Pe aceeași temă
CAP. 8. De la pactul de neagresiune la tratatul sovieto-nazist de „prietenie şi delimitare a graniţelor”
Atacul Germaniei împotriva Poloniei este de o violenţă extremă. Profitând de anii de antrenament în Uniunea Sovietică, Wermacht-ul pune pentru prima dată în practică la scară mare Blitzkriegul, războiul fulger, care se sprijină îndeosebi pe atacurile reunite ale unităţilor blindate şi aviaţiei, bombardând în acelaşi timp masiv oraşele şi populaţia civilă. Nemţii avansează atât de repede, încât Hitler face presiuni asupra sovieticilor să intre şi ei în Polonia şi să ocupe teritoriile ce le revin în urma protocolului secret.
Luat pe neaşteptate, Stalin e forţat să improvizeze. Pe 17 septembrie, la ora 2.00, îl primeşte pe ambasadorul german von Schulenburg, pe care îl anunţă că Armata Roşie va încălca în mod deliberat tratatul de neagresiune sovieto-polonez din 1932 şi va invada Polonia Orientală în aceeaşi zi. La 17 septembrie seara, nemţii le trimit sovieticilor proiectul unui comunicat comun, respins de Stalin, pe considerentul că „faptele sunt prezentate mult prea direct”. Stalin redactează el însuşi comunicatul final.
În timpul invaziei din Polonia Orientală, Armata Roşie nu întâmpină decât o slabă rezistenţă, deoarece grosul forţelor poloneze e masat la Vest; din 21 septembrie, armatele celor doi invadatori intră în legătură, într-o stupefiantă atmosferă de frăţie de arme. Trupele germane prea avansate se retrag pe linia de demarcaţie stabilită la punctul al doilea din protocolul secret, în timp ce comisii militare mixte rezolvă diferendele. Are loc chiar, la Brest-Litovsk, o defilare comună a trupelor victorioase.
În faţa unui triumf atât de rapid, Stalin bate fierul cât e cald. În timp ce Hitler ezită asupra soartei pe care avea să i-o rezerve Poloniei – să lase, eventual, în jurul Varşoviei un stat fantomă –, Stalin îi declară lui von Schulenburg, încă din 25 septembrie seara, că „ar fi o eroare menţinerea unui trunchi de stat polonez independent”. El propune la schimb provincia Lublin, inclusă de protocolul secret în zona de ocupaţie sovietică, pentru care ar urma să primească Lituania, şi sugerează că von Ribbentrop ar trebui să revină imediat la Moscova, pentru a pune la punct detaliile acestui schimb.
Pe 27 septembrie, la ora 18.00, ministrul afacerilor externe al Reich-ului aterizează pe aeroportul din Moscova, împodobit pentru eveniment cu steaguri cu svastika, unde e primit de o mare parte din conducerea sovietică şi de o spectaculoasă gardă de onoare. Negocierile încep la Kremlin, la ora 22.00, şi sunt reluate a doua zi la prânz, pentru a se încheia, la 28 septembrie, printr-un tratat de „delimitare a frontierelor şi de prietenie”, care nu cuprinde decât cinci puncte şi consfinţeşte desfiinţarea statului polonez. Tratatul e însoţit de trei protocoale secrete: primul garantează strămutarea populaţiei germane din zona de ocupaţie sovietică înspre Reich, şi reciproc; al doilea confirmă că Lituania trece sub sfera de influenţă sovietică, în timp ce provincia Lublin îi revine Reich-ului; al treilea precizează că „cele două părţi nu vor tolera pe teritoriile lor [ocupate] nici o agitaţie poloneză care ar afecta teritoriile celeilalte părţi. Vor înăbuşi pe teritoriile lor orice semn al unei răzvrătiri şi se vor informa reciproc cu privire la măsurile ce se impun pentru îndeplinirea acestui obiectiv”. Imediat, Gestapo-ul şi NKVD-ul demarează discuţii în vederea unei acţiuni concertate împotriva rezistenţei poloneze.
