Pe aceeași temă
30.000 de saşi transilvăneni au fost deportaţi în 1945 în Uniunea Sovietică. Până la eliberarea lor, în 1949, peste 3.000 au murit în lagărele de muncă. Doar 1 deportat din 7 s-a întors în Transilvania.
Începuturile
Am avut o copilărie tristă. De fapt, nu prea am avut copilărie. Ambii mei părinţi au murit într-un accident de muncă, când eu aveam patru ani, lucrau amândoi într-o fabrică. Trimisă am fost mai apoi într-un orfelinat ţinut de călugăriţe, undeva lângă Sibiu. Nu pot şi nu vreau să-mi amintesc de această perioadă a vieţii mele. Peste ea se lasă o cortină de ceaţă rece, un trecut închis. (...)
Nu vreau să dau prea multe detalii despre adolescenţa şi tinereţea mea, petrecute sub semnul Grupului Etnic German, înfiinţat în noiembrie 1940. Aşa cum scria în statutul său, el i-a legat pe etnicii germani din România pe viaţă şi pe moarte de soarta Germaniei Naţional-Socialiste. Şi chiar aşa a şi fost. Prăbuşirea Germaniei a însemnat şi prăbuşirea noastră, ca etnie transilvană.
Poate că am o vârstă care tratează selectiv amintirile, poate mi-e teamă să nu credeţi că eram cu toţii nazişti. Nu, nu doresc să vă dau prea multe detalii. Revine totuşi în amintirea mea, cu multă forţă revine, sărbătorirea zilei de naştere a lui Hitler. 20 aprilie 1944. Ne găseam cu toţii, îmbrăcaţi în costume de duminică, într-o pădure de la marginea oraşului Sibiu. Deodată cerul a devenit negru de avioane, ca şi cum soarele ar fi fost ascuns de o perdea de ulei şi fum. Liniştea moale ca o pânză a văzduhului de primăvară nu mai exista. Am plecat cu toţii pe la casele noastre, îngrijoraţi. Generaţia mea a fost o generaţie distrusă de război şi de o soartă care nu ne-a iubit. Dintre toţii flăcăii de la acea serbare câmpenească, toţi frumoşi şi drepţi ca nişte brazi, doar unul singur s-a mai întors din prizonierat. (...)
După 23 August 1994, ziua în care România a trecut în cealaltă tabără a încleştării mondiale, se zvonea că ceva se va întâmpla cu noi, germanii din Ardeal şi din toată ţara, dar nimic nu era încă sigur. (...) Grupul Etnic German, acuzaţiile de propagandă fascistă, înrolarea tinerilor noştri în SS sau Wehrmacht, toate acestea au contat în deportarea noastră.
Călătoria
În data de 12 ianuarie 1945, am fost anunţaţi de echipele primăriei că vom pleca în Rusia. Ne spuneam tot timpul, pentru a ne încuraja unul pe altul, hrăniţi de optimismul nefondat al ultimei şanse, că nu vom lucra prea mult timp, câteva luni, poate un an de zile, nu mai mult, că nu va fi o muncă grea. Tot atâtea speranţe deşarte. Ne-am strâns câteva sute de persoane într-o şcoală din Sibiu. Prima noapte a fost tare grea, pentru că am dormit direct pe bagajele şi valizele de lemn pe care
le-am pregătit. În grabă le-am pregătit, abia am avut timp să arunc înăuntru câteva haine groase, produse de toaletă şi puţină mâncare. Când le spuneam celor din jur că plec în Rusia, numele acesta le suna atât de înfricoşător şi îndepărtat încât se grăbeau să scoată din cotloane uitate, din dulapuri uitate ultimele haine groase care nu luaseră calea feciorilor aflaţi pe front.
În ziua următoare, s-au schimbat santinelele, ruşii au luat locul românilor şi am fost conduşi la gara centrală din Sibiu, între baionete. Locul fusese rechiziţionat special pentru deportarea noastră, dar toată operaţiunea s-a efectuat foarte superficial, într-o mare dezordine. Au fost cazuri în care persoane venite la gară cu bagaje, pachete de mâncare sau pur şi simplu o singură privire de adio pentru cei arestaţi au fost băgate în vagoane cu forţa de către santinelele NKVD, socotindu-se că fac parte din convoiul arestaţilor. Cum le puteam noi explica că se înşală?
