Portretul artistului ca delincvent politic (IV)

Mircea Iorgulescu | 17.06.2002

Pe aceeași temă

Distorsiuni fara frontiere

Nu este nevoie sa fie cineva foarte exigent pentru a constata ca, in materie de date precise privind istoria politica si culturala a Romaniei, Alexandra Laignel-Lavastine are o tendinta constanta de a le modifica dupa cum ii vine mai bine pentru nevoile demonstratiei.

In timpul rebeliunii legionare din ianuarie 1941, la Bucuresti a avut loc un pogrom, in cursul caruia - scrie Alexandra Laignel-Lavastine - "sute de evrei fura masacrati" (p. 47, subl. mea), desi cercetatorul Radu Ioanid retine drept plauzibila cifra de 120 (Evreii sub regimul Antonescu, Editura Hasefer, 1997, p. 76). In alta parte, Radu Ioanid este totusi citat, iar de aceasta data cu cifra exacta, dar acolo nu mai era nevoie de ingrosarea demonstrativa a tuselor.

Denumirea sinistrelor "echipe ale mortii" legionare este tradusa in franceza prin formula de rezonanta sud-americana "escadrons de la mort", in mod cert familiara cititorului contemporan din relatarile despre escadroanele mortii din Brazilia si Argentina. Constituirea lor este plasata de Alexandra Laignel-Lavastine in anul 1933 ("le Capitaine met sur pied, dès 1933, ses fameux «escadrons de la mort»" - p. 116), desi toti istoricii fenomenului legionar si ai epocii plaseaza infiintarea "echipelor mortii" in aprilie 1936, cu ocazia Congresului studentesc de la Targu-Mures (Francisco Veiga, Istoria Garzii de Fier, 1919-1941, Humanitas, 1995, p. 233, Z. Ornea, Anii treizeci, pp. 304-305).

Nesatisfacuta, s-ar zice, cu numai trei ani de vechime in plus a "echipelor mortii" obtinuta prin aceasta mutare a bornelor, Alexandra Laignel-Lavastine le transfera si mai departe in timp, atribuindu-le un fel de prezenta constanta si masiva aproape de-a lungul intregii perioade a istoriei interbelice romanesti: "Parmi les nombreuses victimes de ces équipées macabres, on peut ainsi menntioner, entre autres, l’assasinat précurseur, en 1924, du préfet de police de Iasi, Manciu, tué en pleine rue par Codreanu lui-même (il sera aquité); le Premier ministre liberal, I.G. Duca, dont il a déjà été question, tué par balle sur le quai d’une gare par trois légionnaires, en 1933; le ministre de l’Intérieur Armand Càlinescu, en septembre 1939; l’économiste et homme politique Virgil Madgearu, ainsi que le célèbre historien Nicolae Iorga, tous deux sauvagement assasinés dans une forêt en 1940" (p. 116). Trecand peste amanuntul - daca "amanunt" e! - ca Armand Calinescu era premier in 1939, cand a fost omorat, trebuie totusi precizat ca, de fapt, doar ultimii trei au fost victime ale unor "echipe ale mortii", iar primul asasinat comis de o asemenea intr-adevar "macabra" formatiune l-a avut ca tinta pe disidentul legionar Mihail Stelescu, acesta fiind ucis bestial in vara anului 1936, la cateva luni dupa Congresul studentesc de la Targu-Mures.

