Povesti noi si vechi

S-a intamplat cu aproape un an in urma la Muzeul Taranului Roman. Un director nou venit a decis ca poate ciunti dupa bunul sau plac opera unui maestru care investise cu generozitate forta sa creatoare intr-o alcatuire inspirata si originala, recunoscuta ca valoare a patrimoniului cultural european. Specialistii dinauntru si din afara, alaturi de o buna parte a societatii civile, au protestat vehement si au cerut refacerea urgenta a celor doua expuneri distruse, ca si garantia ca opera lui Horia Bernea si a echipei sale vor fi pe viitor respectate cum se cuvine. Din pacate, Ministerul Culturii de atunci a preferat sa ramana surdo-mut (cu exceptia unor maraieli inarticulate si a unor mizerii administrative foarte articulate). Protestul a continuat sub diferite forme, in asteptarea alegerilor. Odata cu numirea doamnei Mona Musca in fruntea ministerului, primita cu speranta si incredere, scandalul s-a oprit. Si lucrurile au ramas asa pana astazi. In mod dramatic si inexplicabil, mizeriile se amplifica si raul se adanceste.
Ba nu, gresesc. Ceva tot s-a intamplat. Una dintre cele doua sali distruse - sala Ferestre - a fost "refacuta" intr-o fosta forma intermediara si botezata inspirat Sinteze. Bataia de joc a acestei decizii e evidenta. Dar mai grav pentru cei care cunosc si iubesc Muzeul Taranului Roman este produsul insusi al acestui impuls de creativitate ad-hoc. Ofer doar unul dintre exemplele posibile, pe care il aleg ca sa ne destindem putin si sa putem rade mult. Organizatoarea originalei expozitii, care se declara de altfel si singura detinatoare a schitelor de proiect ale lui Horia Bernea, isi aminteste ca in coltul din stanga-fund al salii era parca o vitrina-dulap cu icoane. Uita insa remarca subtila a maestrului, aceea ca in icoanele romanesti Crucea apare rar, doar in reprezentarile Maicii Indurerate si ale Sfintilor Constantin si Elena. Si, evident, nu intelege de ce, din dulapul-vitrina cu pricina, o mica icoana cu Aratarea Crucii spargea sticla si iesea in fata vizitatorului cu o forta care taia rasuflarea. Asadar, in "reconstituirea" actuala, geamul a fost reparat cu grija si icoanele inchise ermetic inauntru, cuminti si aliniate. Icoana sau nu, doamna organizatoare expune patrimoniu, iar acesta trebuie protejat.
Si dintr-o data imi amintesc de credintele cosmogonice taranesti, in care Lumea a fost facuta de Dumnezeu si dracul impreuna, cot la cot, intr-o colaborare in care primul decide si al doilea executa. Cum a putut oare mintea omului traditional sa conceapa un discurs atat de subtil si de permanent actual despre geniu si mediocritate? In care mediocrul frustrat e si intepat. Intepat de ispita creatiei si de propria suficienta care ii joaca feste. Dumnezeu face un gest simplu, apoi sufla o bruma de duh si creeaza dealurile roditoare, florile campului, pasarile cantatoare, oaia cea blanda si cainele de paza. Dracul imita gestul Domnului, apoi pufaie invidios si face rapele pietroase, scaietii, lacustele, capra stricacioasa si lupul flamand.
Si stiti ce ma sperie cel mai tare? Ca in aceste legende taranesti, Dumnezeu mai mult gandeste decat munceste, in timp ce dracul e de-adevaratelea foarte harnic. Povestea taraneasca se termina bine. Pana la urma, dracul e legat de propriul tron; si acolo a ramas pana astazi. A durat mult, n-a fost usor, au ajutat si albina, si ariciul... Povestea muzeului nu (mai) are sfarsit. Chiar nu poate ajuta nimeni?!?

* fost director al Directiei "Programe etnologice si Actiune culturala", demisionata in 2004