Petrecere in sala de disectie

Extrem de potrivit pentru analize sub lupa, scrisul Veronicai A. Cara iti fuge de sub condei. Amestecul de forta naturala si artefact, de jet si proiect la rece, siguranta tuselor asezate viril in pagina in combinatie cu persistenta obsesiilor "rezolvate" psihanalitic, dar mai ales inventivitatea cu care intrebuinteaza limbaje, instrumente epice si trimiteri extrem de diferite iti dau vertijuri rar intalnite. Cu fiecare carte, e tot mai clar ca tanara prozatoare isi deruleaza cautarile cu o energie mai mult decat promitatoare si ca avem in ea un creator din spita celor "cu filon" puternic. Veronica A. Cara a publicat patru carti in patru ani (Viata pe acoperis, 2001, Baba Lina, 2002, Eny, 2003 si acum Petrecere cu mama*), dar s-a facut remarcata mai ales dupa Eny - o reusita de constructie si de scriitura, campand in zona eseului narativ despre identitatea ambigua, explorata psihanalitic. La 28 de ani, autoarea nu face parte din grupul congener de prozatori ce experimenteaza limita dinspre trivial a limbajului literar. Cu toate astea, explorarile ei psihologic-psihanaliste nu sunt mai putin libere de morala traditionala. Situatiile de deformare grava a raporturilor intra-familiale, duse pana la incest (atat de prezente si in beletristica straina acum), circula prin toate fictiunile Veronicai A. Cara, de la nuvele pana la roman, facand casa buna, in mod egal, si cu ambianta rural-mitizanta din Baba Lina (care i-a starnit lui Ioan Grosan o trimitere la... Marin Sorescu - v. In loc de postfata), si cu artefacturile epice de mari dimensiuni cum sunt Eny sau Petrecere cu mama, acestea ambalate intr-o stranie glacialitate, cu ceva intre decor de teatru si sala de disectie. Pentru cine nu a putut auzi declaratia autoarei din ziua lansarii (si care ar fi fost bine sa figureze explicit intre copertile cartii), trebuie spus ca Petrecere cu mama reprezinta un fel de pariu cu valul prozatorilor provocatori ai ultimului an (Ioana Bradea, Ioana Baetica, Ionut Chiva, Claudia Golea, Dragos Bucurenci s.c.l.). Implicit, o vom gasi in dizertatiile despre trivial in arta ale uneia dintre eroine (p.176), dar va asigur ca, astfel montata, va fi greu s-o detectati ca ars poetica a autoarei. Nu stiu daca pariul trebuie declarat castigat sau pierdut, pentru ca e limpede ca Veronica A. Cara nu mizeaza aici (de sansele estetice ale scenelor erotice de la pp. 223-233, chiar asezonate ironic pe ici, pe colo, eu ma indoiesc profund), ci in zona obsesiilor deja caracteristice, in spatiul dintre ele si realismul mustos, de prozator cu radacini rurale solide. Petrecere cu mama e romanul unui Cezar de 28 de ani, obsedat de o tanara femeie, Deea, pentru ca regaseste in ea, difuz, confuz si stratificat, trasaturi ale mamei lui, Corina - figura obsesiva si fascinanta, in care Cezar e captiv fara scapare ("Tu nu vezi ca de la ma-ta ti se trag toate? Veneai cu ma-ta la strand si asta te ungea tot timpul cu tot felul de alifiuri!" - spune Sandu, "adevarat Pirgu al tranzitiei", cum il numeste Ioan Grosan). O ceata nevrotica scalda totul, ca si in Eny, dar autoarea prefera sa o expliciteze aici ceva mai didactic. Trei scene asezate la inceputul cartii pun in fata cititorului fara nici un fel de dubiu interpretarea autoarei: Prima e o scena cu taranci batrane, care-i cer popii din sat sa le ingaduie sa indeplineasca, de ziua nu stiu carui sfant, un ritual a carui semnificatie n-o mai stie nimeni: sa dea drumul pe Dunare unor papusi de carpa. Solicitarea batranelor are o vehementa si implica o cruzime care raman neexplicate, dar ating, indicand punctul de contact cu o alta ordine a lucrurilor. A doua scena e mai degraba o nuvela de mici proportii: Cezar, copil de sase ani, se afla cu mama lui in oraselul de la Dunare al bunicilor si e solicitat de o vecina sa fie "martor de carat apa" - sa indeplineasca, adica, ultima parte a obiceiului de a cara la mormant 40 de galeti de apa in cele 40 de zile de dupa ingropaciune. Mama baiatului se opune, pentru ca obiceiul e, de fapt, trucat, fetitele care ar fi trebuit sa-l indeplineasca n-o facusera, parintii nu mai erau de acord sa-si scoale copiii la patru dimineata pentru asa o prostie. Si totusi: "Daca nu vei primi apa, ori fetitele n-au fost curate, ori martorul a jurat stramb si vor fi pacatele lor! Eu am platit cum se cuvine pentru matale, taticule!" - spune fiica mortului la groapa. Micul Cezar ia parte fara angoase la triseria nelinistitoare, pentru ca se motiveaza singur, altminteri: "Intelegeam ca nu mai putea lupta cu tanti Paula aia; mama e delicata, blanda, ar fi ripostat, fara nici un fel de izbanda, toata ziua! Tata nu era, bunica nu era, cineva trebuia s-o elibereze pe mama". Intre copil si mama, intre mama si mama ei se tese reteaua lipicioasa a unor interdependente vinovate, care vor reveni brutal in corpul cartii. In fine, o a treia situatie de vinovatie, plasata in aceeasi ambianta si in acelasi timp, e povestea batranei Mareta lui Petru-Cola, pe care copiii o speriau seara de seara cu un sarpe facut dintr-un ciorap de dama plin cu nisip, si care, intr-o