Portrete suprapuse

O femeie care nu mai e tânără are febră și își amintește stările ei anterioare de febră, în mod particular o febră din tinerețe dată de malarie, în urma unei vizite în Tanzania. Primise atunci cadou „Trilogia New Yorkului” a lui Paul Auster și în febra prezentă ține în mână aceeași carte. Recitindu-i dedicația, retrăiește o iubire de demult, cu Johanna.

Aşa începe romanul Detaliile al scriitoarei suedeze Ia Genberg, născută în 1967. După o carieră de jurnalistă, Ia Genberg debutează târziu în literatură, în 2012. Romanul Detaliile (Ed. Polirom), al treilea al autoarei, a devenit rapid, în 2022, bestseller, a primit premii, iar în traducere a fost finalist la The International Booker Prize 2024 şi nominalizat la The International Dublin Literary Award 2025.

Dacă privim sumarul, descoperim patru capitole care poartă fiecare numele unor personaje: Johanna, Niki, Alejandro şi Birgitte.

„La fel ca febra de acum, malaria de atunci inoculase un soi de eternitate în trupul meu – boala mi se părea o stare permanentă”. Sub imperiul arșiței din cap - „Un foc îmi ardea sub tâmple și în fiecare zi mă trezeau în zori propriul gâfâit și o durere de cap cum n-am mai avut vreodată” -, timpul e abolit și naratoarea se lasă pradă amintirilor care vin prin intermediul unei cărți de Auster. „Romanul s-a contopit cu febra și durerea de cap, s-a făcut una cu ele, dar de-acolo pornește firul care duce până în acest moment...”

Naratoarea încearcă să devină scriitoare încă din tinerețe, dar nu îi reușește, iar cititorul va afla pe parcurs posibilul motiv, ea e în orice caz înconjurată în permanență de cărți, care sunt evocate în fiecare capitol, iar aceasta nu e doar o înfrumusețare livrescă a romanului, ci o constantă a biografiei naratoarei, fiind chiar o terapie. Dar de acest lucru cititorul își va da seama abia la final.

Naratoarea este bisexuală, iar relația ei cu Johanna este descrisă ca o întâlnire de viață care îi aduce bucurie, apoi suferință, după ce e părăsită brusc, un prilej de cunoaștere, uneori descumpănitoare, a Celuilalt. Într-un metrou din noapte, când sunt întrerupte din vorba lor de un bătrân homeless, Johanna i se adresează acestuia cu o cruzime despre care naratoarea nu credea că e posibilă, apoi se întoarce către iubita ei și își reia impasibilă tonul cald. O față a Celuilalt care se ivește neașteptat și șochează. Cât îl cunoaștem pe Celălalt? e întrebarea care se naște, firesc, din text.

Iubirea intensă și care durează între cele două femei - în pofida situației materiale diferite -, nebunia tinereții, în care ele trăiesc liber, petrecând cu prietenii, dar şi citind foarte mult, reprezintă însă doar un episod de viață, pentru că, după ce se despart, căile lor nu vor semăna deloc. Așa cum nu seamănă deloc nici familiile din care provin. De asemenea, o epocă, anii ’80 şi începutul anilor ’90, este evocată prin diverse detalii, în special prin modul de viață de atunci.

 Niki este a doua persoană evocată de naratoare, o tânără a cărei poveste începe cu o frază care nu se va dovedi până la capăt adevărată, dar care incită cititorul: „A fost o vreme când oamenii care dispăreau erau greu de găsit”. Niki declară că părinții ei sunt „execrabili” și alege să trăiască la mare distanță geografică de ei. Se va dovedi până la finalul cărții că relația cu părinții e foarte importantă, chiar dacă nu devine o temă a romanului, atât în cazul Johannei, cât și al lui Niki și mai ales al naratoarei.

Niki nu are limite, ea minte că tatăl ei a abuzat-o sexual în copilărie, ca să primească de la stat o locuință socială. Apoi îi declară naratoarei că sigur abuzul s-a întâmplat, dar nu-și aduce ea încă aminte. E momentul în care cititorul, ca și naratoarea, înțelege că Niki are probleme psihice mari, iar comportamentul ei la extreme se explică. Cele două nu au o relație amoroasă, Niki va face o mare pasiune pentru un irlandez pe care îl va urma orbește în țara lui, fără să mai dea vreun semn de viață cuiva din Suedia. Tatăl lui Niki o roagă pe naratoare să-i găsească fiica, pentru că mama ei e pe moarte, iar aceasta va pleca în Irlanda. Ce se întâmplă acolo rămâne să descopere cititorul. Deși prietenii lui Niki, câți rămân după ce ea îi concediază brutal și fără sens de multe ori, o numesc „dereglată”, naratoarea nu face asta. Între solara Johanna și Niki cea dark e o prăpastie, însă naratoarea este la fel de autentică în implicarea ei într-o relație de dragoste, ca și de prietenie.

