Prietenii noştri

Puţini dintre noi (eu una, nu) pot susţine pertinent în alţi termeni decât generalissimi o discuţie aplicată, tehnică, în deplină cunoştinţă de cauză, despre piaţa de artă. Surprind lumea evaluând târgurile de artă doar cu un ochi estet, ca pe un alt fel de expoziţii, ceea ce nu e cu totul, dar, totuşi, e puţin inadecvat.

Ce s-a întâmplat odată cu Art Safari e o situaţie tipică pentru mediul nostru ar­tis­tic. Lipsesc lucruri: structuri, instituţii, rea­lităţi. Constatăm că lipsesc. Până când cineva le face. Cumva. Şi în acel moment, toţi ceilalţi fac un pas înapoi şi dezaprobă sever: „nu așa!“. Toată lumea se retrage în bezna sălii, în timp ce pe scenă (me­ta­fora teatrală preferată a artei româneşti actuale, „scena“) reflectorul ţintuieşte pe câte cineva în jurul căruia se face gol: „nu așa!“. Totul e vătuit, nu răzbate nimic decât prin bârfa terţilor: „nu așa!“. Cu to­ţii suntem ascunşi în public, în altă parte, de unde criticăm intrarea-n scenă a ceva la care ne uităm ca la un păianjen roşu. În­fiinţarea MNAC în 2004: „nu așa!“. Re­vista Arta în 2010: „nu așa!“. Un târg de ar­tă contemporană în România, în 2014: „nu așa!“.

Unde sunt nevisătorii? Unde au fost galeriile româneşti cărora acest târg le era destinat? - în­treabă participanţii. Unde sunt „prietenii noştri“? În altă par­te. Din ce mi s-a spus, câte-o nuntă, câ­te-un botez au confiscat galeriile private de artă din România taman în weekend-ul cu primul târg de artă contemporană din România. Păi, nu pe ele ne aşteptam să le vedem acolo? S-a spus că Art Safari a fost larg boicotat. Tocmai, nu a fost boicotat. Culoarul paralel al Salonului de Proiecte era deja asumat paralel. Care a fost însă cu­loarul galeriilor româneşti de artă con­temporană, non-participante, căci ele ar fi trebuit să îi fie protagoniste? „Nu așa!“-ul faţă de Art Safari nu a fost o scrisoare des­chisă, o dezicere sau disociere în vreo dez­batere publică. „Nu așa!“-ul a fost „am o nuntă“, iar „am o nuntă“, pe lângă ba­ga­te­lizare, înseamnă în traducere: să văd ca­re e treaba, iese sau nu iese. Poate mă bag, dar mai întâi să văd cum bate vântul.

Artmark în Art Safari i-ar fi determinat pe cei mai mulţi să facă un pas înapoi. Că Art Safari a fost o strategie de afirmare şi „extindere“ a casei de licitaţii Artmark? Evident. Temerea multora e că vom ajun­ge şi noi la cheremul unor moguli care vor specula artişti de mâna a şaptea - care se vor îmbogăţi împreună cu oligarhii lor pro­tectori -, care vor înfiinţa centre de ar­tă extravagante - posibil la Bucureşti şi la Cluj -, care vor promova doar propriul lor gust de mâna a şaptea - care va duce la au­tocastrarea unor întregi generaţii viitoare de artişti români -, ceea ce va face ca arta din România să se ducă la vale. Este ca­ri­ca­tura a ceea ce vedem că se întâmplă prin alte părţi, aşa că mai bine să ucidem din faşă fenomenul, să fim neiertători cu târgurile şi licitaţiile de artă organizate în România, de pe-acum.

