victime potentiale. Insa între cele doua relatia nu mai este una antagonista, ci e o profunda complicitate: fiecare identificare culturala creeaza materia necesara investirii ei pe piata mondiala. Nimic mai potrivit pentru universalismul gol al capitalului decat o comunitate si teritoriul sau: este nevoie de aparenta unei nonechivalente pentru ca echivalenta sa functioneze ca proces sau, asa cum spunea Deleuze, capitalul reteritorializeaza pe masura ce deteritorializeaza.
Reinventarea universalului ca fidelitate fata de un eveniment, ca supunere neconditionata la un apel va putea marca, în acelasi timp, o renastere atat a subiectului, cat si a politicului. Intre cele doua exista o relatie cat se poate de intima. Din acest motiv, asa cum sustinea Badiou în Théorie du sujet, astazi exista atat de putini subiecti si atat de putina politica. In absenta lor, riscam ca secolul XXI sa fie religios si sa nu fie deloc.
* Alain Badiou, Le siècle, Seuil, 2005
