Politicile culturale ar trebui regandite

Ion Pop în Dialog Cu Gabriela Adamesteanu | 11.11.2002

Pe aceeași temă

O politica culturala de sustinere a valorilor mult mai buna în Ungaria, Polonia, Republica Ceha

Scriitorii romani par sa fie mult mai constienti ca altadata ca opera lor ar trebui sa treaca dincolo de frontierele Romaniei. Dar situatia nu pare prea buna, mai ales daca o comparam cu cea a scriitorilor din tarile vecine.
Este o problema eterna a culturii romane, care se pune mereu în discutie si care nu-si gaseste, de foarte multa vreme, rezolvarea. Si asta pentru ca, în masura în care ne comparam cu vecinii nostri, de exemplu, cu ungurii, polonezii sau cehii, ne dam mereu seama ca suntem depasiti. Daca ne uitam într-o vitrina pariziana, de exemplu, observam ca volumele de scriitori tradusi din tarile amintite sunt mult mai numeroase decat ale noastre, ca editurile la care sunt publicate aceste carti sunt adeseori mult mai importante, iar daca ne uitam în presa, referintele critice la aceste carti sunt, de asemenea, mai cuprinzatoare. De ce se întampla aceste lucruri? Eu cred ca explicatiile sunt destul de simple în complexitatea lor: acele tari au o politica culturala de sustinere a valorilor proprii mult mai ferma. Unele dintre aceste tari au librarii la Paris (de exemplu, cazul Poloniei, care are chiar pe bulevardul Saint-Germain o librarie), au institute culturale de foarte buna conditie, situate în zone frecventate ale Parisului (de exemplu, Institutul Ungar, situat în inima Parisului intelectual), relatiile reprezentantilor acestor tari si ale scriitorilor de origine maghiara, ceha, poloneza care lucreaza în Paris cu casele de editura sunt mult mai directe, mult mai largi si mai convingatoare.

N-ati spus nimic despre traducatori.
Am auzit ca în aceste tari, de pilda, în Ungaria, traducatorii (printre ei foarte multi tineri) sunt initiati devreme în culturile respective: sunt invitati în tara respectiva, li se ofera burse, li se ofera textele, deci, un ghid printre valorile reprezentative. În felul acesta este aproape de la sine înteles ca lucrurile se întampla cum se întampla.

Descrieti, va rog, situatia de la noi.
La noi au existat încercari de traducere a unor scriitori, dar, din pacate, romanii, considerandu-se francofoni, avand impresia ca stiu foarte bine frantuzeste, ceea ce nu întotdeauna se întampla la cele mai înalte cote, au început sa traduca în tara o serie de scriitori. Au început cu poetii, dar nu au tradus numai poeti. Au încredintat aceste traduceri unor oameni de acasa, stiutori de limba franceza sau de limba straina respectiva, dar nu nativi. Au iesit traduceri corecte din punct de vedere lingvistic, dar care nu mai raspundeau sensibilitatii actuale. Exista, cel putin în Franta, un bun obicei de a retraduce mereu, în functie de contextul lingvistic cultural în care aceste carti apar. S-a observat întotdeauna un decalaj enorm între ceea ce este expresia poetica, literara, vie, într-o anumita tara, si ceea ce se întampla la noi, unde aceste carti, oarecum corect traduse, nu mai puteau comunica cu exteriorul.

Stiu foarte bine, din proprie experienta, de cand eram director la Centrul Cultural Roman din Paris sau înca si mai de mult, din anii ‘70 si ceva, cand eram asistent asociat la Universitatea Paris III, cat de putini bani se dadeau pentru cartea romaneasca trimisa în strainatate. Acum nu se dau aproape deloc. Aud ca la Universitatea din Montpellier, pe care am vizitat-o în cadrul manifestarilor de la Sète, nu se mai trimit carti deloc, deci, practic, este o ruptura cu bibliotecile de romana, cu universitatile importante franceze unde se studiaza limba si literatura noastra.

