Pe aceeași temă
Caderea regimului comunist, la sfarsitul lui decembrie 1989, a insemnat pentru toti scriitorii plecati posibilitatea revenirii in circuitul public literar si cultural din Romania. Cum in cazul celor plecati in anii '80 perioada de absenta fusese relativ scurta, intoarcerea lor parea cea mai putin anevoioasa, dar in realitate s-a dovedit cea mai dificila. Schimbarea de context politic si social, si nu de "canon estetic", asa cum s-a pretins, a impus noi criterii de selectie si a creat modalitati de acces la notorietate, a caror principala caracteristica a fost deprecierea valorii literare. Cu toate ca nu traiesc in Romania, scriitorii plecati au fost si ei atinsi de unda de soc a acestui cutremur cultural, in ultima vreme devenit totusi preocupant (am semnalat, in cronica despre volumul de publicistica al lui Mircea Cartarescu, dramatica lui interogatie, "Ce e cu aceste generatii de dupa '89, din ce in ce mai troglodite, mai incapabile sa-si vorbeasca propria limba si sa-si inteleaga propria cultura?" ; de curand, intr-un editorial din 22, Andrei Cornea scria ca "in Universitate, cartea s-a facut rara" si se intreba, si el, "ce ne va mai ramane noua, care inca poate nu ne-am consolat cu incultura, ignoranta si tolerarea lor nepasatoare?"). Este, probabil, una dintre explicatiile metamorfozelor unor autori care, tinand seama de noul cadru, s-au fixat, la intoarcere, fie si numai dupa 3-4 ani de la plecare, in roluri martiale, de Statui ale Comandorului sau de conti de Monte-Cristo (inclusiv in ipostaza dürrenmattiana, Claire Zahanesian fiind o reinviere in registru totalitar a romanticului Edmond Dantes). Viitorul literar este insa al celorlalti. Al celor care au ramas in literatura.
Rezistenta prin amor
"Imi tulburi foarte rau simturile, draga mea. Te rog sa te potolesti!" - o mustra in soapta, intr-un opulent, savuros roman de Virgil Duda*, un sef de publicatie literara pe o frumoasa candidata la glorie scriitoriceasca, asta in timp ce se sprijinea cu palma "fierbinte de umarul ei perfect strunjit (alta metafora din industria grea) pentru a se putea apleca la urechea ei". Aspiranta la glorie stand, fireste, cuminte pe scaun si avand un decolteu "decent". Cum sa nu-ti amintesti de Tartuffe si de "Couvrez ce sein que je ne saurais voir", faimoasa lui replica ipocrit ambigua?! Tartufferiile sunt insa moneda curenta in Sase femei, dar intr-o insolita varianta romaneasca la vreme de dictatura, varianta nestraina de spiritul prozei si teatrului lui Teodor Mazilu, unul dintre clasicii de redescoperit ai literaturii din a doua jumatate a secolului trecut. Cu umor, cu verva, cu o binefacatoare placere a scrisului literar, calitate, vai, tot mai rara, Virgil Duda construieste o imagine neasteptata a vietii in comunism, imagine dominata de ceea ce, ingrosand contururile un pic, dar in spiritul autorului, as numi rezistenta prin amor.
Fiindca se face mult amor in Sase femei. Mult, des, si cu pofta si fara, de nevoie, din rutina, in joaca, din pura placere, de plictiseala, cu interes, in locuri nu totdeauna propice, nu lipsesc episoadele burlesti, dar mereu ca o ultima, esentiala si elementara libertate pentru macar unul dintre parteneri. Motorul sunt, fireste, femeile, despre una dintre ele chiar se spune ca ar fi cam nimfomana (nu e), ele sunt factorul revolutionar, turbulent, ele instiga, uneori prin simpla prezenta, la evadarea din cenusiul vietii cotidiene. Ele, femeile, aduc lumina, culoare, freamat, bucurie si placere, neprevazut, dorinta, inteligenta.
