Portretul lui M

Matei Calinescu | 21.07.2003

Pe aceeași temă

Asa cum am anuntat in nr. 692, incepem din acest numar publicarea unor fragmente dintr-o carte de exceptie, care apartine deopotriva teritoriului literar, medical, educational. Portretul lui M. este titlul inca provizoriu al urmatoarei carti a lui Matei Calinescu ce va aparea in toamna la editura Polirom. Inrudit, intr-un fel, cu Opiniile lui Zacharias Lichter (desi extraordinar de diferita de ea) si apartinand fara indoiala spatiului literar, Portretul lui M. reprezinta totodata o noutate in spatiul cultural si medical romanesc: experienta unei drame, traita cu profunzime si sinceritate inegalabila, si stilul desavarsit o aduc in literatura, informatia atenta, riguroasa asupra unei boli, relativ recent diagnosticate (autismul), si lupta cu ea, dusa in numele iubirii, cu pretul unui imens consum de suferinte si energie (inclusiv parcurgerea bibliografiei medicale si psihologice) si suferinta, o fac extraordinar de pretioasa in spatiul social. Iar in Romania, unde cultura cresterii si educarii copiilor este defectuoasa, pacatuind deseori prin ignoranta, prejudecati sau violenta, iar copiii cu deficiente au avut deseori parte de un mediu traumatizant, cand nu a fost exterminator, cartea aceasta, nascuta din iubire, inteligenta si intelegere, va marca, indiscutabil, inceputul unei schimbari necesare. (Gabriela Adamesteanu)

Prefata

Acest portret biografic al fiului meu, care s-a nascut la 24 august 1977, in Bloomington, Indiana, Statele Unite ale Americii, si a decedat, inainte de a fi implinit 26 de ani, la 1 martie 2003, in orasul natal, a fost scris in patruzeci de zile dupa moartea lui, in acele patruzeci de zile simbolice de dupa moartea oricui. In acele zile n-am putut face nimic altceva decat sa ma gandesc la el scriind, transcriind fragmente despre el din vechile mele jurnale intermitente, incercand sa deslusesc adevarul fragil al unor amintiri care m-au cutreierat in tot acest timp si care, stiam, urma sa se risipeasca inevitabil in tarziul cetos al memoriei. N-am numarat zilele, dar intamplarea a facut ca in cea de-a patruzecea sa ma simt impacat cu durerea mea, inseninat in tristete. A ramas aceasta meditatie despre viata lui, dar si despre acea parte din viata mea in care m-am straduit sa inteleg enigma intrupata de el. Enigma n-am inteles-o, dar am inteles altceva: ca el a fost, asa cum a fost si cum continua sa fie pentru mine, un dar. Un dar al lui Dumnezeu? Chiar daca eu nu pot fi sigur de asta, o murmura numele lui, care este si al meu, din adancurile etimologiei biblice. Un nume, se zice, este un semn - nomen est omen -, dar acest omen e totdeauna indescifrabil, un mic mister infasurat intr-un mister mare, foarte mare, infinit.

Am scris aceasta carte pentru mine - ca un soi de exercitiu spiritual -, dar sper ca ea ar putea fi de folos si altora. Aceasta speranta ma face s-o incredintez tiparului. Multumesc din inima celor care au citit textul in manuscris, facandu-mi observatii importante si incurajandu-ma: Ucai, sotia mea, Irinei, fiica mea, sorei mele Marina (Ina) Pascot, nepoatei mele, Claudia Ghestin, precum si prietenilor Ion Vianu, Marie-France Ionesco, Gabriela Adamesteanu, Ilinca Zarifopol-Johnston, Tereza Culianu-Petrescu, Dan Petrescu (care, generos, si-a asumat si responsabilitatea redactarii cartii) si, last but not least, lui Silviu Lupescu, directorul editurii Polirom, care a sprijinit efectiv reintoarcerea mea in Itaca literelor romanesti, dupa o lunga absenta. M.C.

I    "Orice moarte e o tragedie"

Moartea e inceputul oricarei biografii, al povestii oricarei vieti. Adevaratul inceput. M ar fi fost de acord. I-ar fi placut, poate ca una din acele glume care-l inveseleau, ca una din acele rasturnari neasteptate de termeni care lui i se pareau absurde, cum ar fi fraza "Inceputul e sfarsitul". Paradoxul mai adanc i-ar fi scapat, desi poate ca ar fi cazut o clipa pe ganduri, inainte de a izbucni in ras, inainte de a aplauda tare de doua-trei ori, ca atunci cand era placut surprins. Paradoxurile de limbaj il bucurau spontan, erau pentru el unul din jocurile pe care le indragea - pentru gratuitatea lor, daca nu pentru altceva.

