Premiile cinematografiei elvetiene pe 2006

Ca la fiecare sfarsit de ianuarie, si anul acesta s-au intalnit, la Solothurn (cam 50 km nord de Berna), cineastii elvetieni, pentru a-si prezenta productiile si a da premii pe mai multe categorii: fictiune lung-metraj, scurt-metraj, documentar, animatie, scenariu, rol principal si secundar.

2006 se remarca mai ales prin numarul mare de filme produse si nicidecum prin diferente stilistice fata de anii precedenti. S-au proiectat, la Solothurn, 33 de lung-metraje de fictiune (unele din ele filme de televiziune, e drept), fata de circa 20 anul trecut (respectiv productia din 2005). La acestea se adauga un numar foarte mare de documentare - gen in care Elvetia exceleaza de obicei.

 Vitus  , de Fredi M. Murer, a fost filmul premiat la categoria fictiune lung-metraj, care e si cel mai asteptat si ravnit premiu. Fusese prezentat si la Berlin, anul trecut, si a reprezentat Elvetia la Oscarurile pentru film strain, clasat printre primele 10, dar neintrat in cele 5 finaliste. E considerat drept marele succes elvetian pe plan international de anul trecut, cu un baiat al carui nume ne spune ca e de origine romana - Teo Gheorghiu - si cu Bruno Ganz in rol de bunic. E vorba, pe scurt, despre un copil supradotat, care se satura sa fie supradotat si discriminat (pozitiv) din aceasta cauza. Asa ca insceneaza un accident in urma caruia isi pierde capacitatile si coboara la normalitate. E un film destul de comun, bine jucat ce-i drept. Putin umor, putina tensiune, putina drama, putina nostalgie - din toate cate putin, dar cu teama de a pune prea mult accentul pe una din laturi, asa ca ramane un film cumintel si nu intelegi prea bine de unde tot acest succes.

 Este, in schimb, mult mai incitant  Wir werden uns wiederseh’n (al carui titlu s-ar traduce prin O sa ne mai vedem noi), de Oliver Paulus si Stefan Hilebrand. E al doilea film al regizorilor care facusera Wenn der richtige kommt, prezentat si la TIFF, in competitia oficiala, acum cativa ani. Cei doi o distribuie iar in film pe aceeasi stangace (emotional), inalta si uratica, dar adorabil de atasanta Isolde Fischer. E o pelicula cu mult umor (negru in mare parte), dar si cu multa compasiune pentru niste personaje care nu-si gasesc locul in viata si-n lume, cu deceptii sentimentale una dupa alta, care nu stiu sa se abordeze unele pe altele, dar care, fiecare din ele, tanjesc dupa caldura umana. Un film foarte sensibil, cu fizionomii puternice, care lasa deja sa se contureze clar stilul celor doi regizori.

 Claude Goretta, unul din cei 5 muschetari ai cinematografului romand al anilor 1960-1970, revine cu un film de televiziune -  Sartre, l’age des passions, cu o atmosfera de anii ’50-’60 si cu un rol foarte bun al lui Denis Podalydès, jucandu-l pe filozof. In rest - un film biografic neinovator, dar care se urmareste cu placere.

 Inca un realizator romand revine cu un film - Lionel Baier, foarte tanar, dar care inca de la primul lung-metraj se facea remarcat -  Garçon stupide (2004). Filmul de fata se numeste Comme des voleurs (A l’est) si, ca si precedentul, pleaca de la autobiografia regizorului, pe care tese povesti mai mult sau mai putin imaginare. Lionel Baier joaca si rolul principal, alaturi de Natacha Koutchoumov (sora lui in film) - una din revelatiile romande din ultima vreme. Baier reia o tema mai veche, obsesiva, a cinematografului romand - sufocarea intr-o tara mica si dorinta de evadare. Aici, Lionel (personajul lui Lionel Baier) isi descopera intr-o buna zi origini poloneze si pleaca spre Est, in Polonia, pentru a face investigatii. Filmul e construit ca un road-movie, o calatorie initiatica, dar, din pacate, cu un final confuz.

 Pe de alta parte, Natacha Koutchoumov a obtinut un premiu pentru cel mai bun rol secundar, rol pe care-l face in filmul  Pas de panique, de Denis Rabaglia.

 Premiul pentru documentar a fost obtinut de  Das kurze leben des José Antonio Gutierrez, de Heidi Specogna. Filmul retraseaza, prin multe interviuri si putine fotografii, viata scurta a primului soldat american ucis in razboiul din Irak. De la copilaria pe strada si-n orfelinate in Guatemala, fuga spre SUA, unde intra ilegal, si pana la aspiratiile de a deveni arhitect, filmul urmareste un destin tragic. Gutierrez se inroleaza in Marina Americana pentru a dobandi cetatenia americana (care i-a fost acordata post-mortem) si, evident, pentru a castiga bani cu care sa-si inceapa studiile.

 In sfarsit, Jean-Luc Bideau - unul din actorii emblematici ai filmului romand - a obtinut premiul pentru cel mai bun actor in rol principal, intr-un film acid despre descompunerea familiei in societatea elvetiana de azi -  Mon frère de marie, de Jean-Stéphane Bron. Regizorul e cel care obtinuse, in 2004, premiul pentru cel mai bun documentar elvetian - Mais in Bundeshuus, le génie helvétique, portret foarte acid la adresa parlamentarilor elvetieni si film cu mare succes de public si critica, proiectat si la Bucuresti.