Povestea unei vieţi cu tâlc

Oricine va încerca să evoce o împrejurare publică în care Paul Cornea și-a expus punctul de vedere va putea de îndată să dea o definire corectă a cuvântului toleranță, ceea ce, știm bine, e greu când îl folosim automat, în noua „limbă de lemn“ europeană, ca apel la calm ori, și mai rău, ca o mantră a corectitudinii politice. În prezența profesorului Cornea, va fi însă mult mai simplu. E greu de spus de ce, dar sigur se leagă de exercițiul îndelungat al inteligenței sale luminoase, profund echilibrate, și de deprinderea timpurie, temeinică și conștientă a regulilor confruntării de idei.

În Ce a fost. Cum a fost - titlul minunat ales al cărții-dialog la care l-a provocat Da­niel Cristea Enache pe Paul Cornea - există o mică scenă care se petrece cam prin 1942-’43, în casa lui Mi­hail Sebastian din fosta stradă Antim. Doi ado­les­cenți impetuoși, ca­re-i fu­seseră elevi la liceul evre­iesc de stranie amintire - Paul Cornea și Radu Albala - apărau cu foc literatura avangardei, adică tot ce iri­tase mai mult „esta­blish­ment“-ul, în timp ce Se­bastian punea bemoli peste bemoli. Dezbaterea, „vie și furtunoasă, cu materialul în față“, s-a încheiat așa „cum se încheie mai toate dezbaterile critice din lumea asta («dincolo» sper să fie altfel!): nimeni nu și-a schimbat fun­damental opinia“, povestește cu umor Paul Cornea, strecurând chiar cheia aces­tor memorii provocate.

„Îmi pare bine că înainte de a stinge lu­mina mi se oferă ocazia de a-mi re­con­si­dera trecutul într-o perspectivă mai lar­gă și a-mi face cunoscută depoziția. S-ar putea ca ea să fie de folos mai ales unor tineri ce-și caută drumul și care, în ciu­da spiritului cool, astăzi la modă, con­servă încă o rezervă de romantism și o do­ză de candoare. În orice caz, analiza îmi va fi utilă mie însumi, fiindcă, de când mă știu, am fost dornic de claritate identitară.“

Ce trebuie să citim aici e mai puțin obiș­nuit pentru un memorialist, proaspăt no­na­genar: Paul Cornea îi îndeamnă pe ti­neri să se teamă de candoarea vârstei, de romantism, adică tocmai de ceea ce este propriu tinereții. Le spune să ia aminte că elanurile tinereții implică mari riscuri, pentru că niciodată nu se pot izola de is­torie. În mod ciudat, avertizează mai ales asupra acestei vârste, căreia de regulă i se iartă totul. Ar vrea-o tocmai (sau poate nu­mai) pe ea scoasă din condiția de pradă ușoară a vicleniilor vieții. E o căldură apar­te în această atitudine: cea a profesorului de vocație, care își iubește elevul și care și-ar crește încă o dată, mai bine, propria tinerețe.

Povestindu-și implicarea în miș­carea comunistă, apoi lunga, ane­voioasa clarificare și des­prin­dere (doar interioară, până în 1989), Paul Cornea nu re­co­man­dă totuși nicio clipă neimplicarea. Doar invocă insistent, cu patetism bine ca­mu­flat, valoarea eternă a spiritului critic - această infailibilă busolă morală a oa­menilor inteligenți, prin care el însuși a ajuns până la urmă la liman.

Nu trebuie să îngropăm însă sub detalii ceea ce face din această carte o apariție ex­trem de importantă: este singurul in­te­lectual român de stânga care a activat la vârf în mișcarea comunistă și care mă­r­turisește că a făcut atunci, la 19 ani, o ale­gere greșită. Motivarea acestei concluzii tari, la care Paul Cornea a ajuns în timp, prin clarificări succesive și dureroase, face chiar substanța celor aproape 400 de pa­gini. Stilul clar, cumpănit, simplu la mo­dul clasic estompează însă componenta tra­gică a mesajului transmis, drept care ea trebuie extrasă spre semnalare. Pro­fesorul Paul Cornea a izbutit ceea ce mulți alți dezamăgiți ai adeziunii la comunismul românesc n-au putut duce până la capăt: să păstreze un sens propriei vieți, practicând în același timp o chirurgie pe viu, care să despletească ghemul de politică, pro­fe­siune și viață personală.