Descrierea modului de actiune a "echipelor mortii" se remarca tot prin amplificarea interesata a proportiilor - "Urmand recomandarea Capitanului lor, cei mai multi dintre acesti executori fanatizati se vor preda politiei odata crima savarsita. Sute de tineri legionari vor fi astfel executati la randul lor" (p. 117). Realitatea este ca intr-un singur caz au fost executati legionari dupa comiterea vreunuia dintre asasinatele enumerate - si nu pentru ca s-ar fi predat ei. Este vorba de represiunea ce a urmat uciderii lui Armand Calinescu, la 21 septembrie 1939, cand au fost intr-adevar impuscati sute de legionari - unii deja aflati in lagare si puscarii, altii arestati atunci si executati fara judecata, cadavrele lor fiind "pedagogic" expuse vreme de mai multe zile in pietele publice din toate orasele Romaniei. E un pic diferit de ce scrie Alexandra Laignel-Lavastine, despre "sutele de tineri legionari" executati fiindca s-ar fi predat dupa comiterea asasinatelor; de altfel, cea dintai "echipa a mortii" care s-a predat a fost cea compusa din ucigasii lui Stelescu. Alexandra Laignel-Lavastine mentioneaza totusi Congresul de la Targu-Mures, dar prefacandu-l din "studentesc" in "legionar", mutandu-l in 1935 si folosind o terminologie anacronica – "au Congrès légionnaire de Tirgu-Mures de 1935, de nouvelles actions kamikazes, assorties de condamnations à mort, ont été décidées contre plusieurs dignitaires politiques et autres «canailles»" (p. 117). Actiuni kamikaze in Romania in 1935?! Libertatea autoarei de a bate cum vrea campii istoriei pare netarmurita. Mai grav este ca ea isi camufleaza distorsiunile citandu-l pe Z. Ornea, care - se afirma intr-o nota din subsolul paginii - a facut "reconstituirea desfasurarii acestui congres". Sa vedem.

Sa vedem si sa comparam.
Iata, asadar, ce scrisese Z. Ornea: "in plin congres, s-a propus si aprobat constituirea unor echipe ale mortii impotriva unor demnitari (li s-a spus «canalii»), adversari ai legionarismului (Armand Calinescu, Virgil Madgearu, S.S. Vartolomeu, Gabriel Marinescu, disidentul legionar Mihail Stelescu etc.). La propunerea presedintelui Congresului, Gh. Furdui, se formeaza cate o echipa a mortii pentru fiecare dintre persoanele «canalii», membrii ei depunand, atunci si acolo, juramant. (...) S-au constituit sase echipe ale mortii in prezenta publicului si a unor oficialitati" (Anii treizeci, p. 305).

Se vede, acum, de unde a preluat (prost!) Alexandra Laignel-Lavastine detaliul despre "canalii", dar de unde si de ce va fi inventat ea actiuni kamikaze (si inca mai rau: "noi actiuni kamikaze"!), imposibil de stiut. Sa fie, oare, pentru a se sugera cititorului ca Romania interbelica a fost un paradis al terorismului, si inca al terorismului de o speta ce nu avea sa apara pe scena mondiala decat multe decenii mai tarziu?! A quelque chose malheur est bon, insa, caci prin descoperirea de kamikaze in Romania anilor ‘30, Alexandra Laignel-Lavastine isi poate oricand revendica un loc de seama printre protocronisti...

Evident, Ceausescu nu si-a luat niciodata "titlul de Conducator, dupa exemplul lui Antonescu" (p. 465), cum afirma Alexandra Laignel-Lavastine; aceasta denumire era folosita, abundent, in textele encomiastice, dar ca titlu oficial nu a existat, titlurile lui oficiale au fost "Presedinte al Republicii Socialiste Romania" si "Secretar general al P.C.R.". Ceausescu nu si-a spus si in Romania nu i s-a spus vreodata "Geniul Carpatilor" si "Dunarea Gandirii", cum noteaza autoarea (p. 469), acestea au fost formule caricaturale intrebuintate exclusiv in jurnalismul critic din Occident la adresa lui: fostul dictator a atins asemenea culmi ale grotescului incat nu e deloc nevoie de supralicitari pamfletare. Mai ales intr-un studiu stiintific, ele sunt in mod socant nelalocul lor. Evident, protocronismul nu a fost "o noua doctrina de Stat" si care a inlocuit "putin cate putin marxism-leninismul" (pp. 465-466), cum crede Alexandra Laignel-Lavastine, ci o directie cultural-propagandistica oficioasa (nici un document oficial al partidului comunist sau al institutiilor de stat implicate nu o mentioneaza vreodata).

