Pe aceeași temă
I
Anthony Everitt ne-a dat, în limba română, mai întâi o excelentă lucrare despre Roma (și despre nașterea unei mari puteri). La aceeași editură, Litera, acest mare istoric revine în românește cu o carte despre un alt mare loc istoric și de memorie: Atena. Sau, cum apreciază (oarecum riscant, îmi îngădui acest bemole...) istoricul britanic, „Povestea celei mai mari civilizații a lumii”. Alternând criteriile de ordonare a unui (firește) imens material istoric – discursul e când tematic, când cronologic -, Everitt spune o poveste / o istorie extraordinară care are ca suprateme câteva dintre direcțiile majore ale istoriografiei: cum se naște libertatea politică, cum se întreține puterea, ce înseamnă cultura pentru o societate și, nu în ultimul rând, cum se poate prăbuși o civilizație strălucitoare.
Una dintre temele centrale ale acestei cărți – de neevitat, de altfel, întrucât e vorba despre Atena și nu despre oricare alt oraș-stat – este dezvoltarea democrației; analiza istoricului britanic survolează lui Solon și Cleisthenes până la modelul să îi spunem maturat din „epoca lui Pericle”. Între direcțiile de discurs se remarcă cele despre cum tensiunile sociale au impus schimbări politice; despre cum s-a trecut de la aristocrație la participarea largă a cetățenilor liberi; despre mecanismele puterii populare (ekklesia, bule, tribunale cu jurați).
O notă aparte e argumentul complex pe care îl formulează Everitt cu privire la faptul că democrația ateniană, deși departe de a fi fost perfectă, a fost un experiment unic care a schimbat pentru totdeauna politica și gândirea politică occidentale. Cartea merge – e de salutat și aceasta – în profunzime spre miezul cultural al Atenei. Sunt pagini admirabile despre tragedie și comedie, despre filozofie (anume: despre Socrate în special), despre arhitectură și artă, despre viața publică și educație. Totul converge către această idee: Atena e, cu adevărat, leagănul creativității occidentale, locul privilegiat unde libertatea politică a alimentat înflorirea intelectuală.
II
Un nou titlu – apărut în condiții editoriale exemplare, la Editura Spandugino – care e, decisiv, legat de unul dintre marile nume ale istoriografiei europene, Stéphane Courtois: „Despre cruzime în politică. Din Antichitate la Khmerii roșii”. Iată marea teză a cărții: „Există, de fapt, un domeniu în care folosirea forţei şi deci şi a violenței este permanentă, şi anume politica, în care puterea se exercită de către un grup ce deţine prerogativele statului legitim şi legalizează violența prin intermediul legii şi al braţelor sale seculare – tribunalele, poliţia şi armata. La aceasta se adaugă violenţa simbolică a sancțiunilor în orice instituţie controlată de stat – şcoală, cazarmă, serviciu public –, dar şi violenţa psihologică a mass-mediei prin intermediul linșajului mediatic care, odată cu invazia pseudo‑«reţelelor sociale», ajunge din ce în ce mai des la crude condamnări la moarte socială de către mulțimea internauţilor. (…) Manifestările cruzimii în domeniul politic au fost, la origine, efectul unui proces de escaladare şi de supralicitare a violenţei care ajunge la paroxism şi nu-și poate găsi reglementarea decât prin moarte. (…) Încă de la început, statul modern a favorizat mereu limitarea violenţei politice. În schimb, anumite împrejurări provoacă alunecarea în cruzime, mai cu seamă războiul şi războiul civil. Cât despre regimurile totalitare, acestea inaugurează forme de violenţe în masă inedite, care par să depăşească cruzimea”.
Despre acest volum – care e unul colectiv, S. Courtois fiind coordonator –, publicația Le Point notează: „Israel, Gaza, Ucraina, Armenia... Imaginile masacrelor barbare pe care le credeam de mult dispărute reapar cu forță în secolul nostru dominat de tehnologie. În contextul revenirii epocilor sălbatice, volumul coordonat de istoricul Stéphane Courtois se dovedește de o tragică actualitate”.