Povestea unei vieti, incercarea de a-i gasi sensul, daca viata poate avea vreunul (desi Eclesiastul ne spune ca n-are, cum de altfel nimic n-are, nici chiar cautarea lui Dumnezeu, nici chiar Dumnezeu insusi, care, nepatruns, e deasupra unor asemenea maruntisuri) - daca deci viata poate avea vreo fragila, ascunsa, efemera, iluzorie semnificatie, aceasta poate fi intrezarita doar la sfarsit, cand povestea s-a terminat, cand a iesit din timp, cand s-a transformat in trecut pur, inghetat, care se afunda tot mai mult in celalalt trecut, trecutul "fenomenal" al memoriei noastre, care are totdeauna un viitor, fie el cat de ingust, si spre care prezentul arunca lumini schimbatoare. Asta i-ar fi fost mai greu lui M sa inteleaga, oricat m-as fi straduit eu sa-i explic. Dar timpul e in definitiv inexplicabil, doar intuibil, cum observa atat de exact Sfantul Augustin in Confesiunile sale. Stim ce este, dar nu-l putem defini. Uneori nici macar nu stim ce este.

M avea un sentiment al timpului pe care eu insumi nu-l intelegeam, un sentiment dominat parca de o teama de viitor, un viitor pe care nu si-l putea sau poate nu voia sa si-l inchipuie; traia in prezent, cu o constiinta a trecutului incetosata, cu putine zone limpezi. N-avea nostalgii, dupa cum n-avea visuri de viitor sau stari de vaga reverie. Cum a exclamat Uca, in noaptea de veghe din biserica, cand eram amandoi langa sicriul lui deschis, si eu i-am citit cu glas tare pasaje din Eclesiast: "Nu e nimic nou sub soare... tot ceea ce este a fost de mult... toate li se intampla tuturor la fel...": "Il recunosc aici pe M!". Intr-adevar, credintele lui erau de acest tip, simple, generale, de bun-simt si ca atare universal valabile, dar fara pesimismul Eclesiastului, fara dramatism, fara rascolitoarea poezie a textului biblic. Filosofia lui implicita era aceea a unui Eclesiast senin, impacat cu sine, caci pentru el nimic n-ar fi putut fi altfel decat este; mai mult, n-ar fi trebuit sa fie altfel de cum este.

Am avut, la doua zile dupa ce a incetat brusc sa respire intr-o criza epileptica de o fractiune de secunda, urmatorul dialog imaginar cu M: "Moartea ta e o mare tragedie pentru noi". El mi-a raspuns: "Orice moarte e o mare tragedie". Asa gandea el. Nu moartea lui individuala, ci moartea in genere, moartea tuturor e marea tragedie. Dar o tragedie banala, ca orice lucru perfect previzibil, fie el cat de ingrozitor. Iar despre astfel de lucruri, era o veche convingere a lui, aproape ca nu merita sa vorbesti. Raspunsul lui avea un subinteles - tocmai pentru ca, pentru el, ceea ce spunea era deasupra oricarui context personal, pentru ca n-avea nici o legatura cu el personal, cu noi, pentru ca era un adevar stiut, dureros desigur, inspaimantator intr-un fel abstract, dar mai ales stiut - odata pentru totdeauna. Subintelesul, nu lipsit de o intentie polemica, era: "Sa nu mai vorbim despre asta, e o noutate veche de cand lumea, ce rost are s-o tot repetam". (Fara indoiala el n-ar fi fost in stare sa formuleze o astfel de fraza, dar intelesul subintelesului, pentru mine, era mai clar decat cristalul.)