Am plecat în miez de iarnă. Nu voi putea uita niciodată ce am simţit când am intrat în vagonul de vite care ne-a fost casă pe roţi timp de trei săptămâni. În vagon se găsea o sobă mică făcută dintr-o bucată veche de fontă, dar de unde lemne? Dormeam pe priciuri de lemn, înveliţi cu hainele şi păturile luate de acasă. În vagoane erau nişte scânduri fixate pe un schelet metalic, cam la nivelul bustului, pe care dormeam cu rândul cam şase ore, după care urmau şi ceilalţi să doarmă. Eram foarte înghesuiţi. Cea mai mare problemă a noastră era însă lipsa unei toalete, a unui loc în care să ne facem nevoile. Bărbaţii din vagon au cioplit, de bine, de rău, o gaură în podeaua de lemn gros a vagonului şi pe acolo ne făceam nevoile. (...) Aşa cum eram noi acolo în vagon, amestecaţi de-a valma, ne-a fost tare greu să ne obişnuim cu gaura aceea sinistră în podea. Şi intra un frig pe acolo... Atunci când o femeie cerea la toaletă, alte două ţineau întinsă o pătură deasupra ei. La fel şi pentru bărbaţi. Cea mai aspră pedeapsă în lagăr, mai târziu, aceasta a fost: lipsa de intimitate. Omori intimitatea, omori ceea ce ne deosebeşte de animale, iar gardienii noştri ştiau acest lucru. Nu pot să vă spun exact cât a durat călătoria, poate două sau trei săptămâni. Pierdusem firul timpului. (...) Trenul se oprea rar în mijlocul unor locuri pe care nu le cunoşteam şi care ne înspăimântau prin întinderea lor nemaivăzută de ochii noştri obişnuiţi cu munţii din jurul Sibiului natal. În aburul locomotivei oprite la apel, ni se distribuia carne de oaie sărată şi o ciorbă subţire de varză în apă, atât de translucidă încât puteam vedea prin ea nervurile castroanelor de tablă în care ne era servită. Nu ştiam atunci că era un fel de pregătire pentru marea foame pe care o vom cunoaşte în lagăr şi, în plus, luam cunoştinţă cu celebra bucătărie rusească de lagăr. Ne înspăimânta sirena locomotivei sovietice, cu stea roşie; suna înfiorător, parcă despica în două şi timpanele noastre, şi carnea. Mulţi dintre cei aflaţi în vagon, mai ales ţăranii înstăriţi care îşi aduseseră cu ei multă carne în valizele de lemn, nu se puteau atinge de această mâncare. Tot atunci, în timpul opririlor de alimentare, îi puteam vedea şi pe cei doi soldaţi sovietici plasaţi la capetele fiecărui vagon. Cu boneta trasă pe ochi, nu vorbeau cu nimeni; doar se uitau la noi cu ură amestecată cu spaimă. Spaima ca unul dintre noi să evadeze de sub pază, iar ei să fie pedepsiţi la rândul lor şi cu mai multe zile de serviciu militar.
Cel mai mult ne îngrijora trecerea marilor fluvii. Unul din noi era susţinut de subţiori de câţiva bărbaţi mai voinici şi putea privi astfel pe ferestruica de aerisire aflată sub acoperişul vagonului. Nu ştiu de ce ne era atât de frică de fluviile şi apele mari pe care le traversam în drumul nostru. De altfel, mărturisesc că la capătul atâtor zile de călătorie ne era foarte teamă de faptul că ne vor omorî. Ne-a atins în cele din urmă timpul străinătăţii. Cu cât călătoream mai departe, cu atât mai străine şi îndepărtate ni se păreau toate. (...) Într-o zi, ne-am oprit pe neaşteptate, definitiv. Uşa s-a deschis cu zgomot, iar un gardian ne-a spus să coborâm cu bagaje, cu tot ce aveam. Ne-am speriat, nu vedeam nicăieri nicio localitate, doar o gară minusculă uitată de Dumnezeu, o pată între nămeţi. Iar afară era un frig de trosneau pietrele. Era sfârşitul lunii ianuarie 1945.