Influenta politicii

Sunt ajutate cartile traduse prin subventii?
Nu stiu sa se fi dat subventii unor edituri franceze. In orice caz, nu s-au dat subventii semnificative care sa promoveze cartea romaneasca. Mi-am dat seama din proprie experienta, iarasi, ca relatiile oficilitatilor culturale romanesti cu casele mari de editura nu exista sau sunt extrem de fragile si neconvingatoare. Am sentimentul ca lipseste o suita coerenta de actiuni care sa asigure o continuitate încurajatoare a relatiilor dintre oficialitatile culturale responsabile din Romania si lumea editoriala franceza.

Si mai este ceva. Cred ca n-am învatat înca un lucru important: ca nu orice carte, tradusa oricand, în orice moment, poate trece pe piata franceza. Se întampla ca un anumit context socio-politic sa încurajeze prezenta unui anumit tip de carti. Acest lucru ar trebui sa intereseze, iarasi, forurile culturale romanesti, care sa faca un marketing de cercetare a pietei literare straine. Pe de alta parte, avem ghinionul istoric de a pierde mereu partidele. A fost anul 1990 cu un entuziasm urias în Franta, cu expresia unei generozitati extraordinare fata de Romania, ca sa se întample apoi ce s-a întamplat - Targu-Mures, mineriadele, care au afectat grav comunicarea cu Romania. Catastrofele politice care s-au întamplat atunci si care marcheaza si astazi "imaginea Romaniei în lume" au provocat dezastre si în acest domeniu.

Iata, toate împreuna, sigur, cred ca ar trebui sa ne duca la concluzia ca e nevoie de o regandire a politicii culturale, de luarea unor decizii clare în acest sens.

Sunt semne ca acest lucru ar fi pe cale sa se petreaca?
Din pacate, dupa felul în care se comporta forurile culturale romanesti fata de propria cultura care se produce în tara, micile subventii date editurilor, neîncurajarea cartii, faptul ca bibliotecile nu mai au posibilitatea sa achizitioneze carti, ca tirajele nu pot creste, ca politica referitoare la carte în special si cea culturala în general sunt lasate în voia pietei salbatice libere, faptul ca impozitele pe carte, taxele legate de politica de imprimare si difuzare sunt mari, ca fiscalitatea nu e deloc încurajatoare ne pot, dimpotriva, transmite un semnal de alarma. Daca vrem, într-adevar, sa contam, trebuie sa încetam noi sa ne credem buricul pamantului, ca un fel de compensatie pentru deficitul real de cunoastere si de prestigiu si sa ne punem modest pe lucru eficace, cu oameni tineri, formati în contacte cu strainatatea, cu virtualele piete ale culturii romanesti în Europa.

Întemeierea Centrului Cultural de la Paris

Ati ajuns la Paris, la conducerea Centrului Cultural, în, probabil, cel mai nefericit moment pe care îl putea alege un manager cultural. Ati lasat în urma, însa, o imagine excelenta si multe regrete. Fac apel la experienta dvs. Care este, de fapt, aria unui centru cultural? Suntem în ajun de reasezare a acestor centre culturale. Problema este nu sa le schimbi eticheta, ci sa stii exact ce trebuie sa faca ele.
In cazul meu, a fost vorba cumva chiar de o întemeiere a Centrului Cultural de la Paris, pentru ca înainte era o biblioteca în cadrul unei anexe a ambasadei, în cladirea ambasadei. Statutul de centru cultural s-a propus si s-a realizat în momentul în care am ajuns eu, adica în octombrie 1990. Ce a însemnat acest lucru? A însemnat ca a trebuit sa alcatuim (sa alcatuiesc, pentru ca eram singur la un moment dat) un program de manifestari culturale, cum se zice. Nu mai vreau sa folosesc cuvantul "actiuni", care a devenit antipatic prin cliseizare.

