Pentru minţi deschise

Anul trecut, Solomon Marcus a reunit într-un volum masiv mai multe zeci de articole, conferinţe, interviuri şi dezbateri cu „oameni ai şcolii“ publicate în presă de-a lungul a aproape patru decenii (1973-2011), în care atinge o mare diversitate de „răni deschise“ ale culturii şi educaţiei contemporane. Toate – „reacţii la cald“, intim legate de proiectele acestui inepuizabil matematician umanist conectat la noosfera internaţională a ultimelor decenii. E vorba, altfel spus, despre latura reactivă şi misionară a unui profesor exemplar, pentru care matematica asigură baza unei concepţii transdisciplinare holistice, iar gândirea – un angajament existenţial continuu.
Preocupat de evidenţierea structurilor antropologice ale cunoaşterii, reinventând spectaculos umanismul clasic de pe coordonatele ştiinţelor cognitive, Solomon Marcus sintetizează în „ecuaţia“ personalităţii sale înţelepciunea unui bătrân savant, performanţa intelectuală a vârstei mature şi un suflet de copil ce se bucură de frumuseţea unei probleme ca de un miracol cotidian, contaminându-i pe cei din jur. Un asemenea tip uman transcende disputele recente dintre aşa-numitul „enciclopedism amator“ şi „specialişti“ prin excelenţa specializării transdisciplinare şi – amănunt important - prin medierea literaturii.

Reperele sale formative sunt, de altfel, personalităţi ce au stabilit punţi autentice între artă, gândirea speculativă şi matematicile superioare: Dan Barbilian, Stéphane Lupasco, Pius Servien sau Matyla Ghika. Locul geometric al identităţii lui Solomon Marcus are însă în vedere o întreagă tradiţie autohtonă a relaţiei dintre umanioare şi matematici, în care intră spătarul Nicolae Milescu („primul român care a scris o carte de matematică“), Dimitrie Cantemir, Gh. Lazăr, Gh. Asachi, I. Ghica, Spiru Haret, David Emmanuel sau pe nedrept uitatul Alexandru Myller. Referinţe importante sunt, de asemenea, programul junimist, proiectele reformiste interbelice ale lui Traian Lalescu şi deschiderile către umanioare ale unor matematicieni postbelici pentru care matematica reprezintă „un mod de înţelegere a lumii“ (de la Gheorghe Vrânceanu şi Grigore Moisil la Basarab Nicolescu şi Gheorghe Păun). Bref, un întreg segment de istorie intelectuală printre rânduri...

Autorul subliniază mereu, la modul programatic, dimensiunea culturală a matematicii, relaţiile dintre matematică şi artă, dintre matematică şi literatură, dintre matematică şi muzică. Volumul de faţă are însă nu numai un caracter marcat „pedagogic“, interactiv, ci şi unul profund confesiv. Rememorarea propriei formaţii intelectuale, din copilărie până la senectute - căci „bucuria învăţării nu se încheie niciodată“ -, are o savoare şi un farmec memorialistic aparte; Solomon Marcus a pornit, de fapt, de la literatură (în adolescenţă voia să facă Literele!) spre a se întoarce la ea pe calea matematicii, dar şi prin intermediul antropologiei structurale, lingvisticii şi semioticii, cu observaţia că matematica şi literatura sunt, deopotrivă, „fiice ale miturilor“ şi ipostaze creative ale „jocului“ minţii.

Un număr de texte incluse aici reprezintă mărturii istoriografice de prima mână: Halucinantul an 1944, Gheorghe Vrânceanu despre Memoriul universitarilor din 1944 (cel mai substanţial) sau Cruzimea istoriei. Ele se referă la perioada din preajma lui 23 august 1944, la atitudinile antifasciste ale intelectualilor români de varii orientări politice, la rolul Regelui Mihai în ieşirea României din război şi, mai ales, la climatul psihologic al eliberării, polemizând cu justiţiarii de circumstanţă care – adesea, deloc inocent – denunţă azi speranţele sincere ale celor ieşiţi din coşmarul hitlerist şi văd „colaborări“ vicioase cu ocupantul sovietic acolo unde mulţi aderenţi ai ARLUS-ului nu făceau decât să creadă (naiv) în apărarea democraţiei de către aliaţii occidentali.

