Pe aceeași temă
Dupa Caietele lui Ozias (Polirom, 2004), roman stufos, poate insuficient elaborat, dar certamente cu zone de stralucire epica si stilistica, aceasta carte de la editura TREI e mai degraba un jurnal deghizat, provocat si obsedat de o tema camuflata din pudoare: trauma exilului. Toate aceste texte - care se pot citi fara probleme si separat - vorbesc intr-un fel sau altul despre exil. Despre un Bucuresti trecut in vis si recuperat, tarziu, dupa intoarcerea in tara, ca un cosmar acceptat cu bucurie pentru ca pur si simplu ti-l asumi. Despre o Elvetie tandra, tulburator de frumoasa, dar niciodata interiorizata, interioritatea autorului fiind ocupata iremediabil de intimitatea experientei lui romanesti, pe care nu o poate desprinde in nici un fel de ceea ce e cu adevarat ireductibil: "A te intoarce in tara, a te scufunda in intimitatea Sinelui e aceeasi intreprindere, recursul la caracter" (Frenica). Constatarea ecartului e un laitmotiv, dar nu o drama: "Traiesc aici de atatia ani si nu m-am putut obisnui cu binele, cu aceasta armonie vizibila!". "Locuitorii tarii aceleia pasnice, asezata sub o lumina blanda, tara de cumintenie, amestec de pietate si intelepciune, de scepticism si cumsecadenie pot fi victime ale unor accese de disperare si violenta." Caraterizarea seamana cu o impresie de calatorie. Trait cu o curiozitate neimplicata, cu intelegere usor distanta, putin compatimitoare, aproape profesionala, exilul devine o experienta imbogatitoare in plan cultural. E terapia autoimpusa a psihiatrului Ion Vianu. Din suprapunerea ei peste privirea "profesionala" asupra tarii de adoptie, rezulta o lume putin ciudata, dar care-si reclama dreptul la bizarerie prin functionarea ei de mecanism ireprosabil.
Scenele, intamplarile povestite au toate un ce de romantica excentricitate: un intelectual de extractie aristocratica gazduieste serate selecte, cu vinuri celebre, la care singuratati etanse se grupeaza pentru cateva ceasuri, ignorandu-si politicos dramele si framantarile. In plin banchet, o fosta trotkista, femeie intre doua varste, placuta altminteri, are un acces de isterie, il consuma in urlete inestetice, apoi se calmeaza brusc printr-un efort de autodisciplina (si el caracteristic lumii descrise) si totul curge mai departe ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Frisonul de instrainare al povestitorului nu e transcris, dar e lasat sa coloreze intreg tabloul, cu intelegere, mila si frustrare in doze egale. Existenta elvetiana a autorului paramneziilor ("inchipuiri luate drept amintiri; amestec de inchipuiri cu amintiri" - e definitia asezata pe pagina de motto) isi gaseste un acros jumatate profesional, jumatate literar si, dac-am mai avea o jumatate, am spune si spiritual: cultul cotidian, igienic si formator de morala la elvetieni, al mortii, in care psihiatrul Ion Vianu are un humus perfect pentru principalul sau bagaj de exilat: memoria, din ce in ce mai populata de morti, de mortii sai.
Bucata care deschide volumul, Cativa pasi, rememoreaza dupa-amiaza si noaptea unui cuplu dupa aducerea acasa a copilului nou-nascut. Atmosfera (construita retro, poate chiar desuet pe alocuri: "Gandurile se incurcau... somnul. Noaptea venise cu pasi matasosi. Inaintarea noptii nu avea martori."), stari, senzatii, ganduri. Apoi proaspetii parinti aud, prin somnul superficial, pasi pe podelele de lemn ("Scandurile se indoiau fara sa geama, asemenea unor clape de pian sub maini pricepute") si au, simultan, aceeasi interpretare: sunt pasii bunicului mort demult, venit sa-si vada nepotul pe care si l-a dorit toata viata. Pasi buni, prezenta binevoitoare, protectoare. O poveste fara ursitoare, dar in umbra lor.
Djamil e o proza cu personaj, cu story: un african dintr-o tara desertica si condusa dictatorial, ajunge savant astronom, adult echilibrat social si familial. O nevroza subita il aduce in cabinetul doctorului Vianu, dar sedintele de terapie nu dau rezultat. Omul se sinucide inainte ca medicul sa-si fi dat seama de gravitatea crizei, iar cazul se elucideaza cand la cabinet soseste un tanar imberb, cu o scrisoare de adio lamuritoare: intre cei doi avusese loc un episod pasional homosexual, iar astronomul de origine africana nu facuse fata conflictului moral aferent.
Colectionarul de vinuri evoca parcursul unui elvetian de susa, cultivat si cu gust subtire, care moare subit, lasand in urma incurcaturi contabilicesti penibile. Morala e cea sugerata de un pastor al locului: nu e bine sa mori intr-o clipa, pentru ca lasi prea multe lucruri neterminate. Autorul va glosa pe cont propriu pe aceeasi tema, povestindu-si propria excursie dincolo in Sincopa.