Aceste manifestari culturale, pe care le-am gandit - de fapt, asa se face si acum - în primul rand la nivelul unei diversitati de informatii legate de Romania, însemnau conferinte despre cultura romana (literatura, arte plastice, cinematografie), chiar despre politica, istorie, geografie romaneasca, ecologie, colaborarile franco-romane s.a.m.d. Aceasta însemna a asigura un numar de conferentiari, de foarte multe ori din tara, presupunand finantare, material de prezentare, filme documentare, fotografii, deci, materiale expozitionale, cheltuieli. Pe de alta parte, erau spectacole de teatru, mici formatiuni, pentru ca nu aveam un spatiu mai mare, formatiuni muzicale, sa zicem cvartete sau solisti acompaniati de pian. In saloanele ambasadei era, într-adevar, un spatiu la care aveam acces. Dar Centrul Cultural propriu-zis se afla si se afla înca în cladirea ambasadei. Era apoi cealalta chestiune, a atragerii de cat mai mult public francez. Sigur, noi avem o emigratie importanta la Paris.

Dar nu prea venea nici ea...
Venea si nu prea venea. O buna parte dintre oamenii acestia plecati mai de mult sau mai de curand din Romania nu veneau, pentru ca, asa cum am mentionat, trecusem printr-un moment extraordinar de framantat al istoriei romanesti, imediat dupa ‘89, dupa Targu-Mures, dupa mineriade, cel mai nenorocit moment postdecembrist, cand au cazut multe din posibilitatile noastre de comunicare reala cu lumea. Era foarte greu ca acesti oameni sa se convinga ca, de fapt, la Centrul Cultural, cel putin în conceptia mea, se petreceau lucruri în chipul cel mai deschis cu putinta, fara nici o constrangere politica. Pentru ca trebuie sa fiu sincer si sa spun ca o asemenea constrangere nu a existat. Eu am mers acolo într-un fel romantic, într-o faza de idealism absolut, în care credeam ca se pot muta muntii din loc, cu atat mai mult cu cat eram oarecum familiarizat cu mediul francez. Cunoscusem intelectuali de cea mai buna clasa; interviurile dintr-o carte publicata în ‘79 le facusem în anii imediat precedenti si au asigurat un fel de comunicare. Tocmai aceasta cunoastere a lumii intelectuale franceze l-a facut pe un fost atasat cultural din anii ‘70 la ambasada, un om foarte serios, de foarte buna calitate, care este si poet, Stelian Oancea, acum ambasador la Madrid, sa-mi propuna aceasta calitate de director. Am acceptat-o cu ezitari, dar am acceptat-o pentru ca era înca epoca aceasta, romantica...

Schimbarea lenta

Anii ‘90.
Alexandru Paleologu era atunci ambasador. Domnia sa a si dat semnatura pentru angajarea mea. Revin acum la emigratie. Am avut foarte mari probleme pana am convins o buna parte din emigratie sa vina la manifestarile noastre. Cealalta parte nu venea din cauza framantarilor politice, erau simpatii si antipatii politice pe care nu mai vreau sa le recapitulez acum. Mai era problema ca Centrul nostru Cultural se afla, de fapt, în cladirea ambasadei. Sigur ca aveam intrare separata, sigur ca erau pereti despartitori, dar faptul ca se afla la aceeasi adresa cu ambasada a creat enorme dificultati, pentru ca, cu sau fara superstitie, acele spatii erau bantuite de stafiile comunismului. Lucrurile înca nu se schimbasera mai deloc în interiorul personalului ambasadei, mentalitatile si ostilitatile fata de cultura continuau, chiar o atitudine neprietenoasa fata de democratizarea tarii, fata de personalul care începuse sa fie altul, chiar fata de mine: nu ma pot mandri ca am fost întampinat cu foarte mare voiosie la ambasada romana. Si, din pacate, multi dintre acesti functionari priveau nu numai persoana mea cu oarecare neîntelegere, chiar cu un fel de aroganta, ci si existenta Centrului Cultural. Am avut sentimentul ca ceva din dispretul sau nepasarea ceausista fata de cultura adevarata continua sa se manifeste, ceea ce nu era deloc încurajator.

Prin urmare, era problema atragerii acestui public, care încet-încet a venit, nu în întregime, evident. Sunt oameni care mi-au spus ca, în ciuda respectului pe care mi-l poarta...

