Pe aceeași temă
E limpede, cărţile de convorbiri se poartă. Numai anul acesta, am avut ocazia să citesc două excepţionale: Măştile lui M.I. – dialogul lui Gabriel Liiceanu cu regretatul M. Ivănescu, şi În ariergarda avangardei – Andrei Grigor în dialog cu Eugen Simion. Chiar dacă nu se află la acelaşi nivel de expresivitate şi spectaculozitate cu acestea, convorbirea lui Lucian Boia cu tânărul istoric Eugen Stancu (n. 1978) e, şi ea, de neratat.
Nici nu s-au terminat bine ecourile pe marginea Capcanelor istoriei... că autorul intră, iată, decis, pe piaţa de idei a volumelor confesive. Istoriile mele nu e atât un ghid de folosire, cât un cadru biografic explicativ pentru o operă pe cât de vastă, pe atât de diversă – derutantă chiar, întrucât Lucian Boia scapă, tuturor, printre degete. Relativismul şi deconstrucţia mitologică de care s-a făcut atâta caz spre sfârşitul anilor ‘90 au fost privite, eronat, drept opţiuni ideologice şi nu-i de mirare că unii comentatori au încercat să le anexeze unor agende dintre cele mai diferite – de la epistemologia anarhică a postmodernismului la conservatorismul revizionist; chiar şi fandomul SF l-a revendicat pe acest mare consumator de naraţiuni utopice, căruia literatura nu-i e defel străină. Să ne gândim numai la cartea despre Jules Verne sau la deschiderile din Germanofilii şi Capcanele istoriei... În realitate, „relativismul deconstructiv“ al lui Boia nu e decât o formă minimalistă a obiectivităţii şi o expresie a libertăţii istoricului faţă de orice înregimentare. „Eu mi-am tot schimbat preocupările şi aş spune că mi le-am schimbat până în prezent şi poate le voi mai schimba. Sunt destul de imprevizibil, chiar faţă de mine însumi.“
Cartea de faţă e, înainte de orice, autobiografia profesională a unui spirit liber care a ştiut să evite, cu minime concesii, „capcanele“ unei istorii viclene. Boia ni se înfăţişează ca un liberal singuratic ce-şi protejează la maximum intimitatea, despre care nu ţine să destăinuie mai nimic. Nu e nici un iubitor de anecdotic, de colportaje picante, nici un polemist „la baionetă“ (polemicile sale sunt discrete şi, poate, mai eficiente; inclusiv replica pe care e presat să i-o dea lui Ioan Aurel Pop are un caracter minimalist...). Nu-i plac funcţiile administrative şi e convins că „decât să conduci o facultate, mai bine scrii o carte bună“, iar numărul apreciabil de cărţi bune pe care le-a publicat te face să te gândeşti câte funcţii va fi ratat de dragul lor. Şi iubitorii de cancanuri politice vor fi probabil frustraţi la lectura prezentei istorii personale în dialog.
Calitatea maîtresse a lui Lucian Boia este luciditatea critică, secundată de un echilibru ferm, căruia îi corespunde un discurs limpede, relaxat, infuzat de un umor destins prezent şi la unii mai vechi discipoli ai săi precum Adrian Cioroianu. Cele mai „literare“ şi mai personale evocări la care se încumetă sunt legate de copilărie şi au în centru figura bunicului matern, de origine italiană (Corneliu Morandini), şi pe aceea a mamei (Fulvia), un personaj realmente extraordinar. Incursiunile în „preistoria“ personală interbelică se află totuşi la concurenţă – loială! - cu rememorările tribulaţiilor istoricului sub regimul comunist şi în deceniul imediat următor.
Demn de atenţie este modul subtil, dar eficient prin care Boia a reuşit să se insereze, încă din anii totalitarismului, în circuitul internaţional, preponderent francez şi german. Faptul că, în ultimii ani, a publicat două volume incitante despre Franţa şi, respectiv, tragedia Germaniei interbelice (fără a mai vorbi de „germanofilii“ noştri antebelici) nu e, desigur, lipsit de un coté personal. Arta diplomatică a echilibrului l-a făcut, de altfel, să pătrundă fără concesii majore în zone epistemologice mai puţin frecventate şi în spaţii greu compatibile ideologic (vezi cazul traducerii franceze a Mitologiei ştiinţifice a comunismului, dar nu numai) şi l-a ajutat să treacă, adesea, printre Scylla şi Charibda. Pe parcursul celor cinci zile de convorbiri cu Eugen Stancu apar numeroase exemple în acest sens. Provocat de interlocutorul său, Boia se hotărăşte, de la un punct încolo, să ridice vălul de pe dedesubturile vieţii universitare de la Facultatea de Istorie înainte şi după 1989, cu destule clarificări preţioase privind tectonica ideologică aferentă, mecanismele de selecţie şi relaţiile interumane sub vremi.