Că nu și-a oficializat des­prinderea înainte de ’89 de­vine, astfel, mai puțin im­portant. Iar ceea ce sună, în primă ins­tanță, a autojustificare, în special despre anii 1944-1968, capătă până la urmă va­loarea corectă, aceea de contextualizare, dintr-o perspectivă personală asumată lucid. Ea explică - uneori cu detalii ine­dite, după cum observă, cu autoritatea lui de cunoscător, Vladimir Tismăneanu - în ce fel s-au înlănțuit lucrurile.

Paul Cornea a aderat la comunism ca re­acție la măsurile de discriminare ale regi­mului Antonescu. Evreu fiind - deși aflase „amănuntul“ abia pe la 12-13 ani, de la tatăl său, care nici n-a putut să i-l traducă prin altceva decât prin faptul că părinții lui erau evrei, ca și părinții lor și așa mai departe -, fusese exmatriculat din Liceul „Mihai Viteazul“. „Știam mai bine ce re­fuz decât ce caut [în mișcarea comunistă, n.m.]. Nu voiam să îndur discriminarea nejustificată, în numele etniei ori rasei, nu admiteam să trăiesc în genunchi, nu mă puteam resemna să sufăr fără a re­acționa, cum o făcuse tatăl meu“, îi de­clară lui Daniel Cristea-Enache.

Chestiunea a trecut însă repede spre „re­ligia politică“, cea mult teoretizată de exe­geții fenomenului comunist: „An­ga­ja­mentul meu comunist ținea, până la un punct, de o convingere profundă, plasată dincolo de raționalitate, în structurile de adâncime ale eului. Altfel spus, era o cre­dință, înrudită cu cea religioasă prin in­tensitate și putere de acaparare a fi­inței. Or, credințele sunt redutabile toc­mai fi­indcă înșurubează ideologia într-un com­plex afectiv ce nu se lasă lesne des­tră­mat“. Rațional, Paul Cornea caută ex­pli­cații și le găsește. O listă lungă de faimoși „dezvrăjiți“ (Gide, Louis Fischer, Koestler, Ignazio Silone etc.) îi lămurește sindromul și, în același timp, contribuie la clari­fi­ca­rea sa pe cale culturală.

Privit în ansamblu, drumul de la statutul de ilegalist, în anii ’40, la cel de critic al sistemului comunist, în momentul actual, devine mult mai convingător ca suită de experiențe culturale decât ca înlănțuire de deziluzii, traume, eșecuri. De acestea au suferit mulți dintre cei care s-au aflat la un moment dat în aparatul de conducere al PCR, fără să fi evoluat în aceeași di­recție. Dincolo de orice, pe Paul Cornea l-au ghidat nevoia de performanță culturală și vo­cația profesorală.

Distanța parcursă e uriașă. În cei doi ani petrecuți în cea mai înaltă funcție de­ți­nută, de secretar al Uniunii Tineretului Co­munist, crede că a trecut pe lângă pe­ri­colul „rinocerizării“. Doi ani mai târziu, când află de scrisoarea lui Hrușciov de con­damnare a lui Stalin, avea deja mari în­doieli. Chiar și așa, a fost încă mulți ani director al Direcției Teatrelor, al Direcției Editoriale din Ministerul Culturii de atunci, director general al Studioului „Ale­xandru Sahia“. Între avantaje, plecările în străinătate l-au pus în contact cu cărți cruciale, cu realitatea occidentală văzută la ea acasă, cu străini. Toate au lărgit fi­surile. Sfârșitul anilor ’60 îl găsește în fine retras „cât mai departe de cercul pu­te­rii“: la Institutul de Istorie Literară, care se va numi „G. Călinescu“, și la catedră, unde de altminteri funcționase ne­între­rupt, chiar și în anii cu funcții de partid.