Nu vor calca pe acolo.
Nu vor calca acolo, din ratiuni de politica. Sigur, si trecutul înca apasa prea tare. Altii au venit, pentru ca s-au lamurit pe parcurs ca discutiile erau foarte libere, noi am avut teme suficient de diversificate, am invitat tot felul de personalitati din Romania. Nu era nici o cenzura, în orice caz, în ceea ce ma priveste, dimpotriva, am încercat ca programul sa fie cat mai larg. Era însa si problema invitarii unor personalitati franceze sau unor romani din strainatate, din tarile vecine, specialisti, istorici s.a.m.d. Cei pe care i-am cunoscut eu au venit. A venit Michel Durafour, care era ministrul Administratiei Publice, care a scris un roman cu subiect romanesc, îl cunoscusem si am facut un interviu cu el; a venit Dominique Fernandez, iarasi, un scriitor important, care a si scris recent o carte despre Romania. Dar problema care cred ca trebuie pusa în continuare cu mare seriozitate este si a unei anumite remunerari, macar simbolice, a acestor oameni. O conferinta trebuie platita. Nu dai foarte multi bani, dar arati ca pretuiesti aceasta participare, pentru ca sunt personalitati culturale care-si rup din timpul lor, care au un program foarte încarcat si nu-si pot permite sa vina gratuit la asemenea lucruri. Desi aspectul pare mai prozaic, eu cred ca va trebui sa conteze. Deci, asta a fost alta dificultate.

Brutalitatea administratiei romane la final de mandat

Ai avut patru ani, nu, ca sa faceti aceste lucruri?
Trebuia sa am patru ani, însa, la sfarsitul celui de-al treilea, pe nepusa masa, în plina vara, în luna iulie, aveam vizele pentru Italia cu familia pentru a pleca într-o mica vacanta, cand am fost chemat si mi s-a spus ca trebuie sa plec.

In ce an era?
In ‘93. Am ajuns, deci, în ‘90, am început activitatea în octombrie, cu aniversarea lui Ionel Jianu, critic de arta important, cand a împlinit 85 de ani, iar în vara lui ‘93 mi s-a spus: "trebuie sa pleci". Am fost luat prin surprindere. Am fost chiar jignit, pentru ca am fost pus într-o situatie dificila, nu numai familiala, dar si fata de publicul care frecventa Centrul. Un om serios trebuie sa-si ia ramas bun de la publicul sau, sa-i multumeasca pentru interesul acordat, sa lase în urma un proiect, sa-si prezinte succesorul. Asa mi se pare civilizat, asa face lumea normala. Or, eu, luat în miez de vara, a trebuit sa trimit cele cateva sute de scrisori de ramas bun, sa ma scuz ca n-am avut ocazia sa comunicam direct. Familia mi-am trimis-o în tara si am mai ramas pana în septembrie, însa, fara, posibilitatea de a-mi prezenta succesorul, care a fost Virgil Tanase.

E formula pe care o alege administratia romaneasca, întrerupand brutal o activitate. Imi aduc aminte multe alte schimbari din functie, între care si cea a lui Daniel Daianu, care a fost revocat din postul de ministru si a aflat acest lucru în aeroport. Asta se petrecea nu demult si vedem persistenta unor proceduri care tin de comportamentul romanesc, de o brutalitate si de o lipsa de civilizatie care se repeta.

Dar Europa este cu ochii pe noi!

Din pacate, cred ca este vorba, într-adevar, de o rea traditie si de o lipsa, as zice, de constientizare a ceea ce înseamna o anumita pozitie într-un demers cultural de afirmare romaneasca în strainatate si, la urma urmei, chiar un fel de lipsa de consideratie fata de oamenii care lucreaza în aceste locuri. Nu-i vorba de orgoliu, sa nu fiu înteles gresit! Dar cred ca este elementarul respect fata de cineva, indiferent cine, care s-a angajat într-o anumita munca responsabila si care, pana la urma, descopera ca, de fapt, a contat foarte putin în ochii unor administratori mai mult sau mai putin politici. Acest fapt este descurajant. Aceasta traditie se perpetueaza, nu este vorba numai de comunism, este vorba de un comportament prost la nivel national. Dar eu cred ca, în conditiile în care acum suntem confruntati cu o Europa foarte exigenta, care, cum se zice, ne monitorizeaza, e cazul sa fim mai atenti cu acest comportament al relatiei cu celalalt. A existat pe vremuri o cultura a diplomatiei de tip francez, de o eleganta poate de salon. Schimband ce e de schimbat, e nevoie de o anumita rafinare a modului de raportare la celalalt. Pentru ca nu-i totuna ca strainul sa te priveasca ca pe un om civilizat, începand de la vestimentatie pana la discurs, la vorbire, la modul de a colabora realmente cu el. Este vorba de un ansamblu de atitudini care sa convinga pe celalalt ca esti o prezenta demna de respect, iar respectul nu se castiga usor în lumea aceasta (care are si ea superficialitatile ei, imperfectiunile si trivialitatile ei, dar în ultima instanta are un cod, niste reguli, niste repere) care te judeca foarte aspru. Si, în masura în care, cum zicea Caragiale, "Europa este cu ochii pe noi", eu cred ca acest lucru ar trebui sa ne oblige la o disciplina în relatiile de acest tip.