noapte, a si murit de frica. Cartea nu se va mai intoarce la acest palier decat in treacat, prin cate un amanunt fugar care leaga personajul adult, rece, parca reconstituit dupa autopsie - de hybris-ul initial. Romanul aluneca in jurul acestui Cezar inconsistent, care pare sa asiste la scenele derulate in jur, sugerand astfel nevoia de expandare, de evadare din propriile obsesii. Paul Cernat gaseste, pe coperta a patra, o formula potrivita: "Lumea despre care scrie Veronica A. Cara este o lume a "petrecerii", a distractiei ca fuga de sine, de propriile spaime si slabiciuni ascunse, o lume a identitatilor in deriva in care nevoia vindecarii traumelor se confunda cu impulsul irezistibil al (auto)distrugerii, iar sexul tine loc de transcendenta". Ciudata este alaturarea de scene uscate si scene mustoase. Ea poate parea stangacie, daca nu s-ar revela, cu fiecare pagina si, mai ales, cu fiecare carte, o orchestrare atenta a acestor decompensari care transcriu eficient palparea permanenta a rupturii. Modernitatea socanta a prozei Veronicai A. Cara nu vine, asadar, din bruscheti de limbaj sau din captarea neorealista a vietii, ci din etalarea permanenta, metamorfotica, a diagnosticului personal asupra vietii: schizoidie ireparabila, superpozabila cu tot ce vrem noi, de la caderea din rai, pana la nevroza clinica. Personajele din Petrecere cu mama sunt tratate extrem de diferit. Unora li se respecta cu sfintenie cele trei dimensiuni, pana ajung sa sara din pagina. Este cazul lui Sandu, sau al lui madam Zamfirescu, vecina de bloc ("Este o doamna in varsta, seamana cu o prepelita cu cap de acvila"), dezvoltata falstaffian in pagini memorabile (biografia ei de nevasta de activist scarbos, care o insela in sufragerie cu o activista grasa - pp. 116-121). Lor li se alatura altele schitate, dimpotriva, evanescent (Deea, Alina), sau cizelate minutios dar inexplicabil in economia epicii (cum sunt cateva figuri episodice). In plus, cartea e populata bogat (prea bogat, as zice, fiind vorba de circa 130 de pagini din 400) de jurnale, furate de Cezar, ca tribut platit unui viciu bizar: "Fur secrete!" - marturiseste el. Paginile pastiseaza inegal elucubratii intime (d. ex., un profesor octogenar, pretios si erotoman: "Cred intr-un geniu universal deja condensat si localizat intr-o gaura de melc a transcendentei universale"), ca indiciu suplimentar pentru tema inconsistentei psihologice a personajului central. Vertebrat nu de trairi, ci exclusiv de obsesii, Cezar e definit adesea prin indiferenta, un laitmotiv esential si in Eny. Pe cat de frapant verosimil, pe atat de alunecos este totul in scrisul Veronicai A. Cara. Emblemele ambiguitatii sunt de gasit peste tot: Deea dansand seamana cu mama. Cezar se priveste in oglinda, dupa o scena de amor: "Nu semanam nici cu mama, nu semanam nici cu tata, semanam cu Deea. Aveam ochii cenusii ca ai ei, parul des, aspru, cum il avea si ea, buzele carnoase cum si ea le avea, fata ei ovala, a mea, usor neregulata". Alina, protagonista uneia dintre cele mai frumoase scene erotice pe care le-am citit, intra si ea in unitatea vicioasa a androginului: "mi s-a parut ca ea sunt eu", "Era chiar copilaria mea". Varsta mamei e intotdeauna incerta, glisanta: "Mama putea intineri intr-un suras, pentru ca, apoi, nelamurind pe nimeni, sa dea buzna intr-o varsta categorica, hotarata biologic..." - totul culminand cu scena finala a romanului, cvasi-incestul care descalceste totul. Ca si Eny insa, rezolvarea "clinica" a cazului lasa o anume frustrare. Omoara misterul. Dar prozatoarea pare sa puna intotdeauna mai presus demonstratia fata de efect, cu o optiune tipic postmoderna pentru detasare. Schema schizoida, asezata dedesubtul tuturor fictiunilor semnate de Veronica A. Cara, reprezinta o rezolvare inteligenta a ecartului dintre cele doua registre pe care le stapaneste foarte bine: registrul realist-fabulos-rural si, respectiv, registrul artefactului psihologico-psihanalitic. Ceea ce ar fi putut insemna etape diferite in cautarea propriei voci este intrebuintat, iata, intr-o combinatie neasteptata, reconfortanta ca un cocteil mereu nou si ingenios. Cei ce vor sa probeze "vana" prozatoarei, vor fi rasplatiti citind scena masturbarii in public a adolescentului Sandu - de un comic enorm, scena impacarii dintre Sandu si Cezar, la umbra unui manunchi de buruieni uriase, smulse din fata blocului si replantate in vasele de bucatarie - irezistibila prin dilatarea hogasiana a vervei, scena cu tigancusa de opt ani care-si oferea mucalit serviciile complete, si nu numai. Cei tentati, dimpotriva, de efectul de alcool tare al scenelor "de cap", vor gasi in ultimele pagini, in care eroul dezgroapa din propria constiinta pacatul originar al incestului cu mama (fie el si neconsumat, cum se milostiveste autoarea sa ne spuna la un moment dat), intensitati greu suportabile si gustul marelui talent. Cu cartile ei extrem de facute, dar indubitabil... nascute, Veronica A. Cara aduce un temperament literar de mari resurse.

* Veronica A. Cara, Petrecere cu mama, roman, prefata de Paul Cernat, Editura Polirom, 2004.