Poeţi şi filosofi. Mircea Ivănescu la ceasul mărturisirii

Să fie oare doar o întâmplare faptul că Gabriel Liiceanu l-a întâlnit pe Mircea Ivănescu, împotriva oricărei aşteptări, după ce el însuşi a scris o carte în care fragmentele vieţii sunt puse sub lupa speculaţiei pentru a scoate la lumină necunoscutul ascuns în fulgerul clipei? Sunt întrebări la care am putea răspunde, poate, focalizând lentila biografică chiar asupra celui care a construit-o.

În Tübingen, pe malul drept al Neckarului, lângă un pâlc de sălcii, se află casa în care Hölderlin şi-a petrecut o bună parte a vie­ţii. Într-un turnuleţ cu vedere chiar spre fluviu, izolată, era camera po­etului, pe care, generoşi, proprietarii i-o cedaseră în clipa în care au aflat că era internat în spitalul de ne­buni din oraş. În acest turn de fildeş, nu ales de artist, ci mai degrabă impus de se­menii săi, va fi scrisă una dintre cele mai frumoase po­ezii ale lumii. Un mare fi­losof al secolului trecut, care a meditat în­delung asupra vecinătăţii dintre gândire şi creaţia poetică, s-a lăsat ademenit de po­e­zia acestuia şi mai ales de un vers anu­me, părând a defini însăşi condiţia umană: „Plin de merite / Însă în chip poetic lo­cuieşte omul pe pământ“.

Asemenea cuvinte sună bizar în devălmăşia timpului nostru. Tră­im într-o lume în care po­ezia pare a fi un gen depăşit. Cine se mai încumetă să scrie versuri? Cine le mai citeşte? Câteva vo­lu­maşe subţiri apar din când în când, însă chiar fragilitatea lor vine să ne spună că prea puţini mai au curajul să se aventureze pe teritoriul poeziei. Lucrurile nu au stat însă mereu astfel. Secolul XX a fost pro­fund marcat de poezie. Chiar şi la noi, în plin totalitarism, de la jumătatea anilor ‘60 până spre anii ‘90, poezia a fost genul suveran. Instalarea poetului în turnul ei de fildeş a fost impusă atunci, cum ştim, din raţiuni ideologice, existenţa într-un sis­tem totalitar împingându-l pe scriitor către crearea unui limbaj din care rea­li­tatea lumii sale trebuia să dispară. Această contorsiune a produs însă şi o ruptură, căci alungarea realităţii a însemnat adesea şi alungarea adevărului.

Au existat însă câţiva poeţi care, fără a fi disidenţi, au reuşit performanţa de „a nu minţi în poezie“. Am citat aici cuvintele lui Mircea Ivănescu care mi s-au părut revelatorii atât pentru definirea poeziei şi a poeticului, în sensul sugerat de versul lui Hölderlin, dar şi ca depăşire a unei condiţionări istorice extreme. Pentru a în­ţelege mai bine aceste cuvinte, ne vom opri la două cărţi apărute de curând la Edi­tura Humanitas: Măştile lui M.I., Gabriel Liiceanu în dialog cu Mircea Ivănescu şi antologia Cele mai frumoase poezii ale lui Mircea Ivănescu, selectate şi prefaţate de Ga­briel Liiceanu. Prima dintre ele, un dia­log, deloc obişnuit, dintre un filosof şi un poet, pune în scenă două personaje, într-un spectacol în cinci acte (cele cinci zile). Actorii nu au partituri prescrise, rolurile prind contur pe măsură ce piesa se joacă. Aşa cum ne sugerează titlul, apar mai mul­te măşti, care sunt pe rând schimbate de cei doi într-un soi de commedia dell’arte cu un discret parfum de tragedie. Mircea Ivănescu se confesează, devoalându-şi au­toironic - înaintea unui interlocutor ce mi­mează perfect stupoarea, inocenţa, indig­narea -, ipostaze biografice contrariante: a înlocuitorului (s-a născut spre a alina du­rerea dispariţiei unei surori şi a fost ne­voit să umple golul enorm lăsat de fratele genial care s-a sinucis), a beţivului (tra­iectoria cotidiană i-a fost marcată de numeroasele „baze“ puse în tot soiul de cârciumi), a versi­fica­to­ru­lui (susţine că a scris doar versuri ocazionale), a ofi­ţerului sub acoperire (de vreme ce a reuşit să se sus­tragă miraculos unui sis­tem totalitar) şi a în­dră­gostitului (s-a căsătorit cu Stela, pe care a iubit-o cu pasiune ne­stin­să toată viaţa).

Dintre toate aceste măşti, prima şi ultima se dovedesc a fi cele adevărate şi, de ace­ea, tragice. Celelalte, evident comice, sunt măşti ale supravieţuirii, care nu poate fi decât umilă. Eroul tragic se prelinge ne­ştiut pe lângă ziduri, iar dacă e întrebat cumva cine este, îţi va răspunde, citind mai departe din carte: mopete. Însă cine ştie că acest mopete a fost sortit să intre în lume purtând în propria sa fiinţă sem­nul morţii celor doi fraţi, al căror destin frânt a trebuit să-l înlocuiască, să-l îm­plinească, să-l trăiască? Or, cum fiinţa sa era neîncăpătoare pentru o sarcină atât de mare, el s-a ascuns tot mai mult, până la a deveni irecognoscibilă. De aici sen­ti­men­tul mărturisit că nu are priză la realitate (vezi episodul cutremurului din 1977), că trăieşte schizoid, că nu poate fi un martor al istoriei teribile în mijlocul căreia a trăit. Întâlnirea cu Stela pare a fi şansa unei re­naşteri, eliberate de povara naşterii dintâi. Numai că şi în această poveste va juca ro­lul unui prinţ-broască, captiv vrăjii cum­plite ce-i ascunde adevăratul chip, ră­mâ­nându-i doar privilegiul de a se bucura de jocul capricios al prinţesei cu mingea de aur a unui surâs, cel mai adesea distant.