Edgar Papu nu a fost niciodata academician, cum crede Alexandra Laignel-Lavastine ("academician la pensie", inca!, desi formula e absurda - p. 466). Ideea ca Edgar Papu a lansat protocronismul la instigatia de peste Ocean a lui Mircea Eliade, care - legionar camuflat cum era - devenise complicele obiectiv intru nationalism si etnicism al regimului ceausist, e demna de un ziar bulevardier, nu de un studiu universitar. Mai ales ca protocronismele hilare, chiar fara sa poarte aceasta pretentioasa denumire, nu sunt neaparat o specialitate romaneasca (sovieticii au inventat oficial prioritati ca locomotiva lui Polzunov, radioul lui Popov, becul, lumanarea lui Mecinnikov, in Ungaria a existat in perioada interbelica o grupare care sustinea ca Isus fusese de neam turanic, deci stramos al ungurilor, in Bulgaria, sub regele Boris, s-a lansat teoria ca bogomilismul a fost la originea protestantismului, a iluminismului si a Revolutiei Franceze, iar Napoleon avea sange bulgaresc etc., etc.). Aberatia nu se combate prin aberatii.

Evident, insiruirea titlurilor de "reviste" in jurul carora s-ar fi regasit "tinerii intelectuali revoltati" de la sfarsitul anilor ‘20 este cel putin aproximativa, Alexandra Laignel-Lavastine citand in acest sens "Cuvantul, Floarea de Foc, Axa, Calendarul, Miscarea" (p. 34) - Axa a fost un periodic legionar, scos de un grup legionar cu acelasi nume, din octombrie 1932 pana in decembrie 1933, Calendarul a fost un ziar scos de Nichifor Crainic, din 1932 pana in 1933, Miscarea tot ziar, ziar liberal infiintat la Iasi, inainte de primul razboi mondial, adus la Bucuresti in august 1930 si devenit oficios al Partidului Liberal-georgist, Floarea de foc, saptamanal, a aparut doua luni si jumatate in 1932, o luna in 1933, sase luni in 1936, fiind "o revista neafiliata ideologic" (Z. Ornea). Ramane Cuvantul, intr-adevar o tribuna a "Tinerei Generatii", dar ziar, cotidian, nicidecum "revista", in paginile caruia doi au fost principalii promotori ai eterogenei grupari - Mircea Eliade si Mihail Sebastian (acesta redactor la gazeta lui Nae Ionescu din 1927 pana la suprimarea ei din 1933).

Amanunt absent din cartea Alexandrei Laignel-Lavastine, insa, fiindca ea mai si scade, uneori, nu doar adauga: efortul de extragere a lui Sebastian din "Tanara Generatie", din lunga prietenie cu Eliade, din relatiile foarte stranse cu Nae Ionescu pe durata multor ani este considerabil si reprezinta inca una dintre liniile pur si simplu scandaloase ale acestei carti. Dar distorsiunile si deturnarile nu sunt limitate la istoria si cultura romana. Nevatamata nu scapa nici cultura universala.

Fiindca Mircea Eliade se identifica, asemenea oricarui exilat de altfel, cu legendarul Ulise si mentioneaza cu totul in treacat si labirintul, Alexandra Laignel-Lavastine gaseste nimerit sa-l contrazica integral (Eliade, scrie ea, "est un anti-Ulysse", el este un "condamnat sa nu iasa niciodata din labirint", p. 423). Ea il pune pe Eliade sub semnul labirintului, mai exact al legendei Minotaurului din labirintul cretan, si face o interpretare a acestei apropieri in cheie abracadabrant freudist-politica (descopera, in legenda Minotaurului si in nementionarea ei la Eliade "patru teme grele de sens", anume "cautarea adevarului despre sine insusi, Shoah, uitarea, moartea" - p. 424). Alexandra Laignel-Lavastine ignora insa, nu se poate sti daca premeditat sau involuntar, ca labirintul prevazut cu Minotaur nu este decat un caz particular al mult mai amplei teme si istorii a labirinturilor (cf. Paolo Santarcangeli, Cartea labirinturilor, in romaneste aparuta la vechea editura Meridiane si in franceza la Gallimard, in 1976 - Le livre des labyrinthes). Sa-i facem totusi credit lui Mircea Eliade si sa acceptam ca despre labirinturi probabil stia ceva mai mult, prin insasi profesia lui, decat acuzatoarea sa, iar daca nu s-a referit, el, la labirintul cu Minotaur va fi fost pur si simplu fiindca nu pe acela il avea in vedere...