Prima zi, prima noapte
Nu îmi explic prea bine de ce, dar prima zi în lagăr mi-o aduc aminte mai bine decât tot restul perioadei petrecute în Rusia. Vântul ne sufla din faţă, am fost fericiţi când după trei kilometri de marş am zărit luminile lagărului. Barăcile mi s-au părut atunci fără număr, mi-am spus că în lagăr trebuia să fie cel puţin 1.500-1.800 de oameni. A urmat un eveniment pe care nici astăzi nu mi-l pot explica prea bine: odată ajunşi în lagăr, am primit peşte prăjit şi salată de varză roşie. A urmat prima noapte, noapte de lagăr. Interiorul barăcii pot să-l pictez şi acum în detaliu cu ochii minţii: trei rânduri de priciuri de lemn negeluit, fără saltele, fără perne. Doar lemnul crud, care încă mai mirosea a brad şi a pădure. Încă o dată, valizele noastre de lemn ne-au salvat,
le-am putut folosi pe post de pernă. Eram strânşi acolo ca nişte heringi de Baltica într-un butoi. Simţeam însă cu toată fiinţa că lagărul ne va deveni în curând o a doua casă, căci nimeni nu ştia când se va întoarce la casa lui şi când se va întâmpla acest lucru. Mai târziu, am încercat să îmbunătăţim acel spaţiu, să-l facem un soi de refugiu în faţa urâţeniei totale a exteriorului şi a muncii epuizante. Ziua următoare, la ora cinci dimineaţa, trebuia să ne sculăm şi să mergem la muncă. Apă de spălat nu aveam, doar câteva fire subţiri şi tremurânde în clădirea unde se aflau şi latrinele. Bărbaţii şi femeile erau despărţiţi doar de un perete de scândură subţire şi putredă. Aşa a început prima mea zi în Rusia.
Munca în lagăr
La fel ca majoritatea celor deportaţi în bazinul Donbasului, am prestat nu doar un singur fel de muncă, ci mai multe. Unele mai grele, altele mai uşoare; unele urâte din toată inima (am avut prietene care au curăţat cuptoarele de zgură de turnare, de exemplu), altele mai iubite, cum ar fi de exemplu descărcarea trenurilor de cartofi, pentru că ne permiteau să mâncăm mai bine, măcar pentru o singură zi.
Am muncit la început la demolarea ruinelor fabricilor distruse de război. Stăteam sus, urcate pe măselele negre ale zidurilor distruse de bombardamente şi scoteam cu un târnacop cărămizile de sub picioarele noastre. Repede am trecut la fabrica de cărămizi. Din cuptorul de cărămizi, aflat chiar la poarta fabricii pe care trebuia să o construim, urcam pe schele câte 5-6 cărămizi odată, până sus. Munca de la cuptoare avea avantajul că te proteja de frigul iernii, dar ruşii ne obligau să scoatem din cuptor cărămizile încă fierbinţi cu mănuşile noastre de protecţie pline de petice. Davai rabota¸ altceva nu spuneau. Au fost multe accidente de muncă: fete prăbuşite sub greutatea cărămizilor, altele căzute în puţuri părăsite de mină sau fripte cu oţelul topit din oalele de turnare. Dar cel mai mult le-a impresionat pe fetele din echipa noastră accidentul unei tinere şi frumoase femei din Sibiu. Am fost scoşi la ora patru dimineaţă să scoatem zăpada de pe terasamentul căii ferate care ducea spre uzina de oţel pe care o reconstruiam. Era noapte, frig şi ceaţă. Când tânăra fată a auzit urletul sirenei cu abur, era deja prea târziu. Fiare din fiare îi tăiaseră deja ambele picioare, chiar deasupra genunchiului. (...)