Din cele 400 de pagini ale vo­lumului Ce a fost. Cum a fost e greu să extragi un sinopsis de momente semnificative. Prac­tic, fiecare detaliu își are rostul lui. Totul se leagă, evenimentele mari și cele mărunte, scenele dilatate, anii com­primați, totul urmărește de fapt firul unic al clarificării de sine. În același timp, car­tea mustește de figuri. Sunt câteva pagini minunate despre bunicul matern, detalii amuzante sau triste despre părinți, sunt rechemați din amintire prieteni dispăruți. Pe scurt, e relatarea unei vieți lungi și pli­ne, și nu o simplă răfuială cu trecutul. Când vine vorba de marii activiști de par­tid, Paul Cornea ierarhizează: Constanța Crăciun, Pavel Țugui, Miron Cons­tan­ti­nes­cu sunt situați la antipodul unor Roller, Novicov, Nicolae Moraru, Leonte Răutu. Oricum, portrete magistral construite, care fac, pentru o clipă, din aceste nume de celebritate sulfuroasă oameni vii, într-un tablou vivant.

Un alt motiv de uimire este lipsa totală a ape­titului de revanșă. Dacă cineva este aici obiect de răfuială, acela e Paul Cornea însuși. Cu excepția unui singur episod, cel al destituirii de la Direcția Editorială. Du­pă ședința de înfierare, nu a mai fost ni­ciun pic dispus să se învinovățească sin­gur. Umilința nu s-a cicatrizat nici azi și îi aduce sub condei cuvinte tari: ne con­si­derau, spune P.C., niște „rahați“. „Acesta era partidul căruia fusesem gata să-i dă­ruiesc totul? Cum se putea ajunge aici? O șleahtă de filistini, obedienți, de^­ma­gogi, în care tot ce fusese curat, proas­păt, idealist dispăruse fără urmă.“

Întrebările lui Daniel Cristea-Enache - des­tul de puține, respectuoase, cu des­chidere largă, dar țintind cu precizie nodurile esen­țiale ale acestei biografii arborescente - îl aduc pe Paul Cornea periodic asupra unui tip de explicație pe care te gândești că mai degrabă ar fi trebuit s-o evite. Pa­rafrazez: nu puteam face cutare lucru pen­tru că aș fi fost expulzat brutal, cu con­se­cințe dramatice pentru cariera mea, viața mea și a familiei mele. Mai rămânea du­plicitatea, abilitatea de a ieși din situații critice cu minimum de daune. În capitolul 17, în care autorechizitoriul e dus până la ca­păt, există o lămurire în acest sens: „Din păcate, «atunci» acesta era sin­gurul mijloc de supraviețuire. Căci exis­tă și pentru disidență anumite condiții de posibilitate: acolo unde sinceritatea e imposibilă, iar represiunea brutală, sis­tematică, fără fisură, pot apărea, de­si­gur, acte de revoltă individuale, sinu­ci­gașe, lipsite altfel de orice ecou, nu însă disidențe ori erezii. (...) De aceea în tim­pul lui Stalin au existat răzvrătiți, nu di­sidenți“.

Memorialistul trebuie lăsat să vorbească direct, cuvintele lui au rezonanță vastă și se vor auzi multă vreme: „Deși eliberat intelectualmente și moralmente de idolatrie, mi-a lipsit to­tuși îndrăzneala de a trage concluzia practic necesară, aceea a ieșirii din par­tid. Ruptura formală de comunism nu s-a datorat astfel unei inițiative per­sonale, ci norocoasei revoluții din decembrie 1989. Îmi dau bine seama că întreaga po­veste naște multe întrebări și per­ple­xi­tăți“. După anii ’60 „am trăit într-un ve­ritabil exil interior, m-am mărginit, din păcate, să tac rămânând pe tușă, într-o poziție duplicitară, dar încercând, pe cât îmi stătea în putință, să accept cât mai puține și mai irelevante compromisuri. Fi­indcă, trebuie s-o spun, cu toate că multora n-o să le placă, într-un tota­li­tarism de tip stalinist, nimeni nu scapă inocent“.

În „parabola“, probabil întâmplătoare, amintită la început - acea polemică ami­cală a adolescentului Paul Cornea cu Mi­hail Sebastian, pe tema artei de avangardă -, se anunța un principiu urmat toată viața: a-ți spune părerea nu înseamnă a ți-o impune.

Această relatare despre cum se poate ieși din mrejele comunismului nu-și propune să convingă pe nimeni de nimic. Dar, su­gerează cu eleganță profesorul Paul Cor­nea, cine are urechi de auzit, nu mai are cum să și le astupe. //

// Ce a fost. Cum a fost. Paul Cornea de vorbă  cu Daniel Cristea-Enache

// Editura Polirom / Cartea Românească, 2013