Dar Alexandra Laignel-Lavastine nu face doar o apropiere fortata, ea schimba chiar si datele totusi cunoscutului mit al Minotaurului, pe care il rezuma, cam prea liber, astfel: "Minos facuse sa se construiasca un labirint pentru a-l inchide acolo pe fiul sau, produsul unei zamisliri monstruoase, jumatate om, jumatate taur, care se hranea cu carne omeneasca. De aceea constransese Atena sa-i dea un tribut de tineri si tinere, oferiti in fiecare an Minotaurului ca hrana" (p. 423).

Fiind vorba de un sacrificiu uman, iar Eliade referindu-se la tema sacrificiului in legatura cu Holocaustul, e lesne de dedus cum si cam ce legaturi stabileste Alexandra Laignel-Lavastine si de ce a avut ea nevoie de labirintul cu Minotaur, desi in textul lui Eliade nu fusese vorba de el!
Numai ca:
1. Minotaurul nu era fiul lui Minos, ci al sotiei lui, Pasiphae, fusese conceput de aceasta printr-o impreunare cu un taur trimis pe insula de Poseidon. Ea il ademenise varandu-se in interiorul unei vaci construite de Dedal (din lemn sau bronz);
2. Minos nu supusese Atena la tributul in oameni tineri fiindca trebuia sa-i furnizeze hrana monstrului din labirint, ci ca pedeapsa razbunatoare - si in urma unui razboi -, pentru ca atenienii ii ucisesera fiul, pe Androgeu, din invidie, dupa ce acesta castigase toate concursurile la jocurile panateneniene, stramosii Olimpiadelor de astazi;
3. tributul nu era anual, ci o data la sapte ani si fusese platit de trei ori cand Tezeu s-a dus in Creta sa-l ucida pe Minotaur. Etc.
Nu este crutat nici Milan Kundera. Scriind despre disperarea tanarului Cioran de a face parte dintr-o cultura mica si de a apartine "unei natiuni dezechilibrate de intrarea tarzie in istorie", Alexandra Laignel-Lavastine crede a gasi si la scriitorul ceh devenit francez sugestia unei "Weltanschauung proprii micilor natiuni, in sensul ca, ne spune romancierul ceh, «ele au trecut toate, in cutare sau cutare moment al istoriei lor, prin antecamera mortii s...t». In asa fel incat «insasi existenta lor este intrebare»". Cititorul care isi inchipuie insa ca prin citarea si citatul din Kundera se acorda o anumita indreptatire nelinistilor tanarului Cioran se inseala amarnic. Dramatica observatie a lui Kundera este adusa in pagina numai pentru a fi racordata unei formule extrase dintr-o carte a ganditorului politic francez Claude Lefort - si este racordata anume pentru a se sugera ca in atitudinile lor tinerii Cioran si Eliade sunt antidemocrati. "Una dintre marile intrebari prezente inca din anii 1920 la Eliade ca si la Cioran ar putea fi - scrie Alexandra Laignel-Lavastine - formulata asa: in ce masura faptul ca existenta constituie in permanenta o problema (pentru a relua criteriul lui Kundera), alaturat obsesiei de a avea de raspuns cu orice pret sfidarilor modernitatii si competitiei cu Occidentul, invita la a trai ca de neasumat «proba unei indeterminari ultime» si a unei disolutii a reperelor certitudinii, constitutive orizontului democratic?".

Expresia "proba unei indeterminari ultime", citata de autoare intre ghilimele, cum se si cuvine, apartine lui Claude Lefort (se face si trimiterea corespunzatoare). Atata doar - sau doar atata! - ca nu exista nici o legatura intre citatul din Kundera si cel din Claude Lefort. Iar ambele sunt putintel aranjate, cat sa participe la demascarea ca antidemocrati a tinerilor Eliade si Cioran, ganditori periculosi inca din anii ‘20 (Eliade este nascut in 1907, Cioran in 1911, primul avea in 1930 varsta de 23 de ani, celalalt 19...).