În aceeaşi zi, cele două guverne publică o declaraţie comună, prin care anunţă că, în urma „prăbuşirii statului polonez”, au pus „bazele unei păci durabile în Europa Orientală”, prin tratatul tocmai încheiat, şi prin care îşi exprimă convingerea că „acest lucru va servi intereselor veritabile ale celor două popoare şi va pune capăt războiului actual dintre Germania, pe de o parte, şi Anglia şi Franţa, pe de alta”. Dar că, „dacă, totuşi, eforturile celor două guverne n-ar duce la rezultatul scontat, ar exista atunci o dovadă că Anglia şi Franţa poartă întreaga responsabilitate a continuării războiului”. Se remarcă imediat cinismul nemăsurat al celor două puteri totalitare, care nesocotesc toate regulile internaţionale.
CAP. 10. Atacul sovietic împotriva Finlandei.
Sigur pe el, în urma succeselor uşoare obţinute în septembrie împotriva Poloniei şi a instalării unor baze militare sovietice în ţările baltice, Stalin vrea să îşi mărească avantajul. La începutul lui noiembrie 1939, îi cere Finlandei să cedeze Uniunii Sovietice o parte din Karelia, provincie situată în apropierea Leningradului. Finlanda refuză şi ordonă chiar mobilizarea generală. La 28 noiembrie, U.R.S.S. denunţă pactul de neagresiune sovieto-finlandez şi rupe relaţiile diplomatice. La 30 noiembrie, fără măcar să facă o declaraţie de război, Armata Roşie bombardează oraşele Helsinki şi Vîborg, după metoda utilizată de Hitler împotriva Poloniei. Iar de la 1 decembrie 1918, la îndemnul Partidului Comunist Finlandez, este creat la Moscova un guvern fantomă prosovietic, condus de unul din secretarii Kominternului, Otto Kuusinen, un finlandez sovietizat de multă vreme.
Totuşi, la jumătatea lui decembrie, ofensiva sovietică este blocată de rezistenţa încăpăţânată a micului popor finlandez. Armata finlandeză înregistrează chiar victorii de-a lungul întregii luni ianuarie 1940, în timp ce aviaţia îşi permite să lanseze deasupra Leningradului trei milioane de manifeste. În februarie 1940, Armata Roşie reia ofensiva, iar la 12 martie guvernul finlandez este silit să semneze pacea. Finlanda pierde provincia Karelia (40 000 km²), anexată de către U.R.S.S. şi a cărei populaţie se refugiază în patria-mamă. Totuşi, pentru Stalin rezultatul nu este tocmai încurajator: ceea ce se voia o rapidă demonstraţie de forţă militară s-a transformat într-un conflict de mare amploare – U.R.S.S. a angajat în luptă 1.200.000 de oameni, 1.500 de tancuri, 3.000 de avioane –, care risca să declanşeze un război cu democraţiile. În plus, Armata Roşie a suferit importante pierderi umane – în jur de 100.000 de morţi şi 150.000 de răniţi, în comparaţie cu doar 24.000 de morţi şi 43.000 de răniţi de partea finlandezilor –, precum şi materiale, dezvăluindu-şi pe deasupra şi limitele, îndeosebi la nivel strategic. Mai târziu, această din urmă constatare va cântări greu în decizia lui Hitler de a ataca Uniunea Sovietică.
În româneşte de Denisa Oprea
Fragmente din cartea „Pata oarbă a memoriei europene – 23 august 1939, alianţa sovieto-nazistă” de Stéphane Courtois editată de Fundaţia Academia Civică în colecţia „Ora de istorie”.
Lansarea va avea loc vineri 27 noiembrie orele 19, la Târgul Gaudeamus în spaţiul de evenimente nivel 7.70, în prezenţa editorilor şi a profesorului Şerban Papacostea.