În ultimul an de lagăr, munca a devenit mai uşoară, eram mai mult la colhozurile din apropiere, ceea ce ne permitea să ne astâmpărăm şi foamea. Locuiam însă în bordeie săpate în pământ, ca fiarele pădurii, câte 25 de persoane într-o încăpere întunecoasă şi neaerisită. Tot în acest ultim an petrecut în Rusia, cei mai pricepuţi dintre noi au început să facă şi ceva bani în plus; mai construiau ba o casă, ba un gard, ba feronerie pentru administraţia lagărului sau ruşii mai avuţi cu care lucram în fabrică. Dar nu a fost uşor, munca aceasta pentru care am fost de fapt deportaţi în URSS ne depăşea puterile. Eram prea prost hrăniţi pentru a-i face faţă. Mă întrebaţi ce m-a impresionat cel mai mult în timpul lungilor şi istovitoarelor ore de muncă? Nu ştiu ce să vă răspund. Poate imaginea trupurilor de tinere femei şi bărbaţi sfârtecate în accidente de muncă. Sau poate zecile de capete, doar capete, de prizonieri de război ruşi pe care le-am găsit într-o bună zi îngropate în nisipul moale şi umed de pe malul Niprului. Trebuia să umplem un camion cu nisip de construcţie. Deodată, nisipul s-a căscat şi au început să se reverse capetele acelea tăiate peste noi. (...)
Foamea
Cât de foame mi-a fost în lagăr? Foamea. Nici un om nu-i rezistă un timp prea îndelungat. (...) Munceam tare greu, după cum v-am spus, iar corpul nostru simţea nevoia să compenseze cumva caloriile pierdute în timpul zilei. Şi nu aveam ce să mâncăm, nici unde să cumpărăm ceva de mâncare! În funcţie de locul nostru de muncă, primeam între 400 şi 800 de grame de pâine neagră pe zi. O pâine grea, umedă, care prindea uşor un strat alburiu de mucegai. Uneori, câteva linguri de untură sau bucăţele minuscule de carne presată din conserve americane trimise de Crucea Roşie. Niciodată nu am putut mânca din ele pe săturate, dar din tabla lor groasă ne-am putut fabrica gamele, căni de ceai. Cafea nu am băut din ele, pentru că nu am avut niciodată cafea, aproape uitasem gustul cafelei. Baza alimentaţiei noastre era ciorba de varză; o porţie de la prânz avea cam 300 de grame de varză fiartă în apă cu sare. Când găseam şi câteva steluţe de grăsime, era sărbătoare. Mai primeam şi un piure de cartofi, subţire ca prima zăpadă din noiembrie. De fapt, toată URSS suferea de foame în acei ani. În toamna anului 1946 ne-a fost cel mai greu. Atunci recolta a fost foarte slabă, seceta cumplită, iar mâncarea din ce în ce mai puţină. Am încă în faţa ochilor imaginea celor care intrau în ultima etapă de malnutriţie: burta şi capul umflate ca nişte bube uriaşe, aproape nu mai puteau să meargă. Erau caraghioşi aşa, în suferinţa lor, dar nimeni nu râdea de ei. După ce mureau, apa dispărea rapid, parcă s-ar fi evaporat, şi nu mai rămânea din ei decât pielea şi oasele. După cum spuneam, şi ruşii sufereau atunci de foame, nu doar noi, deportaţii. Nu o dată mi s-a întâmplat să văd muncitori ruşi care căutau înfometaţi resturi de peşte de la masa noastră. Şi ruşinaţi erau, foamea îi aducea pe aceeaşi poziţie cu noi, nu mai erau învinşi şi învingător. Ne simţeam aşa, cum să spun, parcă „răzbunaţi“, într-un fel... Foamea a fost regina noastră timp de cinci ani de zile.
Pentru a face rost de ceva mai multe alimente, oamenii au început să-şi vândă din hainele de iarnă cu care veniseră de acasă, din Transilvania. Era tare greu să-ţi vinzi paltonul, bucata aceea de stofă groasă care îţi salvase viaţa iarna, dar parcă era şi mai greu să mori încetul cu încetul de foame. Cel mai rău a fost când nu mai aveam nimic de mâncare şi trebuia să mergem în oraşul cel mai apropiat, să cerşim mâncare. Nu pot spune ce simte un om care cerşeşte mâncarea. Ştiu că există în limba română expresia „îţi plezneşte obrazul de ruşine“, atunci când faci ceva necuviincios. Nu doar obrazul ne pleznea de ruşine, ci şi urechile, ochii, mâinile, capul întreg, dar ce să facem? (...)