In viata, il enervau, uneori il infuriau si-l excedau, cuvintele sau formulele des repetate. Percepea in ele numai repetitia, vorba in aparenta goala, cu totul de prisos. Nu-si dadea seama ca banalitatile pot servi, daca nu propriu-zis pentru comunicare, macar ca semnale "fatice", cum le zic lingvistii, ca semne conventionale de recunoastere si de bunavointa, ca indicatii sociale care invita la comunicare, daca e cazul (regula tacita fiind ca de cele mai multe ori nu e cazul). Mergea cu aceasta aversiune pentru formulele de politete - desi numai atunci cand ii erau adresate lui - pana la a nu raspunde la "Buna dimineata", sau a raspunde scurt, cu iritare si plictiseala, parca numai pentru a evita o repetitie. Sau poate diminetile el era intr-o dispozitie proasta, morocanoasa - incepe inca o zi cu neviitorul ei! -, caci seara raspundea la "Noapte buna", ba chiar spunea el insusi de mai multe ori "Noapte buna", ca si cand ar fi vrut sa intarzie cat mai mult ducerea la culcare, "Noapte buna... Noapte buna", inca o data si inca o data...

Mai mult, uneori seara tarziu, cand noi eram obositi si abia asteptam sa ne culcam, el devenea vorbaret, venea si se aseza la capul patului nostru, punand intrebari, povestind in felul lui, cu multe goluri, intreruperi, cautari de cuvinte, dar intr-o stare aproape de exaltare, cand noua ne cadeau pleoapele de somn. Dar mai era ceva in subtextul frazei, atat de tipica pentru felul lui de a gandi, "Orice moarte e o tragedie". Din cand in cand ii placea sa termine o discutie cu o afirmatie generala, lapidara, incontestabila. Cand incercam sa-l facem sa inteleaga diferenta dintre el si ceilalti copii, sau, mai tarziu, ceilalti adolescenti sau tineri, el spunea: "Toti oamenii sunt diferiti". Era poate modul lui de a-si asuma diferenta, ca pe un lucru perfect normal. Fiecare e cum e. Nimeni nu se poate schimba in altcineva. Intra si un element de stoicism natural, neinvatat, uimitor in raspunsul lui la exclamatia mea mentala, cand mi-am inchipuit acea conversatie cu el, la doua zile dupa moartea lui fulgeratoare: "Orice moarte e o mare tragedie". Deci: moartea mea nu-i mare lucru. E o tragedie care nu conteaza. E o mare tragedie care nu inseamna nimic. Poate asta incerca el sa-mi comunice, cu o anume seninatate, in dialogul nostru imaginar. Incerca, totodata, sa ma consoleze, caci stia durerea mea si era sensibil, extrem de sensibil la durerea altora. Pe a lui o lua ca pe ceva absolut normal. "Toti oamenii sunt diferiti" pentru el insemna: "Toti oamenii sunt normali; toti oamenii sunt asa cum sunt, asa cum trebuie sa fie".

Si totusi... Cand ma gandesc la el, cand trec in revista, intr-o ordine intamplatoare, amintiri pe care mi le trezeste cate un colt din casa in care am locuit nedespartiti timp de 25 de ani, imi rasare in minte imaginea lui, ar trebui sa spun imaginile lui la diferite varste, dar mai ales cele mai recente. Prezenta lui, felul lui stangaci, impiedecat de a se misca, pasii lui greoi, care faceau sa scartaie treptele scarii de lemn din casa noastra - astfel incat, cand le urca, stiam totdeauna ca e el, ca nu poate fi decat el -, felul in care ma chema, cand avea nevoie de ceva, spunandu-mi la inceput "mom" sau "mama" de cateva ori, desi stia ca mi se adreseaza mie, si abia intr-un tarziu si parca dezamagit "dad" sau "tata" (mama fiind fiinta pe care o chema el, totdeauna, din adancul fiintei lui, cu aceasta silaba primordiala, cu revenirea consoanei labiale "m" care in mai toate limbile inaugureaza numele mamei), felul in care imi vorbea, cu pauze lungi, cautandu-si cuvintele pe care nu le gasea, sau le gasea cu greu, dupa echivalentul unor chinuitoare bajbaieli verbale, frustrarile lui care se terminau de obicei printr-o renuntare ("Never mind"), toate acestea, impreuna, imi apar azi nu numai ca simptome ale conditiei lui, ci si ca manifestari externe ale unui fel de angelism sau de inocenta esentiala, care nu se lasau reduse la autismul diagnosticat cand era elev in scoala elementara. Venea, oricum, din alta lume, cu un mesaj pe care nu-l puteam descifra, cu un mister pe care nu-l intelegeam, decat ca pe o lumina indepartata, rara, infinit stranie in discretia ei. Constructii post-mortem? Poate. Dar asta e lectia lui, ceea ce am invatat de la el, intr-un tarziu: lumina aproape indiscernabila care-l inconjura, afectiunea pe care o atragea ca un magnet si de care se bucura, bucurand.