Am intrat astfel, pe nesimţite, în jocul subtil al poeziei lui Mircea Ivănescu. Aici măştile cad, însă adevărul ce iese la iveală este or­bitor şi, de aceea, aproape in­sesizabil, asemenea mişcării nebuneşti a electronilor în interiorul atomilor vieţii. E nevoie de o lentilă prin care să-l poţi pri­vi. Meritul lui Gabriel Liiceanu, asem­ă­nă­tor cu cel al exploratorului care a des­co­perit un pământ nou, stă în curajul şi li­ber­tatea asumată de a construi o lentilă hermeneutică cu dublă funcţie: focalizează precis obiectul, prin selectarea textelor an­tologate, dincolo de orice prejudecăţi lite­rare, şi decriptează structura de pro­fun­zime a unei poezii care s-a încăpăţânat să fie mereu aceeaşi (vezi redundanţa in­cre­dibilă din titlurile volumelor: Versuri, Al­te versuri, Poesii, Alte poesii, Poeme, Al­te poeme).

Doar punând în joc propria sa viaţă poetul nu se îndepărtează de adevăr. Acesta este crezul lui Mircea Ivănescu. Iar viaţa este o înşiruire de clipe, unele grele ca o bucată de plumb, altele uşoare ca o fâlfâire de aripă. Poetul încearcă să le prindă în plasa prea strâmtă a cuvintelor, conştient me­reu că îi vor scăpa printre degete. Lupta lui cu clipa care nu vrea să se întrupeze în cuvânt ne este revelată de lentila her­me­neutică a lui Gabriel Liiceanu. Dacă vom citi oricare dintre poeziile lui Mircea Ivă­nescu, vom descoperi două straturi ale cli­pei – cel real, exterior, anecdotic şi re­fracţia acestuia la nivelul fiinţei. Să luăm, de exemplu, o poezie care pare a fi de am­bient, mopete se destinde: primul strat – lectura unui roman poliţist, în care, ine­vi­tabil, apare un cadavru („citind un roman poliţist cu ninsoare şi vânt / care îm­proşcă zăpada în geamuri, şi noapte cu ţipete“), al doilea strat – amintirea unui alt cadavru, al fratelui, ce opreşte cur­ge­rea timpului, eternizând clipa durerii („iar mă năpădesc aducerile aminte. în­serării / de atunci, de sub munte, trebuie să mă împotrivesc“). Aşadar, nici atunci când se destinde, mopete nu poate scăpa de clipele sale teribile („mopete citeşte un roman poliţist, cu un surâs nefiresc“). Ar fi fost însă aproape imposibil să pă­trundem cu privirea până aici, în lipsa dez­văluirilor biografice, cu iz testamentar, din cartea de dialoguri (mărturia legată de sinuciderea fratelui mai mare într-un hotel din Braşov).

Mulţi critici, mai cu seamă dintre aceia care separă cu totul opera de amănuntele biografiei celui care a scris-o, vor privi sceptici analiza microscopică a celulelor vieţii devenite poezie. Cu totul surprinzător însă este că, folosind microscopul biografic, am des­coperit adevărul poeziei lui Mircea Ivă­nescu, adevăr ce trimite în cele din urmă chiar la esenţa fiinţei umane condiţionate să oscileze între „neajunsul de a se fi năs­cut“ şi angoasa perpetuă a vecinătăţii imi­nente a morţii. Să fie oare prea puţin?

Numindu-l pe Mircea Ivănescu poet kai­rotic, Gabriel Liiceanu numeşte chiar felul poetic al locuirii omului pe pământ, care i se revelase şi lui Hölderlin, într-o di­mi­neaţă, privind de la fereastra turnului său turla bisericii sclipind în „dulcele azur“. Atingând clipa, nu una abstractă, con­cep­tuală, ci chiar atomul vieţii proprii, prin­zându-l iarăşi şi iarăşi în armura cu­vin­telor, poetul, chiar condiţionat de un des­tin precar, trăieşte totuşi senzaţia eli­be­rării. Însă această eliberare nu este po­sibilă decât traversând spaţiul atât de umil al anecdoticului biografic.

Să fie oare doar o întâmplare faptul că Ga­briel Liiceanu l-a întâlnit pe Mircea Ivă­nescu, împotriva oricărei aşteptări, după ce el însuşi a scris o carte în care frag­mentele vieţii sunt puse sub lupa specu­laţiei pentru a scoate la lumină ne­cu­nos­cutul ascuns în fulgerul clipei? Sunt în­trebări la care am putea răspunde, poate, focalizând lentila biografică chiar asupra celui care a construit-o. //

// Măştile lui M.I.,

    Gabriel Liiceanu în dialog cu Mircea Ivănescu

// Editura Humanitas, 2012

// MIRCEA IVĂNESCU

// Cele mai frumoase poezii

    Selecţie şi prefaţă de Gabriel Liiceanu

// Editura Humanitas, 2012