 Capitolul numit Alejandro spune povestea unei iubiri din care se va naște un copil, dar chiar și acest detaliu este amânat în text, așa cum multe detalii, nu întâmplător cuvântul dă și titlul romanului, sunt amânate, iar cititorului i se explică sau i se completează astfel mai târziu un anumit tablou.

Dansator genial al unei trupe muzicale avangardiste, Alejandro trăiește periculos, se droghează, iar naratoarea e fascinată de el ca un fluture de lumina unei lămpi. O pasiune periculoasă e trăită de cei doi, descrisă cu detalii de către naratoare, dar nu o prezintă ca pe un dezastru, ci, retroactiv, și-o explică ei înseși întâi: „Exact când îmi doream să vină un uragan, un uragan s-a abătut asupra mea. Tânjeam să fiu luată pe sus, prinsă ca într-un vârtej, și am avut norocul să primesc fix ceea ce cerusem…”. Deși aflată într-o relație care pare că duce spre căsătorie și copii, naratoarea e asistată de prietena ei Sally într-o relație care o atrage tocmai pentru că e la opusul cumințeniei ei. Încă o dată, părinții, deși nu apar, sunt importanți în definirea unui personaj: familia maternă a lui Alejandro fusese masacrată la Sobibor, iar tatăl acestuia fusese deținut pe Estadio Chile, în septembrie 1973, alături de artistul comunist Victor Jara. Pasiunea extremă dintre naratoare și Alejandro nu ocupă singurul loc în capitol, prietenia dintre naratoare și Sally este una consistentă, iar evocarea Revelionului dinspre anul 2000, cu emoțiile mari legate de intrarea într-un nou mileniu, reflectă, din nou, o (altă) epocă.

Abia în ultimul capitol, dedicat mamei naratoarei, Birgitte, cititorul înțelege construcția cărții și mai ales i se definește pe deplin portretul naratoarei. Avem, de fapt, câteva portrete în acest roman: Johanna, Niki, Alejandro, Sally, Birgitte şi naratoarea însăși. Evocându-i mereu pe alții, ea nu doar rememorează episoade din viața ei, până în momentul în care are trei copii mari, dar se și autoportretizează indirect.

Biografia lui Birgitte începe foarte rău, cu un viol, în copilărie, și continuă cu o viață trăită în anxietate, dar presărată cu două căsnicii în care e iubită şi respectată. Detaliile, pentru a o parafraza din nou pe naratoare, rămân de descoperit de către cititor.

Privind retrospectiv, naratoarea face o călătorie în propria-i viață, având la maturitate capacitatea de a înțelege resorturile psihologice care au dus la alegerile făcute cândva. În plus, se și bucură să retrăiască tot ce a trăit odinioară, nu are niciun regret, chiar dacă a fost și multă suferință. O bucurie pentru viața însăși, așa cum e ea, iar cititorului i se oferă astfel la final un ton luminos.

Este ingenios și foarte credibil momentul declanșator al acestui solilocviu introspectiv, focalizat pe alte persoane: febra, starea de limită dintre viață şi moarte, uneori, ieșirea organismului din echilibru și exacerbarea tuturor simțurilor sub influența unui virus.

Trăim atâtea vieți într-o singură existență, vieți mai mici, alături de oameni care vin și pleacă, prieteni care dispar, copii care cresc, și nu reușesc să înțeleg care dintre aceste vieți este, de fapt, cadrul propriu-zis. Când am febră sau sunt îndrăgostită, totul pare atât de limpede, „eul” se retrage și lasă loc unei fericiri fără nume, unui întreg în care detaliile rămân intacte, inseparabile, dar distincte, unul lângă altul. După ce îmi trece, îmi amintesc starea aceea ca pe una de grație.

Detaliile e un roman despre iubire și prietenie, dar şi despre nevoia de a ne înțelege și defini pe noi înșine, scris de o mână care stăpânește foarte bine nuanțele şi caută autenticitatea.