Prigoana artei si rinocerizarea fluturelui

Prigoana artei nu este Silviu Prigoana, ci televiziunea. Sistemul televizual de con­ce­pere (dar nicidecum de percepere) a artei, care telescopeaza monstruos nimi­cu­rile si escamoteaza iresponsabil abi­su­ri­le. Am inteles asta pe pielea mea, atunci cand am acceptat, acum cateva zile, sa par­ticip la o emisiune moderata, la Rea­li­ta­tea TV, de Andreea Cretulescu. Mode­ra­­toarea m-a sunat, intrebandu-ma daca ac­cept sa vin in emisiune pentru a "co­men­ta" niste tablouri. Am intrebat-o cui apartin acele tablouri. Mi-a raspuns, dan­du-mi numele: Benedek Levente. Numele nu-mi spunea nimic. Dar, atunci cand mi-a spus ca este vorba despre expozitia de la Atelier 35, am realizat ca da, vazusem ex­po­zitia. Uitasem numele tocmai pentru ca era evident ca omul doar asta dorea: sa-si faca un nume. Era vorba despre un tanar care, la fel ca multi altii, incerca sa atraga atentia asupra sa, storcand vin ghiur­­ghiuliu din ciorchinii mustind de acrea­­­la ai Romaniei de azi: prostitutie fi­zi­ca si politica, habotnicie, servilism, pros­tie (tare, in realitate, ale oricarei tari - poa­te cu marea exceptie Singapore - daca ai dioptriile potrivite sau, dupa caz, potriv­ni­ce). Era numele unei retete, nu al unui ar­tist. Nu aveam de ce sa-l tin minte. Pentru ca vazusem, totusi, expozitia, am accep­tat sa particip la emisiune. Surprizele au in­­ceput inca de pe platou, atunci cand am in­­teles ca vorbele "acum suntem in for­ma­tie completa" se refereau, pe langa mine, la Silviu Prigoana, la Bogdan Naumovici, "creative" din domeniul publicitatii, si la un domn Val Valcu, prezentat drept me­dic, dar care juca rolul de ziarist. Stu­poa­rea a fost si mai mare atunci cand am vizio­nat "reportajul de la locul faptei" cu care incepea emisiunea. Era pur si sim­plu o facatura. Oameni de pe strada (in­clu­siv gunoieri, ale caror veste reflecto­ri­zan­te erau date jos de pe intervievati chiar in timp ce erau filmati) fusesera ta­rati inauntrul unei galerii care, in realitate, este despartita de trecatori nu doar de doua masive usi metalice si de un inter­fon, ci si de un orar de functionare care o face vizitabila doar pentru cei care tin cu tot dinadinsul sa treaca prin toate aceste filtre. Iar oamenii respectivi nici nu erau asa de scandalizati pe cat vroiau repor­te­rii, care ii atatau de zor, ca intr-o sedinta sta­linista de demascare a dusmanului pitit printre noi.

Din prima interventie am condamnat pro­cedeul de a construi din prezentarea unei expozitii un fapt divers scandalos. Asta mi-a atras reprosurile moderatoarei si ale celorlalti participanti la "dezbatere", pentru care reportajul constituia o redare a realitatii propriu-zise, chiar a artei. Cum sa explici unor oameni pentru care arta este o stire cu flori si peisaje, ce consuma 90 de secunde intr-un jurnal televizat, ca tablourile dintr-o expozitie sunt o expe­rien­ta, si nu un fapt divers, ca ele trebuie traite, si nu tratate ca o informatie? Intrea­­ga desfasurare a emisiunii m-a convins, in­­­­sa, ca moderatoare avea intru totul drep­tate: in televiziune totul este permis, totul este sfruntat, totul este fapt divers. Be­ne­dek Levente reusise de fapt ceea ce dori­se: devenise, peste noapte, subiect de dezbatere nationala si chiar internatio­na­la, prin interventiile telefonice din strai­na­tate, de pe parcursul emisiunii. Se va spu­ne ca prigonirea artei sale de catre imoderatoare, de catre fabulospiritistul Pri­goana, de catre respectabilul medic de garda la ziar, de catre telespectatorii ce-si aparau onoarea lor de familisti fata de o agresiune care nu-i viza nici pe ei si nici pe copiii copiilor lor, intreaga condamnare vehementa a lucrarilor si linsajul mediatic nu sunt motive de bucurie pentru artist.