Nu pot insista îndeajuns asupra bogăţiei acestei culegeri, căreia aproape nimic din marile provocări ale lumii globale nu-i e străin. Cei care vor să afle câte ceva despre „secretul“ tinereţii interioare a lui Solomon Marcus, la o vârstă când alţii se complac, resemnaţi, în falimentele vârstei a treia, vor găsi explicaţii relevante în interviul acordat lui Constantin Călin pentru revista băcăuană Ateneu: „Înaintarea în vârstă cere o stăpânire tot mai bună a timpului, un control tot mai viguros al percepţiei temporale. Fără aceste măsuri de precauţie putem deveni victime ale unui timp liniar generator de panică, sub obsesia momentului final care se apropie. Cu ştiinţă şi înţelepciune însă, putem transforma această viziune liniară, catastrofică, într-una circulară, a unui prezent continuu, în care accentul cade asupra unor activităţi intelectuale şi sociale (...) prin participare, prin antrenament al atenţiei, observaţiei şi muncii intelectuale, prin lectură şi prin elaborare proprie putem menţine şi uneori chiar amplifica acuitatea unor percepţii. (...) Aşa cum preocuparea de a fi spontan este o piedică în calea spontaneităţii, obsesia timpului care se scurge sabotează folosirea adecvată a sa“. Fie că discută despre SF şi literatura poliţistă, despre statutul criticii literare şi capcanele evaluării, despre închiderea minţilor pe care o generează „militarizarea“ învăţării şi punerea accentului pe reţete rutiniere, despre noua creativitate juvenilă în era postlivrescă a Internetului, despre dificultăţile reformei educaţionale, arta examinării şi insuficienţa baremurilor, despre utilitatea eşecurilor, gestionarea timpului şi paradoxurile identitare ale erei globalizării, despre chestiuni legate de comunicare şi înţelegere, proprietate şi fraudă intelectuală, matematică şi politică, infinit şi divinitate, litigii istorice şi paradigme ştiinţifice, ceea ce cucereşte în discursul profesorului Marcus e combinaţia de claritate euristică, vervă atotproblematizantă, cordialitate combativă şi umor pince sans rire (umorul însuşi fiind văzut ca „ingredient obligatoriu al unei educaţii de succes“...). Dar mai ales firescul, francheţea zâmbitoare şi imensa generozitate cu care se livrează interlocutorilor de toate vârstele. Efectele sunt adesea irezistibile în transcrierile discuţiilor cu profesori şi elevi din şcoli şi licee sau în „intervenţiile“ pe marginea unor malformaţii groteşti din mass-media (de la breaking news-urile stupide gen „Meme rămâne“ sau „Irina rămâne cu Iri“ la proliferarea superstiţiilor „ocultiste“).

Dominantă rămâne ipostaza de diagnostician al maladiilor educaţionale curente şi „de sistem“, în răspăr cu ideile primite de-a gata. Un exemplu: „Ne amuzăm anual cu perlele unor elevi, dar nu cumva tocmai aceste perle sunt muguri de gândire personală, în replică la reproducerea unor formulări în limba de lemn?“. Sau: „Accentul repetat pe legătura dintre educaţie şi angajarea pe piaţa muncii este desigur justificat, dar nu fără o anumită rezervă. Forţa culturii stă în primul rând în gratuitatea ei...“. Convins de faptul că, în procesul învăţării, „accentul trebuie să cadă într-o măsură mai mare pe nevoia de a înţelege, pe de ce-ul lucrurilor şi într-o mai mică măsură pe însuşirea de procedee şi informaţii“, Solomon Marcus se prezintă în repetate rânduri ca un adept al modelului educaţional propus de Spiru Haret. Un model evident actualizat, ce are în vedere pregătirea elevilor „în spiritul interacţiunii disciplinelor, pentru o societate globalizată din toate punctele de vedere: informaţional, comunicaţional, computaţional şi cognitiv“. Nu e vorba de o pedagogie pentru „oameni recenţi“, ci de o redefinire universalistă a umanismului clasic (inclusiv a pitagoreismului), opusă viziunilor „locale, fragmentare“.

Poate că, aşa cum observa încă din anii ‘60 Eugen Ionescu, imaginaţia ştiinţifică a luat-o înaintea literaturii; nu-i mai puţin adevărat însă că, fără seducţiile artistice ale celei din urmă, nici ştiinţele exacte nu se lasă traduse pe înţelesul unui public mai larg. Luările de poziţie adunate în acest volum cu valoare de credo şi de autoportret intelectual în mişcare o demonstrează din plin. Ele nu închid numeroasele „răni“ examinate, dar deschid şi îmbogăţesc minţile cititorilor. //

// SOLOMON MARCUS
// Răni deschise
// Editura Spandugino, Colecţia „Distinguo“
// Bucureşti, 2011