Citatul din Kundera (Testaments trahis, Gallimard, 1993, p. 229 si in continuare) este de fapt prelucrat prin castrare, scotandu-i-se substanta istorica si fiind transformat intr-un "criteriu" abstract. Iata-l in forma integrala: micile natiuni, scria Kundera, "au trecut toate, in cutare sau cutare moment al istoriei lor, prin antecamera mortii; totdeauna confruntate cu aroganta ignoranta a celor mari, ele isi vad existenta perpetuu amenintata sau pusa sub semnul intrebarii; caci existenta lor este intrebare" (am subliniat ce a fost scos, lasat pe dinafara de Alexandra Laignel-Lavastine; era oare necuvenit sa se vada si ce anume, dupa Kundera, ameninta perpetuu existenta micilor natiuni din partea de Est a Europei?!). Nici un raport cu obsesiile si complexele culturale ale celor doi tineri romani din anii ‘20 si, totusi!, ‘30, fiindca Milan Kundera e citat de Alexandra Laignel-Lavastine in continuarea unui citat din cartea lui Cioran din 1936, Schimbarea la fata a Romaniei.

Dar mai ales nici o legatura cu formula extrasa din Claude Lefort (Essais sur la politique). Prima surpriza este ca, de fapt, Alexandra Laignel-Lavastine preia doua formule ale acestuia, citand insa ca atare, intre ghilimele, doar una: in afara de "proba unei indeterminari ultime", tot lui Claude Lefort ii apartine si expresia "disolutia reperelor certitudinii", preluata ca si cum ar fi bun obstesc. "Esentialul, dupa mine, este ca democratia se instituie si se mentine in disolutia reperelor certitudinii. Ea inaugureaza o istorie in care oamenii fac proba unei indeterminari ultime, in privinta temeiului Puterii, al Legii, al Cunoasterii... etc." - scria Claude Lefort in 1986, in acest eseu despre democratie (dau citatul dupa editia din 2001, Seuil, p. 30), subliniindu-si el expresia ce-i rezuma un fel strict propriu de a gandi. Nu este vorba, asadar, de un text normativ, care sa stabileasca, de exemplu, cu valoare de criteriu, ca disolutia reperelor certitudinii si acceptarea ei reprezinta o dovada de atitudine democratica sau de existenta a democratiei, ci de concepte interpretative, ale lui Claude Lefort si numai ale lui, acestea rezultand, mai mult, dintr-o comparatie intre totalitarism si democratie posibila in 1986, imposibila in anii ‘20.

De acest complicat esafodaj "teoretic" era insa nevoie pentru a se sustine antidemocratismul si nationalismul celor doi. Cu foarfeca prin citate calcand...

Pe culmile falsificarii

Este probabil, dar numai pana la proba contrarie, ca "virful" mistificarilor la care Alexandra Laignel-Lavastine recurge in mod sistematic in cartea sa este atins in capitolul Splendoarea tiraniei, mizeria democratiei (p. 457 si urm.), consacrat "universului politic" al lui Cioran.

Dupa Alexandra Laignel-Lavastine, "intre scrierile inflamate ale lui Cioran roman si proza tarzie si epurata a moralistului care imbatraneste" exista "o indiscutabila continuitate".

Aceasta continuitate este cu deosebire categorica, precizeaza Alexandra Laignel-Lavastine, in privinta vederilor lui Cioran despre "democratie, tiranie, Germania, Occident in general sau Rusia". Ceea ce, de altfel, scrie Alexandra Laignel-Lavastine, admite Cioran insusi, autoarea producand si citatul de recunoastere, aceasta fraza fara nici un echivoc a batranului Cioran - "Asupra acestor lucruri, viziunea mea nu s-a schimbat fundamental; ceea ce s-a schimbat in mod sigur este tonul". Dovada e facuta, ea este coplesitoare, acuzatul isi recunoaste faptele - iar dupa aceasta recunoastere nu mai poate urma decat sentinta si ea nu poate fi decat una singura, e lesne de presupus care anume.