Dar structura de rezistenţă a convorbirii de faţă e asigurată preponderent de comentariile pe care Lucian Boia le face pe marginea proiectelor şi cărţilor sale, pornind de la propria experienţă de viaţă şi de reflecţie pe marginea istoriei şi a istoriilor aferente. Ca de fiecare dată în studiile sale, plăcerea autorului e aceea de a relativiza şi destabiliza ideile primite de-a gata, cum ar fi, spre exemplu, clişeul privitor la originea greacă a democraţiei moderne. Or, într-adevăr, ceea ce numim azi democraţie liberală e un produs al secolului XIX, cu amendamentul lui Tocqueville că „libertatea şi egalitatea nu merg prea bine împreună“, iar democraţia ideală e un „mit“. Nici Elveţia modernă nu e fetişizată din acest punct de vedere: „Elveţienii au cultura democraţiei directe, iar acolo sunt nişte condiţii specifice. Altfel, caracterul suspect al democraţiei directe se vede şi din metodologia plebiscitului, care a devenit referendum, fiindcă plebiscitul nu mai sună bine, dar înseamnă cam acelaşi lucru. E foarte discutabil caracterul democratic al unor asemenea consultări care conduc la manipularea celor mulţi, eliminând o discuţie mai fină şi soluţiile de compromis care adesea sunt necesare. Atunci când votau grecii, de fapt o mică parte din populaţia Atenei, în piaţa publică, nu se ştie cât de corect era procedeul, fiindcă în cazul unor asemenea consultări funcţionează psihologia maselor şi manipularea“. Reconfortantă mi se pare a fi, înainte de orice, pedagogia sa negativă cu privire la statutul acestei discipline supuse atâtor instrumentalizări politico-morale: „Dacă istoria ne învaţă ceva, atunci ne învaţă că din trecut nu învăţăm nimic! Vreau să spun că nu înveţi nimic care să te ajute să te orientezi astăzi. Nu învăţăm şi din cauză că nu suntem capabili sau suntem prea stăpâniţi de impulsiurile noastre ca să mai medităm asupra greşelilor trecutului. Totuşi, cred că răspunsul corect e până la urmă altul. Ar fi o mare greşeală să învăţăm din trecut, pentru că istoria nu se repetă. (...) Nu foloseşte la nimic e un fel de-a spune; vreau să zic că nu ne dă soluţii «practice». E însă o mare formatoare de cultură şi o excelentă hrană pentru intelect. Ar trebui folosită în sensul stimulării inteligenţelor, nu în sensul rememorării faptelor“. Pledoaria pentru o „istorie inteligentă“ vine aproape de la sine, „jocul cu trecutul“ implicând în chip natural diversitatea perspectivelor şi libertatea tuturor interogaţiilor: „Când spun istorie inteligentă înţeleg o istorie care îşi pune întrebări mereu altele, fiindcă nu e inteligent să pui mereu aceleaşi întrebări şi să cauţi mereu aceleaşi răspunsuri. (...) Istoria se poate face în diverse moduri şi eu sunt, poate, un exemplu viu. Diversitatea istoriei, asta a fost chemarea mea. Am scris şi istorie politică, am scris şi istoriografie, am scris şi despre raporturile om-mediu, am scris şi istorie intelectuală, am scris şi despre miturile istorice româneşti şi multe altele legate de imaginar. Acestea au fost curiozităţile mele. Controversa este esenţială în istorie pentru că, având în vedere toată diversitatea, e clar că trebuie să ajungem la o ciocnire de idei“.
Evitând inclusiv capcanele interlocutorului (atâtea câte sunt), Lucian Boia scapă, mereu, printre degete, dar „lecţia“ de inteligenţă istorică pe care ne-o oferă, cu nedezminţită amenitate, nu e deloc inutilă. Într-un climat public otrăvit ca al nostru, e cât se poate de salubră. //