Ne-a fost mai bine după 1947, an în care eram duse să muncim la colhozurile din apropiere. „Bucătăria“ noastră, dacă pot spune astfel, se muta prin grajduri părăsite sau pe maluri de ape, printre sălcii şi cioturi de arbori aduse de şuvoaie, acolo unde ne puteam ascunde de privirile gardienilor noştri. Îmi aduc aminte de cele două surori din Timişoara care improvizaseră între rădăcinile unei sălcii bătrâne un fel de bucătărie clandestină: oalele şi vesela erau fabricate din cutii de conserve americane, iar ustensilele de bucătărie erau cioplite în lemn tare de corn sau de măceş. Dar cea mai tare „invenţie“ a lor era un sistem de risipire a fumului printre crengi, cred că aveau nişte ţevi de metal, nu ştiu cum făcuseră asta, dar el, fumul, nu se mai putea vedea din depărtare. Dumnezeule, câte roşii, ardei şi porumb copt am mai putut să mâncăm atunci! Cred că asta ne-a salvat de la moarte, de fapt. Noi, femeile din lagăr, am învins mai uşor în bătălia cu Doamna Foame, ne descurcam mai uşor, găteam ceva din nimic. Cu bărbaţii nu a fost aşa, ei au murit şi pentru că nu au ştiut să învingă foamea, nu-şi găteau... În plus, ei erau parcă şi mai chinuiţi decât noi de dorul de casă, dar asta-i deja o altă poveste. Tot foamea ne împingea să scriem zilnic zeci de foiţe, pline cu reţete de mâncare, le schimbam între noi. (...)
Viaţa în lagăr
În primii doi ani după ce am ajuns în lagăr, orice distracţie era interzisă. Deodată, conducerea lagărului a luat hotărârea să ne „distreze“. Peste noapte, ne-am pomenit cu instrumente muzicale în lagăr, unele noi, altele captură de război. Imaginaţi-vă ce simţeam noi când deschideam lăzile mari de lemn pline cu talaş de lemn, iar din ele ieşeau instrumente uzate, dar inscripţionate cu sigla Filarmonicii din Berlin. Aşa am ajuns să avem o orchestră de dans. Ringul de dans l-am amenajat noi singuri, din materiale improvizate, găsite sau... furate. Primul se găsea sub cerul liber, pentru că era vară, următorul, în sala de mese. În timpul unei astfel de seri dansante am cunoscut şi eu un băiat, deportat şi el. Era un tânăr înalt şi foarte politicos. Atunci când a sosit ziua eliberării din lagăr, m-a întrebat dacă nu doresc să merg cu el în Germania. L-am refuzat atunci. Poate că acum ar trebui să-mi pară rău? Am jucat şi teatru, dacă vă vine să credeţi. Nu-mi mai amintesc titlul lor exact. Erau piese „educative“, cum le numeau ruşii, legate de muncă, viaţa muncitorilor, disciplina, Partidul Comunist. Femeile croiau cu multă trudă şi dibăcie costume din cearşafuri de pat, cuverturi, modificau hainele aduse de acasă, în cufere. Exista un fel de întrecere între noi, aşa cum încercam să ne îmbrăcăm cât mai frumos cu putinţă, să fim „elegante ca la Paris“, cum spuneam noi. După teatru, primeam adeseori filme. Filme de propagandă sovietică, filme de război, unde erau arătate distrugerile făcute de nemţi sau scene de bătălie. Nemţii şi ruşii trăgeau tot timpul unii în alţii, iar nemţii pierdeau, explicabil, întotdeauna. În întunericul din sala de cinema se auzeau adesea plânsete înăbuşite sau oftaturi prelungi – părinţi ai căror copii erau morţi pe front sau văduve. Imaginile de pe pânză, oricât de stupide erau ele, le făceau mult rău. (...)
Una dintre cele mai mari probleme ale traiului în lagăr erau epidemiile. Le era tare frică gardienilor noştri de tifos. Hainele le spălam săptămânal. Îmi aduc aminte de săpunul negru, cu miros de pământ amestecat cu fiere, pe care îl primeam lunar. Pleca pielea de pe mâinile noastre când îl utilizam, dar nu şi petele de pe haine. Într-o iarnă, ne-am pomenit cu nişte bazine mari din zinc în curtea lagărului, repede umplute cu un amestec de apă căldă şi cloramină. Un abur urât mirositor se ridică în aerul rece de iarnă, cred că aşa miros şi cazanele iadului. Am băgat acolo grămadă de pături, saltele, pufoaice, dar tot degeaba. Păduchii se încăpăţânau să rămână fixaţi în cusături. Păduchii şi ploşniţele ne devorau, ne mâncau de vii. Ştiu oameni care preferau să rămână treji toată noaptea, de groaza ploşniţelor. O dată pe lună eram tunşi cu toţii, şi femeile, şi bărbaţii, acolo jos, în locul acela. După operaţiune, o rusoaică grasă venea cu o căldare plină cu dezinfectant şi ne ştergea aşa, cum să spun, ca şi cum ai pune var pe un perete. Ne făcea tare rău operaţia aceasta.
