Pe aceeași temă
Nimic mai hazliu decât o dezbatere publică între doi autori care au scris, ambii, câte o monografie consacrată unui scriitor dintr-un trecut mai mult sau mai puțin recent sau, mai bine spus, care au publicat fiecare câte o carte pe același subiect. Cel care a publicat primul concepe cu greu că un altul îi poate invada terenul de predilecție uzurpându-i drepturile asupra scriitorului sau subiectului său. Îmi vin în minte vanitatea și gelozia interpreților care nu pot tolera ideea că s-ar putea găsi confrați răuvoitori care să atenteze la repertoriul lor, interpreți care suportă anevoie gândul că piesele lor ar putea fi cântate în concert și de alți muzicieni.
Pentru a trata dibaci o operă de artă sau chiar subiecte oarecare, nu e rău pentru un scriitor să poată să se identifice cu ele: cu atât mai ușor se va putea detașa de ele la masa de scris. Cam la fel stau lucrurile și cu traducătorii sau interpreții. Numai că identificarea și luarea în posesie constituie două atitudini fundamental diferite. Aș spune chiar că nu există între ele nimic comun. Așadar: a fi sau a avea? În general, posesivitatea și pornirea de a-ți însuși nu prea folosesc la mare lucru. În măsura în care îți dau iluzia că stăpânești bine un subiect, simțul proprietății reprezintă un nesecat izvor de rivalitate între mediocrități înverșunate.
În definitiv, în artă ce poți să-ți însușești? În cel mai bun caz, un premiu, dacă ai puțin noroc. Aici se află, burlescă la culme, o altă sursă de vanitate, invidie și gelozie între literați. Ascultați un pic reacțiile oamenilor de condei când unui scriitor i se decernează un premiu literar. Cutare om de litere, la care invidia a înlocuit simțul decenței, e indignat, protestează și bombăne. Întocmește degrabă o listă de autori care ar fi meritat premiul de o mie de ori mai mult... Modest cum este, el nu figurează, nici vorbă, în pomelnic*.
Alt om de litere, nu mai puțin ambițios, dar mai abil, publică salamalecuri adresate noului laureat - cine știe?, poate că îi vor folosi data viitoare, când vor fi aleși viitorii premianți. În genul ăsta de alegeri, crede el, foștii laureați au un cuvânt de spus care de obicei atârnă greu.
Să fim generoși: în fond, orice scriitor merită orice premiu...
Nu de mult, am asistat la o întâlnire cu un „nobelizabil“, candidat la acest premiu - considerat, se pare, important - din partea unei țări și a unei limbi din sânul căreia încă nu au răsărit astfel de laureați. Fac precizarea deoarece această stare de lucruri creează o frustrare și un fel de problemă acolo unde cred că nu e de fapt niciuna.
După ce a crezut de cuviință să menționeze statutul lui de nobelizabil, a adăugat: „Cu cât mai multe premii Nobel se vor decerna autorilor noștri, cu atât mai bine“. Cu alte cuvinte: „De îndată ce îmi voi primi eu premiul, n-aveți decât să primiți și voi câte poftiți“. O interpretare arbitrară, bazată, recunosc, doar pe o intimă convingere: „După mine - potopul (de premii Nobel)!“.
* A se vedea cazul scriitorului Frédéric-Yves Jeannet, care a stârnit oarecare vâlvă în Franța prin articolul său din Le Monde după decernarea Premiului Nobel lui Jean-Marie Gustave Le Clézio, în 2008.
ANDREI VIERU, Paris, aprilie 2011