Dar atunci, de ce tot spunem noi că tunul lui Adrian Ghenie de aproape 2 milioane de euro la casa de licitaţii Sotheby’s „e de bine pentru România“? În această logică, el e catastrofal pentru România. Prezenţa ga­leriilor româneşti la târgurile de artă Frieze, FIAC sau Basel, de care ne lăudăm şi suntem lăudaţi, este infamă, ar trebui interzisă. Anii ‘90 fără piaţă de artă în Ro­mânia au fost sublimi. Geta Brătescu la ga­leria Barbara Weiss? Ion Grigorescu la ga­leria Gregor Podnar? Promovarea in­ter­na­ţională a artei româneşti prin galeria pri­vată Plan B? No, arta românească are ca­pacitatea de a ajunge din atelierul din Pan­gratti direct la MOMA, fără alte opriri pe drum.

O constatăm mereu. Totul creşte, se ma­tu­rizează şi arde simultan într-o cultură mi­că, întemeierea lucrurilor odată cu critica lucrurilor, construcţia cu deconstrucţia, instituţiile odată cu discursul critic la adre­sa lor. Ambele acţiuni, aparent con­tra­dic­torii, sunt afectate de simultaneitatea lor. Îmi amintesc cum o artistă feministă ro­mâncă îi întreba iritată pe câţiva pictori com­patrioţi care o priveau consternaţi: „Şi, de fapt, de ce trebuie voi să vă vin­deţi lucrările?“. Susţinătorii pieţei de artă în România spun conciliant: nu săriţi să criticaţi înainte de a avea obiectul criticii, staţi să avem o piaţă mai întâi, ca să o pu­tem apoi critica. Ce să mai criticăm, aver­tizează la rândul lor criticii pieţei, va fi de­ja prea târziu. De fapt, suntem dispuşi să admitem că etapele trebuie arse ambele deopotrivă, fără excluderea vreuneia, că în România încă trebuie mai întâi să pui umă­rul să construieşti, ca abia apoi să-ţi permiţi luxul şi fineţea de a deconstrui, dar suntem mult mai dispuşi să admitem asta, când e vorba de instituţii, discursuri, bie­nale, departamente, şcoli, decât când e vorba de piaţă. Pentru că, în cazul acesta, e vorba de bani (mai mult şi altfel decât în alte cazuri), straşnic demonizaţi. („Ga­le­ristul cutare nu e un simplu dealer“, cuvântul ca atare nu poate fi pronunţat la noi decât peiorativ.)

Nu prea avem o educaţie de piaţă, puţini dintre noi (eu una, nu) pot susţine per­ti­nent în alţi termeni decât ge­ne­ra­lissimi o discuţie aplicată, teh­nică, în deplină cu­noştinţă de cauză, des­pre piaţa de artă. Surprind lumea eva­luând târgurile de artă doar cu un ochi es­tet, ca pe un alt fel de expoziţii, ceea ce nu e cu totul, dar, totuşi, e puţin inadecvat (s-a întâmplat masiv la Art Safari, mai ales că a tras în jos es­te­tica generală a lo­cului, felul în care arătau pur şi simplu lu­crurile atât de aglomerate în el, plus câ­te­va mici orori). De altfel, ală­turarea în Art Sa­fari a galeriilor cu mu­zeele de artă ro­mâneşti – şi separarea lor ne­tă – a fost, cred, o (auto)capcană. Se vo­ia câştig de public pentru una prin cea­laltă, dar una a jucat împotriva celeilalte. Alăturarea a în­tărit dihotomia artă de ga­lerie (piaţa, ba­nii ca măsură a valorii, bu­sinessul, lici­ta­ţia) vs. artă de muzeu (pa­tri­moniul şi va­loarea eternă, modernismul muzeificat, sta­tul).

Statul şi businessul pretind am­bele că vor să cultive conştiinţa valorii (de-un fel sau altul) în sufletul cetăţeanului, elevându-l. Dar să le vezi pe cele două ală­turate cum îşi dau mâna în această ac­ţiune le face (se comentează mult asta) impure pe amândouă. Erau deja impure, sunt încă o dată. Ce s-a întâmplat până la urmă: să te înduioşezi de Nicolae Gri­go­res­cu şi să fii sarcastic cu Roman Tolici; s-a idealizat muzeul cu modernismul lui şi s-a demonizat piaţa cu contemporaneitatea ei. Dar modernismul artistic românesc s-a născut el din spuma mării, direct în mu­zeul de artă din Constanţa? Nu a trecut printr-o piaţă de artă interbelică la rândul lui? Dacă muzele de artă din România nu ar fi atât de sărace, ci ar fi, dimpotrivă, ca echivalentele lor vestice, nişte mici an­tre­prize fâşneţe, ocupate cu parteneriate pros­pere şi cu branduiri avantajoase, ne-ar mai fi înduioşat să le vedem înghesuite în năduşeala unui cort plantat într-o piaţă centrală din Bucureşti?

