Politică, individ şi cetate

Reinventarea liberalismului românesc în anii de după 1989 este unul dintre fenomenele pe care niciunul dintre viitorii istorici ai ideilor nu–l va putea ignora. O serie de voci, dintre cele mai diverse, au contribuit, în contra unui curent al uitării, masificării şi populismului, la articularea unui discurs liberal care să refuze venerarea necritică a unui patrimoniu autohton, pe de o parte, şi punerea semnului de egalitate între viziunea liberală şi simplul elogiu mecanic al mecanismului capitalist, pe de altă parte. Datorăm acestor intelectuali şi oameni politici o resincronizare ideologică fără de care europenizarea vieţii noastre publice, oricât de limitată, nu ar fi avut loc cu adevărat niciodată.

Dincolo de decenii şi de ruptura istorică, aceste personalităţi fac legătura cu un ethos care a fost, în intervalul românesc de dinainte de 1948, parte din marele trunchi al libertăţii. În pledoaria lor pentru moderaţie şi democraţie constituţională regăsim, mutatis mutandis, elementele unei filosofii politice ce se naşte odată cu Ion Ghica pentru a se maturiza în scrierile şi contribuţiile lui G. Strat, N. Steinhardt şi Mihail Fărcăşanu.

În cazul acestuia din urmă, critica totalitarismului, în Regatul Popular de după 23 august 1944, ca şi în exil, indică una dintre direcţiile în prelungirea căreia se va înscrie noul liberalism postdecembrist. Pentru acest nou liberalism, întemeiat pe luciditate şi sentimentul duratei lungi, construcţia doctrinară este importantă doar în măsura în care are ca obiectiv asumat (re)inventarea unui sens al cetăţeniei şi abandonarea reflexului de obedienţă necritică. Individualitatea este punctul în jurul căruia se organizează un nou umanism politic, flexibil şi atent la nuanţe.

Alături de Valeriu Stoica, Dragoş Paul Aligică şi Aurelian Crăiuţu, Cristian Preda este parte din seria intelectuală evocată anterior. Odată cu Cristian Preda, timbrul liberal se afirmă prin asumarea unor valori şi implicarea în cetate. Ceea ce îl defineşte, din unghi de vedere ideologic, este amestecul specific liberal de luciditate şi devotament faţă de idei: ironia este întotdeauna prezentă pentru a anula deriva utopică, în vreme ce opoziţia faţă de populism este una intransigentă. Ca şi alţi liberali ai secolului XX şi ai debutului de secol XXI, Cristian Preda nu are iluzia că această poziţionare în contra curentului ar fi generatoare de popularitate facilă. De aici, o anumită înclinaţie de a purta o luptă de ariergardă în numele unor principii pe care elita politică le poate privi drept desuete.

Formaţia intelectuală este, în cazul lui Cristian Preda, ca şi al celorlalte spirite liberale ce ţin de aceeaşi familie ideologică, elementul decisiv. Amprenta lui Raymond Aron şi Pierre Manent rămâne cea care determină raportarea intelectuală şi publică a lui Cristian Preda. Graţie acestei educaţii pariziene şi franceze, educaţie pe care a evocat-o în pagini încărcate de emoţie şi melancolie, Cristian Preda se raliază unei tradiţii liberal-conservatoare (în accepţiune anglo–saxonă) ce urcă până la gestul fondator al lui Tocqueville. Din această linie franceză de reflecţie liberală, ce îi cuprinde, în secolul XIX, pe Guizot şi Constant, se nutreşte o pasiune pentru un gust al libertăţii şi al decenţei. Medierea lui Pierre Manent este cu atât mai importantă cu cât filosoful politic francez este una dintre punţile de legătură care fac posibil dialogul dintre spaţiul liberal de expresie franceză şi cel anglo–saxon. Nu este un detaliu faptul că unul dintre exegeţii americani cei mai influenţi ai lui Manent este Daniel Mahoney, el însuşi o voce esenţială în canonul liberal-conservator american.

Această amprentă era vizibilă încă din momentul în care, în anul 2000, Cristian Preda publica în România teza sa de doctorat. „Liberalismul disperării“, pe care îl explora cercetătorul român, nu era altul decât cel care a salvat, în anii teribili ai confruntării cu totalitarismul, valorile pe care s-a întemeiat proiectul libertăţii occidentale. Teza lui Cristian Preda propunea, cu minuţie şi acribie, o genealogie a criticii liberale a totalitarismului. În plină epocă de entuziasm pentru acrobaţiile amorale ale lui Žižek sau Badiou, recuperarea întreprinsă de Cristian Preda este un antidot necesar. Revenirea la Röpke, la Mises, la Hayek şi la Walter Lippman este o revenire către sursele libertăţii înseşi. „Liberalismul disperării“ devine, în ordinea duratei lungi, un liberalism al speranţei.

Din această perspectivă a educaţiei liberale, Introducerea în ştiinţa politică poate fi analizată ca un manual al bunului cetăţean. Cu punctul de pornire în prelegerile ţinute, ca profesor, în cadrul Facultăţii de Ştiinţe Politice a Universităţii Bucureşti, seria de conferinţe unite în acest manual are calitatea de a propune o reflecţie sistematică şi lipsită de pedanţă academică în marginea instrumentarului conceptual pe care se sprijină organizarea unui regim moderat şi constituţional. Însuşi stilul pentru care optează Cristian Preda este o provocare de natură metodologică. Transcriind, cu minime ajustări, fluxul verbal şi intelectual al propriilor sale cursuri, Cristian Preda îşi expune, în faţa cititorului, propriul său laborator de construcţie intelectuală. Oralitatea superioară, decelabilă în dicţiunea lui Cristian Preda, trimite, inevitabil, la tradiţia ilustră, extinctă după 1948, a cursului universitar românesc. Există, în gestul lui Cristian Preda, ambiţia de a revitaliza o oratorie academică ale cărei mărci sunt de regăsit în propriile sale texte. De aici, accentul pe dialogul cu auditoriul şi recuperarea unei retorici ce nu are nimic în comun cu încremenirea sterilă a unui manual universitar animat de vocaţia mimetică.

Căci fiecare dintre marile teme prezente în decupajul lui Cristian Preda este inseparabilă de reflecţia sistematică în marginea guvernării libere. Seria de fragmente citate ce acompaniază fiecare prelegere este o introducere în problema analizată. Ştiinţa politică nu este, în lectura lui Cristian Preda, un discurs erudit şi aseptic, ci o coborâre în cetate, în căutarea rădăcinilor conceptuale ale modernităţii politice. Educaţia sa liberală este vizibilă în atenţia cu care expunerea încurajează dezvoltarea unui simţ al autonomiei intelectuale personale. Matricea franceză de secol XIX a unor Constant sau Guizot este cea care determină apelul la idee în explicarea evoluţiei societăţilor şi guvernărilor. Comparatismul este o altă dimensiune a metodei lui Cristian Preda: politica românească este redată unui context căruia îi datorează stilul, ca şi patologia sa.

Introducerea în ştiinţa politică a lui Cristian Preda propune o meditaţie asupra capacităţii instituţiilor de a organiza libertatea. Cu resursele fecunde ale discursului academic, ea poate încuraja o educaţie în fibra căreia moderaţia şi luciditatea să fie valorile fondatoare – o educaţie destinată unui om liber, ziditor al unei comunităţi a libertăţii şi toleranţei. //

// CRISTIAN PREDA
// Introducere
     în ştiinţa politică
// Editura Polirom,
     Iaşi, 2010