Ati vorbit despre traducatori. Experienta mea e ca nici macar traducatori buni din maghiara în romana nu gasesti atunci cand cauti, desi avem o atat de veche relatie între cele doua limbi. La fel cu franceza, desi traim cu senzatia ca toata lumea stie franceza. Avem, totusi, traducatori profesionisti în Franta. Statul roman le-a aratat atentia pe care o merita?

Proiecte pentru traducatori

Nu sunt foarte convins. Daca e vorba sa numim cativa traducatori de marca, l-as aminti in primul rand pe Alain Paruit, care are performante absolut uluitoare in traducere. A tradus peste 80 de carti in romana, in vreo 30 de ani de activitate. Traduce foarte, foarte bine, este apreciat ca atare si traduce, intr-adevar, nume reprezentative. Excelenta traducatoare de poezie este si Odille Serre. Sigur ca exista si altii, Hélène Lenz, de exemplu, de la Strasbourg sau Jean-Louis Courriol. Exista si traducatori mai tineri, cu participare redusa.

Problema este daca acesti traducatori au fost invitati intotdeauna la colocvii si la intalniri. Sigur, nu sunt foarte informat, dar dupa cate banuiesc, nu a existat fata de ei o atitudine de incurajare foarte clara. Cel putin fata de Alain Paruit regimul trecut nici nu avea cum sa fie incurajator.

Traducea disidenti si lucra la Europa Libera.
Problema este insa ca acest cerc de traducatori sa fie incurajat in sensul in care vorbeam la inceput si sa fie angajati chiar intr-un fel de program, adica sa li se propuna si carti, sa li se trimita carti. Nu trebuie sa alerge ei dupa cartea romaneasca, trebuie sa fie informati prin cataloage de edituri, prin prezentari ale cartilor, sa fie la curent cu piata cartii, sa poata da la randul lor raspunsuri legate de contextul pe care il evocam la inceput, al pietii, al publicului tinta. Pentru ca ei sunt cei care, traind in tara cutare si cutare, cunosc aceste lucruri. Nu este vorba numai de francezi, este vorba, cum bine spuneati la inceput, de traducatori aflati chiar in preajma frontierelor noastre, care ar trebui incurajati mai mult. Ma gandesc ca noi avem o sansa mare cu traducatorii germani plecati din Romania, precum Oskar Pastior, Georg Aescht si atatia altii.

Cultura nu trebuie controlata, dar trebuie ajutata de stat

In general, nemtii nostri au vorbit foarte bine romaneste, dovada ca au tradus mari scriitori dificili, ca Ion Barbu, Gellu Naum si altii. Nu mai vorbesc de maghiari, care ar trebui identificati, catagrafiati, daca ma pot exprima asa, sa stim exact: de cine sunt interesati, de ce sunt interesati, si in sens cauzal si in sens obiectual, deci, care e obiectul interesului lor. Si sa-i cultivam ca atare, prin forme mai organizate (desi cuvantul nu suna bine, se va spune ca statul isi pune pecetea, oficializeaza). Aici sunt de acord cu Dumitru Tepeneag, se greseste cand se incurajeaza de pe pozitii asa-zis liberale eliminarea totala a unui ajutor din partea statului.