Iata, in original, acest paragraf care dovedeste totul: "Il existe pourtant, entre les écrits enflammés du Cioran roumain et la prose tardive et épurée du moraliste vieillissant, une indéniable continuité. Celle-ci est particulièrement nette si l’on considère ses vues sur la démocratie, sur la tyrannie, l’Allemagne, l’Occident en général ou la Russie. En dépit du changement du ton, l’échelle de valeurs sous-jacente, elle, n’a guère varié. Cioran, du reste, l’admet: «Ma vision des choses n’a pas changé fondamentalement; ce qui a changé à coup sûr c’est le ton»".

In realitate, citatul prin care Cioran marturiseste ca nu si-a schimbat fundamental viziunea, ci doar tonul, se refera... la poetul englez Shelley, nicidecum la democratie, tiranie, Germania, Occident in general sau Rusia. A fost extras din Exercitii de admiratie, iata, in original, paragraful de unde si-a scos proba Alexandra Laignel-Lavastine: "Le platonisme hystérique de Shelley me rebute, et à l’effusion, sous quelque forme qu’elle se présente, je préfère maintenant la concision, la rigueur, la froideur voulue. Ma vision des choses n’a pas changé fondamentelment; ce qui a changé à coup sûr c’est le ton." (citat dupa editia Œuvres, Gallimard, 1995, p. 1627).

Cioran se refera acolo la Shakespeare si Shelley, la felul cum ii citea cand era tanar si la lecturile de batranete, comparatie de care se serveste pentru a se situa, la distanta de 30 de ani, fata de Précis de Décomposition (Tratat de descompunere). Caci originea textului din Exercitii de admiratie este, precizase Cioran intr-o nota, o prezentare pe care o facuse pentru o reeditare in Germania a acelei carti. Care nu este, nici ea, a lui "Cioran roman", ci a lui Cioran francez: a aparut in 1949 la Paris si a fost cea dintai carte scrisa de el in franceza. Oricum ar fi, despre Shelley (in contextul imediat) sau despre Tratat de descompunere (in contextul eseului intreg), este limpede ca "recunoasterea" lui Cioran NU SE REFERå LA DEMOCRATIE, TIRANIE, GERMANIA, OCCIDENT IN GENERAL SAU RUSIA.

Recunoasterile de care sunt pline dosarele politice ale scriitorilor si intelectualilor cazuti in ghearele NKVD/KGB si ale serviciilor de securitate din tarile sovietizate erau obtinute prin tortura fizica si psihologica; spre deosebire de anchetatorii acelor institutii, Alexandra Laignel-Lavastine isi smulge "probele", "marturiile" si "recunoasterile" torturand doar texte.

Cand un autor atinge asemenea culmi ale deturnarii citatelor nu-l mai crezi nici daca afirma ca Parisul e capitala Frantei...

Un caz de preluare/prelucrare

Intr-o cronica despre cartea Alexandrei Laignel-Lavastine, aparuta in numarul pe iunie al revistei franceze Magazine littéraire, eseistul Patrice Bollon observa ca autoarea "se incranceneaza sa treaca sub tacere intr-o maniera cel putin ineleganta" ceea ce fusese spus pe aceeasi tema inainte de ea. Nu se poate sti insa daca lui ii vor fi fiind cunoscute contributiile in limba romana (unele, vai!, doar in limba romana, dar asta e o alta istorie, o alta poveste...); se poate presupune ca mai degraba nu, el ar fi citat macar una.

Ineleganta, si este un fel delicat de a zice, este insa si atitudinea autoarei cartii despre uitarea fascismului la Cioran, Eliade si Ionescu fata de ceea ce nu trece sub tacere. Alexandra Laignel-Lavastine mentioneaza astfel si chiar foloseste cateva dintre lucrarile fundamentale apartinand unor autori romani aflate intr-o relatie de suprapunere integrala ori partiala cu tema sau temele cartii ei. Nu sunt numeroase, e drept, aceste lucrari, dar ele exista si fac in buna masura cel putin curioasa ideea ca ar fi vorba de un teritoriu pana acum, pana la cartea ei, ramas necercetat. Cartile lui Z. Ornea despre deceniile al treilea si al patrulea, studiul lui Leon Volovici despre "ideologia nationalista si «problema evreiasca» in Romania anilor ‘30", cartea Martei Petreu despre tanarul Cioran (sau "Cioran roman"), studiile si eseurile aceluiasi despre Eugen Ionescu, stranse de curand intr-un volum prezentat la aceasta rubrica, nu mai putin si cam stufoasa, dar utila si pe nedrept uitata carte a lui Dumitru Micu despre "gandirism" sunt, fara a mai lungi lista cu adaugarea contributiilor de natura strict istorica, de neocolit pentru un cercetator onest.