Tin minte ca atunci cand am aflat - lovit in stupidul meu orgoliu patern, in aroganta mea nepedepsita, in grandioasele mele reverii pentru viitorul fiului meu, care sunt in fond ale oricarui parinte - am avut pentru un timp fantasma calugaririi in doi, a iesirii din lume, a unei vieti monahale, sever ritualizate. Era, intr-un fel, pentru ca eu nu eram credincios, fantasma unei duble cvasi-sinucideri, a unei iesiri definitive din lume, a unei mortificari permanente pentru mine, dar nu pentru el, caci lui, credeam, ritualurile i-ar fi fost binefacatoare, dupa haosul care parea a fi pentru el viata in societatea umana, ale carei cerinte tacite si atat de complicate el nu le putea invata. Eram inca in prada mandriei luciferice, si a rusinii de a avea, tarziu in viata, un copil handicapat, iubit cu disperare si cu care voiam sa ma identific fara sa ma pot identifica. Era, totodata - multumesc lui Dumnezeu -, inceputul unui proces lent de intelegere, fie si a faptului ca nu puteam intelege. Uitasem complet de aceasta fantasma de acum multi ani, cand mi-a fost reamintita de Uca. Uitasem nu numai pentru ca ma impacasem cu mine insumi, dar mai ales pentru ca, intre timp, descoperisem atatea si atatea.

M era o fiinta cu totul aparte. Odata, Misty, o prietena a Irinei care-l ajuta pe M la inceputul lucrului sau la biblioteca publica din Bloomington, i-a cerut, pe un ton glumet, un "autograf" si M, indatoritor si surazator, a semnat cu scrisul lui sovaielnic, laborios: "Professor Matthew Calinescu". De unde i-o fi venit ideea acestui titlu de profesor? O explicatie intr-o logica normala ar fi aceasta: autografe se cer doar oamenilor celebri, iar simplul lui nume, necunoscut, n-avea nimic de-a face cu acea categorie onorifica. Se va fi gandit ca poate sa imprumute, pentru aceasta unica ocazie, tot in gluma, titlul universitar al tatalui sau? Misty mi-a aratat amuzata autograful si eu - de ce oare? - i-am spus lui M ca ar trebui sa puna ghilimele in jurul cuvantului "Professor"; el s-a supus, putin intristat ca nu pricepusem, sau asa mi s-a parut mie. De ce? De ce? De fapt, intr-o alta logica, el chiar asta era: un profesor, nu universitar, desigur, dar un profesor sfios, discret, tacut, de angelism si de inefabil, daruind celor cu care venea in contact lucruri de taina si de seninatate, lucruri fara pret.

Mai mult decat acasa, unde noi eram prea deseori si martorii suferintelor lui si ale izbucnirilor lui de furie umana-prea-umana (cand nu se putea exprima, cand tonul vocilor noastre se ridica, fie cat de putin, si el, cu auzul lui extraordinar de sensibil, percepea zgomote de o intensitate covarsitoare, amenintatoare, terifiante), prezenta lui angelica, cealalta jumatate a fiintei lui, cea adevarata, se impunea blajin, sub semnul dublu al neajutorarii lui vizibile si al umorului lui de o calitate speciala, care deschidea portile bine ferecate ale conventionalismelor din viata cotidiana, si trezea bunatati ascunse, naivitati uitate, prospetimi care se uscasera de mult. M era, fara sa vrea, fara sa stie, un mic maestru al umorului absurd cristalin, inocent, copilaresc, atins uneori de aripa poeziei. Daniel Baron, fostul lui profesor de matematica la scoala medie Harmony, isi amintea dupa mai bine de zece ani, micul discurs de absolvire al lui M, cel mai memorabil pe care-l auzise in cariera lui, spunea el. La sfarsitul ultimului an de scoala medie, la serbarea organizata cu acest prilej, toti elevii fusesera invitati pe un podium, in micul amfiteatru invadat de iarba din gradina scolii, sa spuna cateva cuvinte.