Si umor. Amorul si umorul merg impreuna in romanul lui Virgil Duda, fireste ca sunt folosite si resursele autoderiziunii, rezultatul, neasteptat, fiind obtinerea unei complexitati psihologice pe care multi autori de carti maniacal sumbre ar putea-o invidia, fiindca ei cauta intunecatul in iluzia ca astfel sondeaza profunzimi. Inceput ca o fresca in registru comic a zbenguielilor sexuale din mediile cultural-artistice bucurestene, romanul gliseaza astfel cu o uimitoare abilitate spre un poem al copilariei, de o mare puritate. Una dintre cele sase femei, una dintre cele care nu prin sfintenie se remarca, devine mama, iar copilul nou nascut recentreaza romanul in jurul acestui nou simbol al vietii. Sunt, in capitolele despre mica faptura, pagini antologice, aici Virgil Duda a riscat artistic enorm, a riscat si a castigat cu forta marelui sau talent. Romanul lui poate fi dramatizat, poate fi si ecranizat, cu mare succes daca i se respecta ritmul si subtilitatile (notez, ca o curiozitate, ca in Sase femei se organizeaza un fabulos concurs de cautare a unei minore virgine - termenul intrebuintat de un personaj e ceva mai crud - pentru a juca intr-un film educativ, iar in romanul Le complexe de Di, al chino-francezului Dai Sijie, aparut ulterior, distins recent cu premiul Femina pe 2003, cautarea disperata a unei virgine in China comunisto-capitalista de azi e o mare tema comica). Inutil sa mai spun ca Virgil Duda, care traieste in Israel din 1988, data pana la care publicase zece carti in Romania, este unul dintre cei mai importanti prozatori romani de azi.
Un basm cu exilati
Cinci ani inainte de a pleca in Statele Unite, Alexandra Tarziu a publicat o carte de povestiri al carei extraordinar titlu facea singur cat un manifest anticeausist: Dovezi de iubire ce nu se mai termina (1981). Avea sa fie ultimul ei volum scos in Romania de atunci. S-a "intors" si ea dupa 1990, data dupa care, daca informatiile de care dispun sunt exacte, i-au aparut trei carti, o culegere de proze scurte (False obiecte pretioase, Editura Fundatiei Culturale Romane, 1998) si doua romane, Cel ce ne scapa si America, pantoful Cenusaresei.
Acesta din urma** e o adaptare in registru parodic si sarcastic a basmului Cenusaresei, spatiul de referinta fiind lumea exilatilor romani din Statele Unite. Sau poate mai degraba a romanilor americanizati - fiindca personajele se numesc Vick Johnson (fost Victor Ionescu), McOwey (fost Macovei), Tanta O'Carra (fosta Ocara), Gilda si John McKevelly (fosti Geta si Ion Matache, din Turnu Magurele) s.a.m.d. Exista, fireste, un bal, dat insa de un dentist milionar, la care invitatii vin costumati in diverse personaje, exista si o Cenusareasa, exista si un deznodamant fericit, dar autoarea nu a vrut sau nu a avut rabdare sa impinga prea departe raportarile la scenariul povestii celebre, chiar l-a schimbat binisor, fiindca povestea ei se incheie cu o mostenire, nu cu o nunta. O Cenusareasa in stil american, s-ar zice. Sau corespunzand visului american al romanilor. In aceasta rama, Alexandra Tarziu aseaza un apreciabil numar de portrete fantezist caricaturale (Cenusareasa ei e de altfel artist plastic, iar "modelele" ii reproseaza viziunea caricaturala), uneori pana la grotesc, fara o sustinuta preocupare de ordin narativ, mai curand cu lacoma febrilitate a unui desenator nimerit intr-o ambianta excitanta. Balul de la milionarul dentist e un pretext de convocare a tot felul de figuri exotice (memorabile sunt cele ale calatorilor veniti din Romania tranzitiei sa caute fonduri, milioane, de la fundatii americane, pentru sprijinirea democratiei, fireste, inclusiv a partidelor, fiindca, explica doct o asemenea jivina, "un partid fara fonduri e un caine fara stapan, inutil e devotat, ca n-are cui"), asa cum un altul va fi o explorare a vietii americane "de jos". Arta de prozator a Alexandrei Tarziu in aceste miniaturi corosive trebuie cautata, romanul insusi e un pretext pentru constituirea unei remarcabile galerii de portrete.
* Virgil Duda - Sase femei, Editura Albatros, 2002
** Alexandra Tarziu - America, pantoful Cenusaresei, Editura Alfa, Iasi, 2002