Nici Alexandra Laignel-Lavastine nu le ocoleste. Nu le ocoleste, ba chiar le utilizeaza ca surse. Nu e nimic rau in asta. Rau este insa ca o face nemarturisit. Ea compileaza alert, compileaza chiar intr-o maniera susceptibila de plagiat, dar indica sursele originare de parca le-ar fi consultat ea insasi, nu prin intermediul cercetarilor altora, iar pentru a-si camufla nu tocmai stiintificul si nu tocmai moralul procedeu mentioneaza, insa numai in treacat si oarecum tangential, si autorul de unde si-a luat in realitate cam totul.

Un mic studiu de caz poate fi facut in privinta capitolului despre procesul intentat in 1946 la Bucuresti lui Eugen Ionescu (pp. 392-400). Reconstituirea documentara definitiva si integrala a acestui episod din biografia lui Eugen Ionescu a fost facuta de Marta Petreu, ea si-a publicat prima oara textul in revista Apostrof, nr. 11-12/2000, apoi l-a inclus in volumul Ionescu in tara tatalui (Biblioteca "Apostrof ", 2001, p. 86-124). Comparatia dintre capitolul mentionat din cartea Alexandrei Laignel-Lavastine si reconstituirea facuta de Marta Petreu duce la concluzia certa ca prima autoare nu a vazut niciodata publicatiile de epoca si ca, de fapt, a preluat totul, uneori inca si in mod eronat, din textul celei de a doua.

Aceasta, desi Alexandra Laignel-Lavastine face trimiteri la numere din Dreptatea, Universul si Romania libera din martie-mai 1946 ca si cum le-ar fi consultat ea insasi, Martei Petreu rezervandu-i doar "privilegiul" de a o mentiona ca autoare a unei "anchete foarte complete asupra acestei «afaceri Ionesco»". O afacere in care de fapt Ionescu a nimerit intamplator (a fost tras, implicat in ea, printr-o delatiune de presa), cum a stabilit Marta Petreu. Rolul de declansator l-a avut o caricatura despre divizia "Tudor Vladimirescu", de auxiliari ai armatei sovietice de ocupatie, caricatura publicata la 16 martie in gazeta taranista Dreptatea. Marta Petreu descrie aceasta caricatura si reproduce reactiile violente ale Ministerului de Razboi, care anunta darea in judecata a Dreptatii, la 19 martie, si ale ziarului Glasul Armatei. La Alexandra Laignel-Lavastine, caricatura se transforma intr-un... articol, probabil pentru a capata mai multa consistenta.