Dacă noi am strigat: Jos Art­mark! (în tra­ducere: Vulturi capitalişti, jos gheara de pe ar­ta românească!), străinii au ex­clamat: Jos Deutsche Bank!. Un grup de art pro­fessionals străini pe care îi plimbam prin Bucureşti au refuzat ferm să pună piciorul în „ceva marca Deutsche Bank“ (după cum mulţi art pro­fessionals români care au refuzat să vi­ziteze – să viziteze!, nu să par­ticipe la Art Safari, ca „ceva marca Artmark“). Însă aceeaşi Deutsche Bank tocmai l-a numit pe românul Victor Man (?) artistul anului, organizându-i o expoziţie frumoasă la Ber­lin, iar asta nu-i aşa că se spu­ne la noi că „e de bine pentru Ro­mâ­nia“? Com­plicat. Cum zice eternul Damien Hirst, banii com­plică lucrurile.

Nu că târgul Art Safari n-ar fi fost naşpa. A fost naşpa. Dar e atât de uşor, de ne­com­plicat să desfiinţezi ceea ce e atât de uşor să desfiinţezi (titlul, cortul, banii, piaţa). Se spune despre târguri de artă, oricare dintre ele, că sunt cel mai bun exemplu pen­tru a vedea arta în cel mai rău mod po­sibil. Însă un mod realist de a vedea arta la târg e să realizezi că, în timp ce tu fi­lo­sofezi despre capitalism undeva pierdut în sală, actorii de pe scenă joacă; galerişti ro­mâni – de prestigiu - despre care propriul lor comportament spune că ar trebui să fie rezervaţi faţă de case de licitaţii ca Art­mark, aflu că vând la Artmark într-o ve­selie. Se complică treaba, nu? Iată că unii joacă pe scenă, sub scenă, peste scenă, ori­cum. Dar joacă. Oho, e de discutat cum. Dacă vrem piaţă, sună aver­tis­men­tul, o să ne coste scump. Dar la limită, putem da vina pe pianist.

Cineva imaginativ zicea că în piaţa de artă criticul e ca pianistul într-un bordel, el îi tot dă la clape, în timp ce acţiunea pal­pitantă se petrece sus. Sunt metaforele fa­miliare despre cât de dirty e piaţa şi cât de ri­di­coli şi indiferenţi îi suntem noi, cei­lalţi. În schimb, my point e că noi nu sun­tem „cei­lalţi“, nu suntem „publicul“. Nu ne pu­tem refugia în sală. Suntem pe sce­nă, nu în altă parte. Iar pe scenă va apă­rea, mai de­vreme sau mai târziu, şi un pă­ianjen ro­şu (monstrul: piaţa, o nouă bie­nală, un nou muzeu, un nou oligarh ca­lo­fil) cu ca­re trebuie să ne confruntăm. Se în­tâmplă oricum. Capitalism şi artă, ga­le­rii vs. lici­ta­ţii, piaţă vs. muzeu, arta făcută pentru piaţă confruntată cu arta făcută pentru a critica piaţa, „noi şi banii“, „ba­nii şi ar­ta“. S-au adunat ciorchine la acest safari şi galerii, şi Artmark, şi muzee. Nu apăr piaţa, nici dealerii (nici târgul Art Sa­fari, nici MNAC-ul, nici revista Arta). Zic doar că a nu fi în altă parte nu înseamnă să dai pianul pe acţiunea presupus pal­pi­tantă de sus, ci ca în preajma următoarei ediţii a târgului să o mai răreşti cu nunţile. //