Bucata reconstituie imprejurarile unui accident cardiac, intervenit in timpul unei pasnice plimbari pe bicicleta a naratorului din Paramnezii. Urmeaza "apocalipsa personala" - un ocol incomplet pe taramul celalalt, populat de reverii care vor continua si dupa revenirea printre cei vii. Primul intalnit din galeria mortilor personali e Mihu, prietenul din adolescenta, despre care a aflat mult mai tarziu ca a murit la Aiud, in preziua eliberarii, dandu-si foc in gura cuptorului de paine al inchisorii. Mihu devine calauza lui Ion Vianu intr-o reconstituire evaluatoare a propriului parcurs moral: "La urma urmelor, toata teoria mea a "vietii interioare" se dovedise comoda. Riscasem mici torturi de camera, intime. Pe deasupra, onoarea imi era salvata, fiindca nu facusem "porcarii". El, opunandu-se fatis unor forte brutale, colosale, fusese culcat pe patul de tortura, cel mare, greu, puturos. Cine e in stare sa-i judece suferinta?".
Exista de altfel un pasaj (in Cutremur de umbre) in care datoria fata de morti face obiectul unei deliberari dureroase: o excursie in Alpi, la poalele unui versant pe care murisera zeci de tineri alpinisti temerari, ii produce autorului o noapte alba si gandul imprudent: mortii cu mortii, viii cu viii. Urmeaza o teribila furtuna de zapada, dar si, inauntrul constiintei autorului, rechizitoriul nemilos al catorva umbre din galeria mortilor personali: "de ce vrei sa ridici un zid intre voi si noi? Cu ce ti-am gresit sa ne exilezi astfel; daca exilul e o moarte - o moarte reversibila -, atunci moartea e un exil cu hotare vagi, altfel decat pretinde orgoliul tau de strain! Eram covarsit de mania lor, cuprins de o mila adanca, acea mila de care sufletul meu dur nu mai avusese de multa vreme parte...". Reflectia morala nu se intereseaza insa doar de moarte, ca experienta suprema de gestionat, ci si de dificilul dozaj pe care-l presupune vietuirea sociala: "Ce bine ar fi daca am putea totdeauna sa fim hotarati fara sa fim aspri, invingatori fara sa facem raul, lovind numai unde trebuie, doborandu-ne adversarul dintr-o singura lovitura, nedureroasa. Dar, mai bine, sa-l aducem in postura de a intelege ca e invins. Cu acea intelepciune a cainilor; dupa o scurta incaierare, apreciaza amandoi care e cel mai tare, cel slab intorcandu-se cu burta-n sus, in semn de predare. Agresivitatea mi-a fost un semn de slabiciune. Un indiciu al prea marii mele apropieri de adversari. Atata cat a fost, m-a ajutat sa ies din inertie, sa largesc spatiul din jurul meu. Datorita ei am iesit in larg. (...) De am putea, inca din prima tinerete, sa depasim inertia, in felul oamenilor superiori, toleranti si dominatori".
Proiectul de sine este, de fapt, ceea ce ridica nivelul acestor notatii subiective din care e alcatuit "romanul psy" al lui Ion Vianu. Meditatia sa (adesea drapata poetic si chiar cu accente declamatoare, care-i invechesc exagerat delicata patina), meditatia asupra conditiei exilului are loc dincolo de contondenta si tensiunile conjuncturilor, dincolo de nostalgie (pe care de altfel o exhiba fara rezerve). Foaia de observatie se umple din reflexul celui ce slujeste in mod curent suferinta, iar imperioasa obiectivare a semnelor clinice fereste totul de dulcegarie si autocompatimire.
In Romania, nu se scrie mai deloc despre drama exilatului. Ne-a impiedicat multa vreme resentimentul condensat in formula "n-ai mancat salam cu soia". Ne impiedica inca, in buna masura, abordarea triumfalista, de pe pozitii obligatorii de invingatori, a multor romani expatriati de suflul istoriei, cand nu e vorba direct de apetitul de a da lectii de rectitudine morala de dincolo de gardul de securitate. Daca nu avem rezerve in a gandi exilul ca esec colectiv, in perspectiva unei vinovatii a sistemului, exilul ca esec personal (chiar cand e vorba de reusita sociala, profesionala) este o tema inca inacceptabila pentru cei mai multi.
Totusi tabuul se destrama. Mi s-a parut ca descifrez un asemenea semn citind nu demult Ilie Constantin, Familia scrisa urmata de Caietul mamei de Ralita Constantinescu (Albatros, 2004), poate si cartea prea putin literatului Ion Filitti, Emigratie si calatorie (Paideia, 2004). Primul isi exhiba cu inalta umilitate esecul de inserare in noua lume; celalalt braveaza dificultatile cu un curaj alimentat pozitivist si fara urma de cosmetizare. Nici unul nu pastreaza mare lucru din grija de a nu parea vulnerabili.
Ne indreptam probabil spre cicatrizare afectiva. Treptat, ea va ingadui transcrierea corecta a uneia dintre marile teme ale literaturii contemporane: pretul exilului, adica o experienta capitala a comunismului romanesc. Daca, din acelasi creuzet, rusii fac astazi cota literara in Occident, pentru noi, romanii, e inca o chestiune de vindecare.
*Ion Vianu, Paramnezii, Editura TREI, Colectia "Romane psy", 2005, 175 pag.
