Pe aceeași temă
Pe de o parte insa, avem nostalgia statutului umflat, artificial, anormal de ridicat al poeziei antedecembriste (din motive pe care le stim cu totii), pe de alta parte, nici poetii nu mai scriu pentru cititori, ci fac poezie pentru alti poeti sau, mai rau, pentru critici. Ori cauta originalitatea cu orice pret si vor sa epateze imediat si iremediabil, ducand limitele limbajului atat de departe (in virtutea principiului ca astazi se poate face poezie cu orice material), incat nu-i mai urmeaza nimeni. O parte din tinerii poeti care au publicat in ultimii ani cad deseori in aceasta capcana a cautarii diferentei cu orice pret, altii insa aleg sa faca poezia lor, cea autentica, in care cred, chit ca vor calca pe drumuri cumva batute. Dintre cei lansati in ultimii ani (si, bineinteles, dintre cei pe care i-am citit) cred ca Iulian Baicus, Ioana Nicolaie, Iulian Tanase si Razvan Tupa sunt, cu siguranta, dintre cei care vor ingrosa numarul cititorilor de poezie, daca nu au deja un public al lor. Cu conditia, insa, sa fie indeajuns de promovati.
Dupa debutul din volumul colectiv al cenaclului “Litere” condus de Mircea Cartarescu, Ferestre ‘98 (Aristarc, 1998), si o alta prezenta in volumul experimental 40238 Tescani (Image, 1999) - ambele volume tratate cu destula usurinta de catre critica literara -, Ioana Nicolaie a publicat in 2000 primul ei volum de autor, Poza retusata, trecut si el destul de discret. Dintre cele doua cicluri, inegale, ale acelei carti, Cariera si Love story, al doilea este cel care defineste cu adevarat volumul. Poemele, de un biografism transparent si nu intotdeauna ferite de un oarecare patetism strident, isi etaleaza cu delicata sinceritate melancolia si tristetea unei iubiri nehotarate, pe fuga, mereu amanata, din care razbate doar asteptarea incerta.
Volumul Nordul intregeste, insa, primul ciclu din precedenta carte (in care apareau chiar locurile natale: cariera si Coasta lui Ianas), acolo unde privirea era intoarsa spre trecut: “Sa nu-mi mai sugrum memoria, sa n-o mai cos / Ca pe-o umflatura din petice, / Prin gauri tot scapa schita de pe vremea / Cand invatam sa iau premiul intai” (Cariera).
Aceste noi poeme continua, asadar, periplul prin memoria istoriei personale (“Mestecandu-mi trecutul / Scuipandu-mi obosit viitorul”) pana la anii copilariei, marcati puternic de familia numeroasa (parintii si cei unsprezece frati) si de oraselul natal de provincie condamnat la efemer, nu de putine ori nefamiliar si sordid. Desi sincopata, rememorarea este intensa si cruda, (sur)prinsa in culori tari, expresioniste uneori, nelipsita de o surprinzatoare acuitate. Apropiata cumva de poemele Ioanei Ieronim, desi perspectiva Ioanei Nicolaie, daca nu e predominant dramatica prin insingurare, caci copilaria nu e tocmai imaginea paradisului pierdut, ramane totusi o reconstituire confuza, incerta, fragmentara si, prin aceasta, cat mai autentica: “Iar amintirea-i asa: / Un dreptunghi zgariat de film / Si-apoi inca unul, si-apoi altul s...t eu pe o policioara cu farfurii de aluminiu / Alungandu-ma tot mai la vedere / Din ce in ce mai insuportabil / La incetosata vedere de dupa” (Mere tiganesti).
Fara a fi, asadar, neaparat o intoarcere melancolica, foarte putin nostalgica si cu o oarecare doza de naivitate, poemele puse cap la cap formeaza un flux rememorativ capricios, cu relevanta insa pentru inerenta incertitudine identitara a oricarei incursiuni in trecutul ascuns in subconstient (“Cine eram eu acolo / Cine atunci, cine acum?”). Amintiri aleatorii, fulguratii, reluari, salturi, momente trunchiate, incomplete, aglomerari de detalii banale sau decupaje surprinzator de exacte si chiar semnificative (prima inmormantare, scoala, hainele, certurile din familie, sfaturile parintilor, locurile de joaca si prietenii, constientizarea naiva a corporalitatii pubere si a sexualitatii de gen), toate acestea sunt materia perfecta pentru eul poetic: “Daca poezia-i doar dezlanare / In abisul ei nu te pierde / E facut pentru mine / Contorsionatele mele probleme / Spumoasele mele confuzii” (Se poate).
Evenimente odata bizare, impresii vagi, cetoase si de neinteles, detaliile deseori obsesive ale unei lumi complicate, care au marcat-o pe “fetita-fata”, o preocupa acum pe tanara femeie care lupta cu singuratatea si cu izolarea: “De multe luni stau singura / Si dimineata ca un val de puroi / Cu pometii a razuit garsoniera s...t mi-e frica sa ratacesc / In multimea noptilor identice / In duhoarea subsuorilor lor / Misunand de vietati transparente” (Acum) sau “Singuratatea e atunci cand s...t nu te poti intoarce / Si e acolo / Dar tu nu poti apuca / Aburul acelor intamplari / Marunte si-atat de sleite” (Atarnand).
Insa tocmai imaginile stocate hazardat in memorie din acei ani ai copilariei dau contur sensibilitatii adolescentine exacerbate a fetitei, care avea deja intuitia iubirii (“Tanjeam dupa ea ca dupa o boala”), singura conditie de a scapa dintr-un Nord in care micile drame familiale sunt in deplin acord cu monotonia si rutina vietii din acel loc incert, cand sat, cand statiune: “Nu ma iubea nimeni pe-atunci / Cum sa iubesti o mogaldeata / Care ca o papusa ti s-a infipt in pantec / Lustruindu-l pe dinauntru / Sfasiindu-l de durerea striatei lumini? / Cum sa iubesti o inchegare de carne / Un amestec de limfa si piei stravezii s...t si am stiut ca asta nu e de-ajuns / Abia cand tata s-a aplecat pe furis / Sa-mi vada, luni mai tarziu, / Nestiinta de copil nedorit / Ratacirea de a crede ca-ncep sa exist” (Stiind).
Biografismul practicat de Ioana Nicolaie (in primul volum autoarea alege un motto din Franck O’Hara) nu e de gasit la optzecisti, e o forma aparte, fara cursivitate, macar prin faptul ca, stilistic vorbind, versurile sunt incarcate metaforic in maniera modernista, cu refrene si destule inversiuni retorice clasice. Limbajul e sofisticat si eteroclit (cuvinte ca “epiderma”, “irizare”, “a rani”, “harbuji”, “jelanie” etc. stau in acelasi poem), un amestec aparte de simplitate si scrupul neologic, justificat, de altfel, de campul si natura rememorarii. Si din acest motiv, lectura e, uneori, ingreunata. Ioana Nicolaie nu pare insa convinsa sa abordeze cu mai mult aplomb prozaicul, desi, atunci cand o face, rezultatele nu sunt rele deloc. Un poem, de altfel excelent, cum e Firimituri ar fi aratat perfect (si) intr-o forma mai prozaica.
O poezie emotionanta, autentica in ambele acceptiuni, unitara si matura prin dozajul compozitiei, dar mai ales surprinzator de expresiva si care ne obliga la mai multa atentie pentru aceasta autoare.