Unii dintre noi n-au mai putut suporta viaţa asta de mizerie şi au fugit. Sau, mai bine spus, au încercat să fugă, tentativele lor nu au reuşit. Cei care erau prinşi nu erau însă împuşcaţi. Unii dintre ei erau trimişi direct în alte lagăre, adânc în cuprinsul Rusiei, alţii petreceau zile sau chiar săptămâni întregi la bunker. Vreţi să ştiţi ce era bunkerul? Un fel de cub de beton, aflat chiar în mijlocului lagărului. O cameră mică şi joasă, fără ferestre, doar cu o trapă prin care se introducea mâncarea. Atunci când decideau să primeşti mâncare, în funcţie de gravitatea pedepsei. Pe jos era turnat beton, grosolan, care rănea tălpile şi genunchii, indiferent de poziţia în care te aflai în timpul chinului. Am făcut şi eu cunoştinţă cu Domnul Bunker, dar numai pentru 24 de ore, din fericire! Unul dintre ofiţerii din lagăr m-a surprins pe un pod de cale ferată, lângă oraş, mă duceam să cerşesc de mâncare, îmi era atât de foame, dacă aţi şti... După o zi şi o noapte de bunker, dimineaţa mi s-a pus o mătură de nuiele în mână şi mi s-a cerut să mătur între barăci. De fapt, mai mult m-am sprijinit de mătură, atât eram de slăbită. Dar să revin la evadările din lagăr. Cea despre care s-a vorbit cel mai mult a fost evadarea a trei fraţi, doi băieţi şi o fată. Au confecţionat cu multă greutate trei planşe mari din lemn de stejar, furat din jgheaburile folosite la turnarea betonului în fabrică. Apoi au pus ei planşele acestea mari deasupra osiilor vagoanelor şi aşa au plecat. Sub vagoane. Am auzit că pe băieţi i-ar fi prins undeva într-o gară şi au fost trimişi pachet tocmai în Siberia. Fuseseră prea îndrăzneţi, prea ingenioşi, le era frică să nu devină nişte eroi în ochii noştri. De fată nu s-a mai auzit nimic. Poate a scăpat cu viaţă de sub vagonul unde s-a ascuns, cine ştie.
Sărbătorile creştine nu erau recunoscute în lagăr. Tare mult ne-au lipsit de-a lungul acestor ani Crăciunul şi Paştele! Mulţi dintre noi erau oameni de la ţară, legaţi de religie, viaţa le era împărţită de calendarul religios. Când am ajuns în lagăr, primul lucru pe care l-au făcut ruşii a fost acela de a ne confisca Biblia şi cărţile de rugăciune în limba germană. Mai târziu, am văzut deseori cum soldaţii care ne păzeau răsuceau la ţigări din mahorcă cu pagini din Biblie, fumau Cuvântul Domnului! Nu am uitat însă primul Crăciun petrecut în lagăr! Am avut brad, l-am împodobit cu cartofi şi sfeclă tăiate mărunt. În jur ardeau opaiţe, flacăra era alimentată cu unsoare folosită la maşinile de la fabrică. Nişte biscuiţi din raţiile de la Crucea Roşie au fost prăjitura noastră de Crăciun. Iar o fată tânără, nu mai ştiu prea bine de unde venea, a început să predice, aşa, spontan. La sfârşit a recitat şi nişte poezii triste, compuse tot de ea. Când cei de acasă aud în noaptea de Crăciun clopotele bisericii / Să ştie că de fapt aud glasurile noastre / Au veşti de la noi / Suntem în viaţă.