Poate ca n-ar fi fost, daca Levente Be­nedek ar fi pictat vaze cu flori si ar fi fost terfelit asa cum a fost terfelit. Dar el a pic­tat exact ceea ce avea nevoie mass-me­dia pentru a-i acorda gloria, titlul de factus diversus maximus al zilei de miercuri. El s-a prelinsat in chip voit. "Adevarurile" sale zguduitoare despre Romania, ponci­furi negativiste (axiologic comparabile cu acelea triumfaliste, spiritualiste sau es­te­ti­zante), pictate cu o destindere pe care doar distanta si dezinteresul profund o fac posibila, sunt, atunci cand privesti ta­blou­rile cu ochiul liber, simple pretexte pen­tru o descatusare juvenila de orice inhi­bitii si atasamente. Nu-l doare nimic, nu se identifica cu nimic, e vesel si critic ca o constiinta pura, Levente. E deasu­pra, leviteaza. Se bucura de viata, de li­ber­tate, rade singur, in gura mare, de poan­tele sale naive, gen chat pe Internet pus pe panza: realitatea ii da suficient ma­te­rial de prostie (si i-ar da pretutindeni, nu doar in Romania) pentru ca el sa nu-si bata capul cu limitele artei sale, cu limi­te­le bunului sau simt de tanar cool care de­nunta grotescul inapoierii ce-l inconjoara. Realitatea il pune la adapost de sine in­­susi, dandu-i fericirea caricaturistului: o lume in coma comica, in care el pom­peaza viata cu pensula, tocmai pentru a o besteli mai bine. Exista oare un motiv mai mare de bucurie decat acesta? Trium­ful artistului, esentialmente conformist, confortabil plasat in postura de spin so­cial, fara probleme interioare, triumful unui (sub)inginer de imagine precum Benedek Levente, aceasta este problema reala a artei critice actuale, a artei care ii are, mereu, pe "ceilalti" (politicienii, popii, pros­tii, fanaticii de orice obedienta ideologica) drept unica problema si subiect. In acest punct se poate vorbi despre rinocerizarea fluturelui, hranit cu nectarul cinismului con­sumist. Criticismul artei lui Levente este croit cu materialul clientului, este pur senzationalism mascat in demascarea sen­zationalului. Pictura sa, delectare gra­tui­ta in onctuozitati factice, este doar o supra-fata. In ciuda subiectelor "tari" nu e pro­fanatoare, ci doar proferatoare. Ta­blou­­rile sale sunt vorbe care iti explica, nu fap­te sau fiinte care te implica. Distan­ta din­tre ele si arta este ca aceea dintre un semn de circulatie ce indica o curba pe­riculoasa si curba propriu-zisa, care poate fi intr-o padure frumoasa, in munti, la marginea unei prapastii. Despre relatia reala cu acestea, care nu poate fi traita fara sa par­curgi curba, semnul de circu­latie nu-ti spu­ne nimic. El e sec si auto­su­ficient.

Identificarea, tot mai frecventa, a artei cu acest tip de semnalizare seaca ne va face pe tot mai multi sa parcurgem in vi­teza cultura, ca intr-o masina pe autostra­­da, atenti doar la semne si semnale care, nu-i asa, ne vor doar binele, ne demasca primejdiile realitatii. Dar e simplu sa de­masti realitatea atunci cand elasticul mas­tii e vizibil. Mai greu este sa o demasti atunci cand masca face corp comun cu chi­pul, cand bunatatea este travestiul relei-credinte, iar dreptatea e camuflajul ho­tiei. Pentru a scoate in evidenta stri­den­ta din tipat, nu-ti trebuie prea mult geniu. Ceva mai mult iti trebuie, insa, pentru a surprinde linistea, tacerea asurzitoare din el. Pentru asta, arta critica nu te prea aju­ta, intrucat realitatea pe care o "de­mas­ca" un Levente Benedek este realita­tea cu care ne inmasca, ne in-formeaza chiar Realitatea TV si alte TV-uri, rete­veie cu care se altoiesc, ritual, legumele zapante din fotoliile tarii pentru a avea impresia ca traiesc si gandesc. Grave, in (e)misiunea de parelnica prigonire a artei de saptamana trecuta, nu erau nici iesirile primitive de pe ecran, prigonismul neosta­linist ce vrea sa impuna reguli de adec­va­re artei (asa cum gunoaielor le sunt impu­se tomberoane adecvate) si nici chiar felul premeditat in care atacul s-a abatut (pe "nesimtite") de la Levente la Institutul Cul­tural Roman. Complotul, incompeten­ta si indecenta fac parte, la noi, din ceea ce defineste profesionalismul jurnalistului TV. Grav este faptul ca, alaturi de alte ase­menea programe, aceasta emisiune a legitimat, a confirmat ca arta de succes este arta care se adapteaza darwinian la mediu, la prigonirea ei de catre TV, inter­pretand, la randul ei, partitura prigoni­toa­rei de telespectatori, pentru a se face va­zu­ta pe ecran ca opresor si victima toto­data, intruchipare perfecta a succesului mediatic. Acest circuit vicios al artei cri­tice avida de vizibilitate ii perverteste, in­­tr-un chip profund, relatia cu publicul, ce se multumeste sa asiste la arta ca la un spectacol, ca la un schimb de mesaje pe sticla, in care vitalitatea intalnirii cu opera este inlocuita de senzationalitatea faptu­lui divers excitant. Cinismul senzationalist al artei critice si isterica ei demascarea te­le-vizuala insanatosesc societatea in exact aceeasi masura in care transplantul de maduva, intre doi bolnavi de leucemie, poa­te ameliora starea vreunuia dintre ei.