M ezita, era intimidat de audienta de colegi, de profesori, de parinti, dar pana la urma si-a luat inima in dinti si, cu o voce tremurata dar decisa, a tinut urmatoarea cuvantare (reprodusa de Daniel Baron dupa slujba funerara, la noi acasa, unde ii invitasem pe toti cei care fusesera apropiati de M in cursul scurtei sale vieti): "As vrea sa multumesc profesorilor mei, de la care am invatat multe, as vrea sa multumesc colegilor mei, care m-au ajutat si au fost buni cu mine, as vrea sa multumesc cladirii scolii, in care am petrecut patru ani, as vrea sa multumesc salilor de clasa si coridoarelor, peretilor si planselor de pe pereti, si pupitrelor si scaunelor pe care m-am asezat, si salii de gimnastica, si as vrea sa multumesc si gradinii si pomilor din gradina si tufisurilor si ierbii..." Daniel Baron a incheiat: "De fapt, mai mult decat l-am invatat noi pe M ne-a invatat el pe noi, pe mine si pe ceilalti profesori pe care i-a avut, si chiar si pe unii pe care nu i-a avut si l-au cunoscut doar in treacat".

II    Mater Dolorosa

Vad acest portret biografic al lui M ca pe un soi de "galaxie". Incepe cu moartea si e virtual imens, de necuprins. Nu stiu cum se va sfarsi in finitudinea unei carti - mai subtire, mai groasa -, dar va trebui sa se sfarseasca, arbitrar ca toate sfarsiturile, accidental, sau din oboseala, sau din cine stie ce idee de incheiere, care mi se va parea potrivita, sugestiva, simbolica, sau printr-o intrerupere brusca, intr-un moment fara vreo semnificatie speciala. O galaxie de fragmente, de amintiri, de reflectii, de anecdote, de note de lectura (totdeauna legate de el), de vechi sau mai noi insemnari de jurnal din timpul in care traia, de comentarii la insemnari de jurnal, de comentarii la comentarii, intr-o ordine aproximativa, in genere mergand in sensul invers al acelor unui ceasornic, dar nu neaparat. Singura certitudine e ca incep cu sfarsitul, dar inceputul - ce e inceputul? - stiu ca nu-l voi atinge niciodata. Despre inceput nu se poate spune decat ca e un mister mai profund decat sfarsitul.

L-am gasit pe M, corpul lui, pravalit pe podeaua camerei in care-l lasasem cu cateva minute inainte sezand calm pe canapea si uitandu-se la televizor, la un program care incepea la opt seara. Era opt si un sfert si se rostogolise, in tacere, de pe canapea, si zacea pe burta, cu pantalonii lui de denim cu o pata mare umeda de urina in dreptul pulpei drepte. A avut un atac de epilepsie, mi-am dat seama numaidecat, dar fara convulsiile pe care le-as fi auzit, fara agitatia zgomotoasa ca un tropait de cai a picioarelor, fara sforaiturile puternice care urmau cateva minute si mai bine, fara acea respiratie grea si sonora care, cand o auzeam, imi implanta un cutit in inima. Am inchis in goana televizorul si m-am repezit la el sa-l pun pe spate. Am luptat cu greutatea lui inerta si mi-am dat seama ca nu respira. Mi-am pus buzele pe buzele lui fierbinti dar fara viata si am incercat sa-i fac respiratie artificiala, fara sa ma pricep, pentru cateva secunde.

A fost ca un fel de sarut straniu, intens si disperat, incercand sa traga aer din pieptul lui si apoi sa-l umple cu aer din plamanii mei, cu o suflare puternica si totusi neputincioasa, dupa care am strigat-o pe maica-sa care, la etajul de sus, tocmai vorbea la telefon cu Irina, s-o felicite de ziua ei, 1 martie, cand a implinit 38 de ani. M era cu peste 12 ani mai tanar, ar fi implinit 26 de ani in august. (1 martie: coincidenta incarcata de vreun sens ocult? Sau coincidenta oarecare, desi remarcabila prin situatia tragica in care s-a produs? Poate o astfel de coincidenta sa nu te puna pe ganduri? Ganduri si ganduri largindu-se in timp ca undele dupa ce ai aruncat un bolovan in oglinda calma a unui lac.) "M nu mai respira", am urlat, si convorbirea cu Irina, aflata la Los Angeles, a fost imediat intrerupta: "Lui M i-e rau, te chem mai tarziu". Am telefonat la numarul de urgenta, 911, si ambulanta spitalului a sosit sunand alarma in cinci-sase minute. Incercarile de reanimare pe loc n-au dat nici un rezultat, desi inima lui continua sa bata, dar mereu mai incet, mai stins, mai indepartat. La spital, doctorul de garda ne-a spus, dupa vreo douazeci de minute, ca a murit, desi inima ii batea in continuare, foarte-foarte slab, cum se poate intampla dupa moartea cerebrala: nu mai era nimic de facut.

