Pe aceeași temă
În acest context mai degrabă fragmentat, cazul lui Mihail Sebastian este dramatic, în măsura în care nucleul dur al operei sale, publicistica, este inaccesibil cititorilor în ediţii critice. Meritorie, iniţiativa propusă de Cornelia Ştefănescu, în urmă cu câţiva ani, nu a depăşit stadiul primului volum. Masiva selecţie oferită prin Jurnal de epocă nu suplineşte necesara restituire a întregului. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât, dincolo de efigia ultimă a lui Sebastian, personajul intelectual este prin excelenţă versatil şi fascinant - între vârsta debutului la Cuvântul şi colaborarea la Revista Fundaţiilor Regale, distanţa este una dramatică şi ilustrează trauma unui destin, confruntat cu fanatismele epocii.
De aici, semnificaţia aparte pe care o deţine un demers precum cel al Martei Petreu. Ajunsă la o a doua ediţie, cercetarea sa, Diavolul şi ucenicul său: Nae Ionescu - Mihail Sebastian, are calitatea de a oferi o perspectivă întemeiată pe excavarea surselor primare, perspectivă dublată de disponibilitatea de a pune în pagină adevărurile incomode ale unui timp. Departe de a fi crimă de lez-majestate intelectuală, cartea Martei Petreu este un exerciţiu salutar de spirit critic şi de luciditate. În coordonatele unei culturi fondate pe dezacorduri fecunde, un asemenea tip de interpretare nu este decât o invitaţie la regăsirea normalităţii critice*.
Prin chiar ipoteza de lectură în jurul căreia se structurează, volumul Martei Petreu este imaginat în jurul unui personaj care fascinează, seduce şi distruge: Nae Ionescu este, în această naraţiune încărcată de penumbre, prezenţa ce marchează, indelebil, destinul lui Sebastian. Al unui Sebastian ce aparţine, biologic şi tipologic, unei generaţii al cărei profil se articulează, tragic, prin dialogul cu această voce proteică, încărcată de un potenţial magnetic nu mai puţin destructiv.
În cele din urmă, relaţia dintre Sebastian şi Nae Ionescu trimite, aşa cum sugerează Marta Petreu, la un nivel de adâncime al vieţii intelectuale interbelice: geniul histrionic al lui Nae Ionescu este doar una dintre raţiunile transformării sale într-o prezenţă ce defineşte, pentru mai mult de un deceniu, agenda de dezbatere a unei întregi „tinere generaţii“. Esenţială este mutaţia spiritului public, mutaţie responsabilă pentru capacitatea lui Nae Ionescu de a exercita o forţă de atracţie irepresibilă, chiar şi asupra celor care, asemeni lui Sebastian, vor fi ţintele unui raţionament întemeiat pe o teologie a urii.
Din această perspectivă, „captivitatea“ lui Sebastian, atâta câtă poate fi documentată prin apelul la propria lui publicistică de dinainte de 1934, este de plasat în contextul unei Românii postbelice aflate în căutarea unor mituri care să mobilizeze o umanitate remodelată de istorie. Magisteriatul lui Nae Ionescu la nivelul tineretului universitar este anticipat, până la un punct, de cariera lui Vasile Pârvan: unui postmaiorescian precum Pompiliu Constantinescu, retorica filosofică a istoricului îi apărea stranie şi excesiv mistică. Dincolo de natura profetică a notaţiilor criticului, impactul lui Pârvan indica, dincolo de orice ambiguitate, intrarea într-o vârstă istorică pregătită să valorizeze un elan vitalist prea puţin coerent intelectual.
Punerea în scenă a lui Nae Ionescu se realizează în acelaşi decor academic asupra căruia plana umbra victoriană a lui Maiorescu. Deloc întâmplător, Nae Ionescu îşi va etala, ca un blazon de nobleţe, filiaţia iorghistă: ostilitatea faţă de maiorescianism este unul dintre legatele pe care mişcarea de la Sămănătorul le transmite celui care ambiţionează să fie teoretician „rumân“ al „specificului naţional“.
Despărţirea de Maiorescu este, pentru Nae Ionescu şi cei care îl urmează, şi o despărţire de un secol XIX definit în termenii „închistării“ şi mimetismului burghez. Departe de a fi original, Nae Ionescu este un bun conducător de idei ce plutesc în aerul anilor de după 1900: „reacţionarismul“ său, aflat în căutarea unui vehicul politic, vehiculează teme recognoscibile fără dificultate în imaginarul nebulos al „fascism-corporatismelor“, pentru a relua sintagma lui Chantal Millon Delsol.
De la Maurras la Carl Schmitt, o linie întreagă de intelectuali pune în pagină obsesiile pe care le va disemina în spaţiul public Nae Ionescu. Stridenta campanie procarlistă este indisociabilă de recuperarea unei viziuni despre stat care este esenţialmente îndatorată „Acţiunii franceze“. Turnura antisemită, care culminează cu teribilul text ce însoţeşte romanul lui Sebastian, este consecinţa unei ipoteze de lucru „reacţionare“.
În egală măsură, demonul naeionescian cucereşte şi fascinează într-o Românie intelectuală şi politică între ale cărei graniţe etichetele sunt adesea înşelătoare. „Liberalismul“ brătienist, cel împotriva căruia vituperează scriitorii de la Cuvântul, Sebastian nefăcând excepţie, este el însuşi un concept înşelător.
Fascinaţia maurassian-reacţionară a unei întregi promoţii intelectuale nu poate fi înţeleasă fără a introduce în ecuaţie componenta autarhică, autoritară şi xenofobă a politicilor pe care elita liberală le avansează, în anii de după 1919. Impasul democratic este agravat de falsificarea voinţei naţionale: încă o dată, termenii sunt înşelători, căci autenticii „liberali-constituţionali“ sunt cei ce se adună în jurul lui Iuliu Maniu şi al partidului său. Consecvent, antidemocratismul lui Nae Ionescu va refuza să accepte legalismul viziunii politice ipostaziate de Iuliu Maniu. Definiţia confesională a naţiunii etnice se naşte pe acest fundal al unei ipotetice „revoluţii ţărăneşti“.
Tragedia lui Sebastian, dincolo de linia unei fascinaţii ce îl aduce alături de acest Demon monden şi filosof care este Nae Ionescu, este parte a şanselor ratate ale României Mari. Suprapunerea dintre etnie, confesiune şi cetăţenie este ipoteza pe care se întemeiază rasismul oficial al statului de după 1938. Violenţa retorică a lui Nae Ionescu cauţionează delirul sângeros al unei politici de extracţie milenaristă. Identitatea lui Sebastian, de evreu român, este refuzată în numele unui procustianism teologico-rasial. Volumul Martei Petreu este o contribuţie esenţială la acest dosar al istoriei intelectuale şi politice a modernităţii autohtone. //
// MARTA PETREU
// Diavolul şi ucenicul
său: Nae Ionescu -
Mihail Sebastian,
ediţia a II-a, revizuită
şi adăugită
// Editura Polirom,
Iaşi, 2010