Celălalt: rusul
Au trecut atâţia ani de atunci. Nu-i urăsc pe ruşi pentru tot ceea ce s-a întâmplat. Când ne duceam încolonaţi la muncă, bande de tineri ruşi aruncau adesea în noi cu pietre, noroi sau chiştoace de ţigări. Nemţî, fascistî, strigau, atunci când treceam pe lângă ei. Cei mai în vârstă nu erau însă aşa. Mulţi încercau să ne ajute cum puteau, cu mâncare, cu o pătură, o vorbă bună, cred că le aduceam aminte de copiii lor plecaţi pe front sau poate că mai păstrau urme din religia ortodoxă în care fuseseră crescuţi până să vină comuniştii la putere.
Cine erau ruşii pe care i-am întâlnit? Muncitoarele din secţia unde lucram, diforme sub pufoaicele grele pe care le purtau contra frigului. Gardienii din lagăr, unii răi, alţii buni, băieţi de treabă. Dar aşa cum se întâmplă adesea în viaţă, binele îl uităm uşor. Îmi aduc în schimb bine aminte de Călăreţ, aşa îl numeam noi, mai în glumă, mai în spaimă. Era un gardian înalt, uscat şi cu mustaţă ca o vrabie care umbla tot timpul călare şi bătea tot timpul deţinuţii cu un bici scurt, din piele. Tot el era cel mai zelos în timpul percheziţiilor. Atunci când era pus pe treabă, găsea chiar şi acul de cusut ascuns în tivul de la rochie. Călăreţul avea şi un echivalent feminin, o gardiancă al cărei nume l-am uitat. Imi aduc aminte ca şi cum ar fi fost ieri: lucram la kolhoz, furasem nişte cartofi şi fierbeam o supă într-o cutie mare de conservă. S-a apropiat de noi ca un şoarece, pe furiş, iar cu o lovitură de picior ne-a răsturnat supa, apoi a început să ne lovească pe spate.
Repet, erau oameni şi oameni. Odată, am plecat în oraş să caut ceva de mâncare, să schimb o parte din haine pentru o bucată de pâine. Era la începutul perioadei mele în Rusia. Am bătut la uşa unei case mai arătoase. Surpriză: a apărut un ofiţer cu trăsături mongole care a ghicit imediat că sunt nemţoaică şi m-a întrebat pe un ton răstit, într-o germană foarte corectă, ce doresc. Mă pierdusem cu totul, dar a înţeles el că îmi era foame. A intrat în casă, apoi a revenit cu o bucată de peşte fript şi o bucată de pâine. Mi-a spus că mi-ar fi dat mai mult; nici ei nu aveau prea multe de mâncare pe vremea aceea. Unii dintre oamenii noştri, cei care se pricepeau să construiască o casă, să repare lucruri, povesteau că ruşii şi ucrainenii pentru care mai lucrau îi pofteau adesea la masă. Suferinţa îi făcea fraţi. Ştiau ei cum este să fii departe, unii dintre ei avuseră copiii pe front, fuseseră deportaţi la rândul. Noi suntem oameni, voi sunteţi oameni, haideţi să mâncaţi, ne spuneau.
Iar atunci când a trebuit să plec, să ne întoarcem acasă, unul dintre ofiţerii din lagăr a venit special la mine să-mi spună la revedere. Mereu când mă vedea prin fabrică spunea în glumă că sunt ţiganca lui – eram mereu neagră pe faţă de la funinginea de la oalele de turnare. Îmi va fi dor de tine, ţiganca mea, chiar aşa mi-a spus. Apoi ne-am despărţit şi nu ne-am mai revăzut niciodată.
Aceasta este o parte din istoria vieţii Doamnei Dora Rittinger (nume fictiv) din Sibiu. Ea a făcut parte dintre cei 70.000 de germani din Transilvania şi Banat deportaţi în Uniunea Sovietică între 1945 şi 1950. Unul dintre „cele mai întunecate şi ignobile episoade din istoria statului român“, după cum îl caracteriza un istoric român contemporan. Ficţiunea de mai sus, având la bază interviurile purtate cu mai mulţi deportaţi în URSS în vara anului 2009, precum şi lectura cărţii Departe, în Rusia, la Stalino, editor Hannelore Baier, Editura Intergraph, 2003, este doar o simplă picătură de nisip din clepsidra pe care stă scris „travail de mémoire“. Restul este uitare, suferinţă şi, uneori, literatură. //