Dupa condoleantele de rigoare, rostite grav-conventional, si dupa o strangere de mana ("Era atat de tanar..."), ne-a dat voie sa-l vedem, era intr-o sala slab iluminata, intins pe spate pe un pat de spital, cu ochii inchisi, cu mainile pe piept, cald inca atunci cand l-am sarutat pe frunte. Uca l-a sarutat de multe ori pe frunte, pe obraji, l-a mangaiat pe par, plangand. "Daca ar fi fost viu nu m-ar fi lasat sa-l sarut", mi-a spus ea cu un glas linistit, bland. (Intr-adevar, lui M nu-i placeau contactele fizice, se ferea crispat de saruturi, de imbratisari, chiar de atingeri, se incorda in el insusi, devenea rigid.)

E cald inca, imi spunea Uca, cu lacrimi prelingandu-i-se pe obraz.
Nu se instalase inca rigor mortis cand i-am ridicat o mana pentru a o saruta, umil, fara speranta, in fata misterului care-l infasura tot mai strans in raceala lui ireversibila. Izbucneam in plans si ma opream, imi stergeam lacrimile, nu-mi venea sa cred.

O doctorita sau poate o sora ne-a intrebat daca am vrea sa chemam un preot. I-am telefonat fara intarziere - nu era decat 10 noaptea - parintelui ortodox Athanasius Wilson, care a venit curand (nu mai simteam timpul: cand nu mai astepti nimic timpul se evaporeaza). "Acesta nu e M", a spus el cand a intrat in incaperea in care ne aflam, "e doar trupul lui, haina pieritoare. Sufletul lui a plecat, nu mai e aici". Uca il contrazicea insa, repetat, in soapta, in hohote retinute: "Acesta e M al meu, acesta e M al meu, sigurul, unicul M al meu". Il saruta ca Maica Domnului pe Isus dupa coborarea de pe cruce, cu lacrimi luminoase in ochi, amintind de nu stiu ce pictura renascentista italiana. Mater Dolorosa. In acele clipe, Uca participa, fara sa-si dea seama, la un arhetip mistic. Mama care si-a pierdut fiul in floarea varstei, coplesita de o durere care e inefabil de aceeasi natura ca si durerea Fecioarei.

Athanasius Wilson a rostit o rugaciune pentru M. Ne-a spus apoi ca, in urma cu doua sau trei saptamani, el se spovedise si se impartasise. Era credincios, in felul lui tacut si sfios, natural smerit, desi in ultima vreme mergea mai rar la biserica - la mica noastra biserica ortodoxa antiohiana din Bloomington, pe cat de mica pe atat de cosmopolita, in sens est-european si american, cu membri de origine greaca, ruseasca, ucraineana, romaneasca si cu tineri americani convertiti la ortodoxie, multi dintre ei studenti - pentru ca, spunea M, "se vorbeste acolo prea mult despre moarte".

Lui M nu-i placea, in ultima vreme, sa vorbeasca despre moarte. Cand era mai mic, ma interogase de multe ori despre moarte. Acum "stia" - oare mai mult decat "stim" noi? -, dar prefera ca acest subiect sa fie invaluit in tacere. Poate ca asocia ideea mortii cu crizele lui periodice de epilepsie, atat de frecvente in ultimii cativa ani, atat de devastatoare. "Orice moarte este o mare tragedie", asa mi-a spus el in dialogul nostru imaginar de acum doua-trei zile. Moartea lui nu conta, dar gandul la moarte il tulbura peste masura. Cu cativa ani in urma il intrebasem, dupa o criza particular de violenta, dupa ce-si revenise si se linistise, in timpul cinei: "Spune-mi ce crezi: e buna viata, sau rea?". "Asta e o intrebare foarte grea", mi-a raspuns el, cufundandu-se in tacere. O tacere care m-a obsedat multa vreme si care continua sa ma obsedeze.