Redactorii ziarului taranist vor descoperi insa, dupa zece zile, un text anticazon al lui Eugen Ionescu publicat in numarul pe martie al revistei Viata Romaneasca, in acel moment condusa de Mihail Ralea, devenit "tovaras de drum" al comunistilor. Ei vor incerca sa se apere (se anuntase darea lor in judecata) prin denuntarea articolului lui Ionescu drept o insulta mult mai groaznica la adresa armatei, vizat in realitate fiind Mihail Ralea. Despre disputa publicistica dintre ziarul taranist si gazetele comuniste Alexandra Laignel-Lavastine scrie ca "invectivele si protestele se succed in prima pagina, precum cel intitulat «Pentru Eugenionesti si patronii lor» (Dreptatea din 7 aprilie)" (p. 398) . Aceasta afirmatie, exemplificata prin citarea unui titlu si a sursei pare a fi rezultatul comprimarii a doua fragmente din textul Martei Petreu - "Protestele bine regizate ale armatei contra Dreptatii si contra lui Eugen Ionescu au continuat toata luna aprilie si in prima decada a lunii mai. Glasul armatei le publica numar de numar, pe pagina intai, sub titluri groase..." (vol. cit., p. 109). Marta Petreu prezinta, desigur!, si articolul din Dreptatea din 7 aprilie, numai ca ea indica pagina a doua ca loc de aparitie (si este incontestabil ca l-a vazut, de vreme ce si citeaza din el). Amuzant – amuzant?! – poate fi ca pana si expresia "titluri groase" este preluata de Alexandra Laignel-Lavastine, dar distribuita in alt loc - despre punerea la punct, intr-o conferinta de presa, facuta de Ministerul de Razboi, "sa mise au point, exposée lors d’une conférence de presse, fait les gros titres de la presse" (p. 398, subl. mea). Dar nu punerea la punct de la conferinta de presa a fost preluata de ziare, ci un comunicat ulterior, dat dupa conferinta de presa (cf. Marta Petreu, p. 105-106)!

Cum insa Alexandra Laignel-Lavastine pare sa aiba un dar intrucatva asemanator celui al regelui Midas, distorsionand cam tot ce citeaza, ea nu putea lasa neatinsa nici scrisoarea trimisa Martei Petreu de Eugen Ionescu in 1991, prin care acesta protesta impotriva republicarii in revista Apostrof a textului care provocase scandalul din 1946, pe motiv ca el nu mai corespunde actualitatii in noul context din Romania. Textul din 1946, continua Eugen Ionescu, trebuie de altfel sa fie editat intr-un volum de la editura Humanitas, "dar cu note si prezentari necesare pentru o apreciere corecta". Finalul scrisorii lui Ionescu era lipsit de orice echivoc - "Ce texte, publié tel quel, sans aucune présentation, peut faire le jeu de l’une ou l’autre «tendance» s’opposant en Roumanie. Je refuse toute récupération" (cf. Marta Petreu, vol. cit., p. 122-123).

Si iata ce devine aceasta scrisoare la Alexandra Laignel-Lavastine: "Il lui envoie (Eugen Ionescu Martei Petreu - nota mea) une longue lettre pour lui dire que «sans rien renier de ce texte écrit il y a quarante-six ans, mais se référant à des faits datant des années 1930», il estime qu’il ne correspond plus «à l’actualité d’une republication dans le contexte actuel de la Roumanie», d’autant qu’il pourrait être récupéré, poursuit-il sans préciser sa pensée, par tel ou tel camp" (p. 400). Si astfel scrisoarea lui Ionescu, unde el reclama o prezentare care sa permita o "apreciere corecta" a textului din 1946, se preface, ca prin farmec, intr-o... dovada de ambiguitate!

Retur la realismul socialist?!

In unele dintre comentariile despre cartea Alexandrei Laignel-Lavastine se procedeaza nedeclarat si, poate, si nepremeditat, dupa canoanele realismului socialist. Specifica realismului socialist era tirania temei: nu avea importanta daca o carte era buna, mediocra ori proasta, importanta era "tema". Despre o carte slaba, dar care avea o "tema importanta", era imposibil, de fapt interzis, sa se spuna ca este... slaba, ea era aparata, protejata, innobilata, chiar, de importanta temei!

Se intampla exact la fel cu "studiul" Alexandrei Laignel-Lavastine. O carte slaba, facuta sa produca zgomot, o carte in care sunt folosite procedee incorecte. A-i numi defectele nu inseamna insa a contesta existenta unei forme specifice si criminale de fascism in Romania interbelica, nici a antisemitismului "larvar" ce avea sa devina de stat intre 1938 si 1944, nici a adeziunilor lui Mircea Eliade, Emil Cioran si a altor intelectuali din generatia lor, dar si din alte generatii, la legionarism. Inseamna, pur si simplu, sa o judeci ca pe un produs intelectual, dupa normele si masurile de judecata adecvate. Fara a accepta tirania temei. Asta daca gandim liber.
Iar daca nu...

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2022 Revista 22