Apropo: dl Courtois a revenit la mijlocul lunii noiembrie și, la propriu, în România; inclusiv pentru a lansa această carte, dar și pentru a primi un binemeritat titlu de Doctor Honoris Causa din partea Universității de Vest din Timișoara.
III
La Polirom, un nou (volum, desigur, de) Robert Service – un alt greucean al istoriografiei dedicate istoriei recente, cu precădere istoriei comunismului – este membru al Academiei Britanice şi al Colegiului St. Antony din Oxford, unde predă istoria Rusiei; de asemenea, este membru al Institutului Hoover de la Universitatea Stanford. A publicat mai multe volume, printre care şi elogiatele „Stalin: A Biography”, „Russia: Experiment with a People”, „Trotsky: A Biography” (Premiul Duff Cooper, 2009) şi „Comrades: A History of World Communism”. Cartea de la Polirom despre care am adus vorba – o lucrare-trăsnet: „Sânge pe zăpadă. Revoluția Rusă. 1914-1924”.
Într-o excelentă prezentare care ne parvine de la editorii români ai cărții, se menționează că: „Din numeroasele cercetări care s-au concentrat în ultima vreme asupra Revoluţiei Ruse, volumul lui Robert Service se distinge prin câteva caracteristici importante. Optând pentru studierea deceniului delimitat de izbucnirea Primului Război Mondial (vara anului 1914) şi moartea lui V.I. Lenin (ianuarie 1924), autorul creează un tablou amplu, capabil să cuprindă multitudinea şi amploarea dramelor individuale şi colective ale epocii. Discursul tradiţional, axat pe raţionamentele şi acţiunile elitelor, este completat de vocile unor oameni obişnuiţi ale căror vieţi au fost afectate profund de violenţă, război şi teroare. Ştim ce se va întâmpla cu Nicolae al II-lea, Kerenski, Lenin, Troţki sau Stalin – dar tânărul mobilizat pe front, agricultorul din Nordul îndepărtat, funcţionarul moscovit sau alţii ca ei, ale căror jurnale sunt aduse de autor în atenţia publicului, vor reuşi oare să traverseze cu bine vârtejul creat de război, criza economică, tulburările sociale, revoluţie, războiul civil şi represiune? Rigoarea analitică este completată în acest volum de substanţa unei naraţiuni însufleţite de valorile libertăţii şi demnităţii umane”.
O notă ultimă: deși se ocupă, fundamental, de chestiuni de acum un secol (și mai bine, chiar!), cartea lui R. Service e, de fapt, pe porțiuni mari, și despre lumea rusă de astăzi.
IV
Patru cărți extraordinare au apărut la noi din suita antică (greco-mitologică) semnate de un mare purtător de șarm – nu numai actor strălucit, nu numai un eseist de rang înalt, ci și un mare povestitor: Stephan Fry. Toate, la Editura Trei. Toate, admirabil traduse în limba română de Radu Paraschivescu.
Primele trei: „Eroii”, „Troia” și „Mythos”. Cea mai recentă – o carte care reia unele fire narative din „Mythos” și le duce mai departe – e „Odiseea”. „Ca să înțelegeți și să savurați «Odiseea», vă asigur că nu e nevoie să le citiți pe celelalte trei – «Mythos», «Eroii» și «Troia». Firește, sper să vă îndreptați atenția și asupra lor sau s-o fi făcut deja, însă povestea «Odiseei» e de sine stătătoare din toate punctele de vedere”, ne avertizează, cu gentilețe, S. Fry încă de la debutul acestui volum.
Încă un detaliu, spre luare aminte, din această carte, despre această carte: „Dacă-ți spun cum s-a-ntâmplat de-adevăratelea, o să poți să le cânți adevărul următorilor musafiri care o să aibă norocul de a se bucura de vestita voastră ospitalitate feacă. Dar nu vei cânta despre eroi. Nu există eroi în povestea asta. Doar bărbați și femei. Și zei... întotdeauna zei“.