III    Trecem cu totii printr-o forma autistica

Am citit eseul lui Schopenhauer, Despre diferitele perioade ale vietii (in Parerga si paralipomena), gandindu-ma la M, la autismul sau mai exact la sindromul lui Asperger de care suferea, si mi-am amintit de lecturile atente si anxioase pe care le faceam prin 1985-'86, dupa ce fusese diagnosticat ca avand autism, lecturi de texte medicale, de psihologie si de psihiatrie infantila. Autismul infantil, cum era calificat in acea epoca inca de inceputuri ale cercetarii, aparea ca o conditie perfect normala in primii ani de viata ai copilului, drept care era indiscernabila pana la doi sau trei ani, ba chiar si mai tarziu, cand anumite trasaturi autistice izolate, dar izbitoare, pot continua sa se manifeste in cursul unei dezvoltari altfel normale. Concluzia era ca trecem cu totii printr-o faza autistica, pe care o depasim mai mult sau mai putin de-a lungul anilor, probabil ca niciodata complet. Continui sa cred si azi, dupa lecturi mai recente, ca autismul e o forma mentis, care nu se transforma cu varsta, desi la oamenii "normali" devine irecognoscibila, fiind acoperita de alte formatiuni psihologice, de noi abilitati cognitive, de noi structuri de sensibilitate - o forma mentis legata de pruncie si mai ales de prima copilarie si care poate fi descrisa nu numai psihologic, ci si metafizic.

Schopenhauer imparte viata in patru perioade, patru anotimpuri, si vede copilaria ca acoperind primul sfert. Consideratiile lui despre copilarie, in lectura mea, contin cateva elemente care ar putea fi identificate intr-un autism sanatos (sunt pe deplin constient de caracterul paradoxal al epitetului), ba chiar intr-un autism genial, ideal, de la care poate porni reflectia metafizica. Trimitand la opera lui fundamentala, Lumea ca vointa si reprezentare (volumul II, capitolul 31), Schopenhauer rezuma: "... in copilarie ne comportam mult mai mult ca fiinte cunoscatoare decat ca fiinte ale vointei... In copilarie avem doar putine asociatii si nevoi limitate si de aceea impulsurile vointei sunt mici. In consecinta, partea cea mai mare a adevaratei noastre naturi e preocupata de cunoastere".

Copilul, explica Schopenhauer, vede lucrurile in prospetimea lor initiala, cu impresii care nu au fost alterate de influenta ucigatoare a repetitiei. Ca si poetul (care izbuteste sa pastreze in el conditia ideala a copilariei, necorupta de vointa, de dorinta, de subiectivitate), copilul vede in orice lucru particular, de o absoluta noutate, "Ideea Platonica sau, cu alte cuvinte, ceea ce e esential si deci comun intregii specii, astfel incat fiecare obiect reprezinta intreaga sa clasa sau familie..." Lucrurile nu au individualitate - contrar aparentelor - pentru ca, "...in mijlocul jocurilor noastre copilaresti suntem totdeauna secret preocupati, si fara nici un scop clar, sa prindem in scenele si intamplarile particulare natura esentiala a vietii insesi, tipurile fundamentale ale intruchiparilor si formelor ei. Vedem toate lucrurile si persoanele sub specie aeternitatis, cum spune Spinoza". Copiii deci vad, fara subiectivitate si vointa, si sunt fericiti, pentru ca "a vedea este incantator, iar a fi ingrozitor", noteaza Schopenhauer. In fata intelectului copilaresc "lumea se infatiseaza ca un Eden: si aceasta este Arcadia in care ne nastem cu totii".

M a continuat sa existe intr-un univers platonic si atunci cand ar fi trebuit, dupa codurile "normalitatii", sa se integreze in societatea celorlalti copii, la scoala, sa invete pe cale intuitiva semnele din care se tes relatiile sociale, ipotezele si ghicitorile prin care putem banui ce se petrece in mintea altora, si prin care ne putem apropia de ei, ii putem influenta, sau chiar manipula, fiind totodata constienti ca putem fi inselati de pretentiile, prefacatoriile, minciunile celorlalti, in masura in care noi insine putem pretinde, ne putem preface si putem minti. M tindea sa vada, nu sa fie, in termenii lui Schopenhauer: a fi il corupe pe a vedea, il deformeaza, il pune in slujba intereselor vointei. M tindea sa ia totul asa cum i se infatisa, in mod dezinteresat, nu intelegea prefacatoria, disimularea, minciuna (fie ea cat de "alba"), nu era inclinat sa ghiceasca ce se ascunde in spatele aparentelor, nu ghicea ce ghicesc ceilalti despre ce ghiceste el despre ei, despre intentiile lui, si deci nu raspundea adecvat la solicitarile lor. Nu-si dadea seama de conflictul subteran al intereselor.