Cultura nu trebuie controlata, dar trebuie ajutata dezinteresat, daca dezinteresat inseamna... interesul pentru promovarea creatiei adevarate in exterior. Deci, cat mai multe subventii. E cazul sa se reanalizeze politica de sustinere a culturii romanesti, a tot ce inseamna prezenta culturala in strainatate, procedandu-se la un sprijin real si cat mai substantial, asa cum fac toate tarile. A spune ca nu avem bani destui este, sigur, o realitate, dar se vede ca bani se pot gasi totusi si, din pacate, se gasesc pentru lucruri mult mai putin importante decat afirmarea prezentei culturale romanesti in lume.

O librarie romaneasca la Paris

Ati pomenit despre libraria poloneza. Este chiar imposibil sa gandim proiecte similare pentru cultura romana?
Catusi de putin. Eu cred ca, de fapt, aceasta idee a existat; stiu ca, la un moment dat, Dumitru Tepeneag, Laurentiu Ulici, Eugen Uricaru pusesera aceasta problema. Cred ca este o foarte buna idee, indiferent cine ar organiza acest spatiu de circulatie si de expunere a cartii romanesti in strainatate, in speta era vorba de Paris. In Paris exista o librarie romaneasca, dar ea are o culoare politica nefericita. Ar trebui sa fie o adevarata librarie romaneasca, in care cititorul francez sa gaseasca traduse un numar de carti reprezentative si sa existe acolo, in permanenta - pentru ca, de obicei, stiti ca se elimina din rafturile librariilor cartile nevandute o buna perioada de timp. Or, in acest spatiu romanesc, aceste carti ar trebui sa existe ca oferta permanenta si pentru bibliotecile specializate de la sectiile de romana ale unor universitati, si pentru publicul care n-a avut cand sa se informeze la timp despre aparitia unei carti si o poate avea mai tarziu la dispozitie. Plus ca materialele informative pot asigura o comunicare cu un public din ce in ce mai larg, s-ar putea face si intalniri cu scriitorii romani, cu francezi interesati de Romania, tradusi in Romania. Deci, s-ar putea crea mici centre care, in anexa sau independente, dar oricum in comunicare cu Centrul Cultural Roman, ar da foarte bune rezultate. Pe de alta parte, este si o chestiune de schitare a unei imagini a ceea ce inseamna literatura romana in strainatate. Cum s-a spus de mai multe ori si cum am observat eu insumi, nu avem inca o lucrare de sinteza oricat de concentrata asupra evolutiei literaturii romane traduse, de tipul celei a lui Bazil Munteanu din 1936. Sigur ca ar trebui acceptata de o editura franceza. Ea ar trebui facuta de doi-trei oameni specializati pe diferite domenii literare. Cititorul strain nu stie cu ce literatura are de-a face, ce valori il asteapta. El ramane cu cliseele din presa politica, invadata, din pacate, intr-adevar, de clisee negative si de foarte multe ori nedrepte (sau si nedrepte, in mare masura). Atunci, o asemenea carte ar putea asigura un fel de punte de comunicare, de informatie. Si sigur ca s-ar putea atunci imbogati reperele si invita scriitori, intelectuali francezi care au vizitat Romania, care vor confrunta cultura romana cu cultura europeana si mondiala sau cu a tarii in care ar functiona amintita librarie s.a.m.d. Deci, iata, ca tot informarea conteaza foarte mult si asta inseamna din nou bani.

Cum se pune in practica legenda Mesterului Manole

N-ar fi bine, daca tot ati avut ideea si aveti o experienta de lucru, inclusiv in echipa, sa va duceti ideea la indeplinire? Adica sa faceti acea "sinteza concentrata". Sigur ca ati observat ca nimeni nu se inhama la ideea altuia.
Da, ar fi ideal. Am incercat sa propun ceva la Presses Universitaires de France, dar nu mi s-a raspuns. Singur nu as putea sa fac, pana la urma, nu am pretentia ca am in degetul mic toata literatura romana. Sigur, un segment legat de evolutia literaturii secolului XX sau macar a poeziei din secolul XX as putea sa acopar, dar aici trebuie sa se inchege la un moment dat o intelegere intre oameni si asigurarea, daca vreti, a forurilor oficiale ca acest lucru va fi sustinut. Pentru ca nu te apuci sa lucrezi, cum se intampla la noi, sa cari pietroaiele unei constructii si sa ramai cu fundatia. Si uneori nici cu fundatia.