Cand spun ca nu intelegea minciuna - pe care o identifica totusi, mereu revoltat, mereu scandalizat "metafizic" de existenta ei printre oameni - ma refer la unul din punctele centrale ale dezadaptarii lui sociale, o sursa de suferinte ascunse. Caci el, faptura "edenica", ar fi dorit sa intre in viata sociala a celorlalti copii, dar nu era capabil sa priceapa ca in comunicarea umana prefacatoria, asumarea unor roluri, jocul de teatru in viata cotidiana, calculul si neincrederea sunt la fel de indispensabile ca adevarul, sinceritatea, seriozitatea onesta, bunatatea spontana, gluma vesela sau simpla voiosie, si poate chiar mult mai importante. M era, socialmente, un contemplativ inevitabil frustrat; avea darul copilaresc al contemplatiei gratuite (recunoscut de Schopenhauer), strain de jocurile sociale interesate, complicate, pline de viclenii, chiar si printre copiii ceva mai mari. Era un strain cazut intr-o lume pe care o intelegea doar pe jumatate.

M traia cu adevarat printre idei platonice si de la un moment dat, de cand era elev in scoala elementara, dar si mai tarziu, isi gasea refugiul printre numere sau printre relatiile geometrice. Era atras de tot ceea ce era neindividual, de tot ce era inteligibil in afara unui context social. Era bun la matematica si era respectat pentru aceasta (ceea ce-l bucura), dar nu avea nici ambitie, nici semnele incipiente ale creativitatii matematice, care presupun, intre altele, si gustul pentru competitie. Folosea lectiile de matematica ca pe un calmant, printre numere se odihnea de fapt dupa dezorientarile de natura sociala pe care i le provocau celelalte materii (la care avea dificultati) si la un moment dat recurgea la acest calmant chiar si in timpul recreatiilor. Daca mergea cu ei in curtea scolii, stia ca va fi ocolit si adeseori cicalit de ceilalti copii, si-atunci ramanea singur in clasa goala, facand tot felul de calcule complicate, inmultiri si impartiri, care-l absorbeau, il scoteau din timp.

Obiectivitatea pura - sau aproape pura - despre care vorbeste Schopenhauer se regaseste, cred, in faza autistica a dezvoltarii copilului. La M aceasta s-a prelungit si, desi el n-a avut niciodata propriu-zis o subiectivitate, desi vointa in sens schopenhauerian a fost slaba sau inexistenta in el, desi a avut totdeauna nevoi limitate si si-a dezvoltat din adolescenta o constiinta aproape ascetica a acestor limitari (nu-i placea, de pilda, sa i se faca daruri, i se parea ca e o risipa inutila; nu i-au placut niciodata, in cei 25 de ani ai vietii lui, luxul, superfluul, rasfaturile; iar dovezile de afectiune, cand i se pareau exagerate, il speriau pur si simplu). A suferit totusi mult, atat de mult incat cazul lui ma face sa pun la indoiala ecuatia dintre subiectivitate si suferinta pe care o stabileste Schopenhauer.

Se poate suferi si in afara subiectivitatii. Pe de alta parte, nu se poate spune ca obiectivitatea nu este, in ultima instanta, edenica. Dar o obiectivitate omeneste accesibila trebuie sa cuprinda si suferinta. Dostoievski spunea, memorabil, ca infernul e un loc unde nu se poate suferi. Poate ca vocatia cea mai profunda a suferintei - a suferintei in obiectivitate - e intr-adevar paradisiaca. Evident, felul cum il citesc pe Schopenhauer e inadecvat, nefilosofic. Stiu ca proiectez preocupari personale, ca rasucesc cuvintele si conceptele intr-un sens neintentionat de autor, dar acest tip de lectura ma ajuta sa inteleg, sa articulez lucruri pe care altfel le-as fi perceput cu mai putina precizie. Lectura e totdeauna inadecvata cand devine lectura de sine. Infasuram lucrurile pe care le citim - nu la intamplare, totusi - in imagini si ganduri care sunt numai si numai ale noastre, dar pe care textul, un text de preferinta "clasic", generos in strictetea lui, le sugereaza. Lectura "ideala" e desigur altceva. Eu sunt insa acum un cititor in doliu si, iata, Schopenhauer imi e de folos in lucrarea doliului meu.

(continuare in numarul viitor)

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2024 Revista 22