Dictionarul lui Zaciu...
...lui Zaciu si cel de la Iasi, care era foarte bun, dar a fost daramat pe parcurs, a fost stopat pe drum si, gata, s-a descompus. Iesenii sunt disperati, sunt metri patrati de documente de arhiva care au fost abandonati, au mai murit unii dintre colaboratori. Si a fost si este un dictionar exceptional, de foarte mare valoare... E un volum masiv aparut, mai trebuia sa apara cel putin unul. N-a fost lasat sa apara, pentru ca fiecare, cum vine la conducerea unei institutii de cultura, conform traditiei rele despre care vorbeam, vrea sa schimbe totul si sa strice cat mai mult din ce s-a facut, pentru a aparea el ca...

Noul fondator.
Noul fondator. Si asta se intampla cam la toate nivelele institutiilor noastre.

Sponsori pentru antologia avangardei literare romanesti

Dar mai aveti o experienta directa, cea a unei antologii, din cate am auzit.
Da, am tinut si tin in continuare la proiectul unei antologii a avangardei literare romanesti, un proiect in parte realizat, antologia exista. Este o carte masiva, cu o introducere de aproximativ o suta de pagini, pe care am facut-o, cu traduceri de buna calitate din toti scriitorii reprezentativi ai avangardei, in care sunt angajati francezi, oameni care stiu foarte bine frantuzeste. Tot materialul a fost verificat de un francez, este absolut sigur ca traducerea e bine facuta. Din pacate, au aparut obstacole foarte mari in privinta editarii. Cunoscutul editor si critic literar care este Maurice Nadeau, care are deja o firma de prestigiu in lumea editoriala franceza (chit ca nu este o editura care produce foarte multe carti, dar produce carti de foarte buna calitate), s-a angajat si afectiv in aceasta intreprindere. A spus ca va publica antologia, dar nu a avut mijloacele s-o faca singur. A trebuit sa intre intr-o coeditare nefericita in care lucrurile s-au blocat. Ultimul schimb de mesaje cu Maurice Nadeau a fost foarte descurajant pentru mine, pentru ca el mi-a spus ca nu mai are mijloacele sa faca aceasta antologie. Prin urmare, problema mea si a avangardei romanesti, si a unei parti semnificative a culturii romane a secolului XX este aceea de a gasi niste sponsori. Stiu ca la un moment dat si persoane particulare, si societati, si chiar Banca Nationala a Romaniei au mai facut asemenea gesturi de generozitate si ma intreb daca n-as putea sa sper la un asemenea gest, sigur, argumentat serios, pentru ca, spun cu toata raspunderea, in acest caz este vorba de o carte care a fost gandita serios, nu numai de mine, pentru ca am discutat si cu alta lume. Cred ca este o carte care, difuzata si tiparita cum trebuie, aparuta la o editura cum este cea a lui Nadeau (pe care am spus cumva ca o avem la dispozitie si din punct de vedere afectiv, pentru ca Maurice Nadeau iubeste literatura romana, este un specialist al avangardei, stie cu cine are de-a face, are o anumita pretuire si pentru cel care va vorbeste), va insemna undeva pe un raft de biblioteca un reper important pentru ceea a insemnat spiritul novator romanesc. Pentru ca, atentie: foarte multi romani avangardisti sunt deschizatori de drumuri in cultura europeana: Tristan Tzara, care a fost sef de scoala, dadaist, Voronca, de asemenea, pentru ca a fost si un poet reprezentativ intr-o oarecare masura pentru Franta, Gherasim Luca nu mai spun, care in ultimii ani a castigat un prestigiu foarte mare in Franta. Prin urmare, aceasta antologie ar putea atrage atentia si confirma prin texte si prin documente contributia noastra la spiritul nou european. Daca tot vrem sa intram in Europa, cred ca putem intra si prin aceasta portita, asa incat o sustinere in acest sens ar fi nu o sustinere pentru o persoana, ci o sustinere pentru o cauza.

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2022 Revista 22