Pe aceeași temă
Festivalul SoNoRo, care va avea loc între 9 şi 25 noiembrie, a ajuns la a şaptea ediţie. Ce veţi continua faţă de ediţiile precedente şi ce noutăţi aveţi?
Continuăm cu faptul că vor avea loc multe concerte, ca de obicei. Noutăţile se referă la întregul program muzical al festivalului şi, evident, toate au de-a face cu tema de anul acesta, Love Unlimited, Dragoste nelimitată.
Sunt câteva componente noi. Mai precis, din 2008 nu am mai scos niciun compact disc cu o înregistrare oficială a festivalului. Acum, vom scoate Love Songs, un disc pe care-l lansăm în cadrul festivalului, cu piese de Dvorak, Brahms şi Josef Suk. Vom face pentru prima dată un Salon literar. Sunt foarte bucuros că vom avea, pe lângă muzicienii festivalului, invitaţi ca Ioana Pârvulescu, Horia Patapievici, Tudor Giurgiu, Marius Chivu şi Alec Bălăşescu. Urmează să decidem în ce direcţie vom duce discuţia, în orice caz, va avea de-a face cu muzica. Continuăm, de asemenea, pateneriatul cu TIFF, prin proiecţia în premieră a unui film austriac făcut de Aleksey Igudesman, un violonist rus care trăieşte la Viena, şi un regizor rus, Sebastian Leitner. Filmul este despre Festivalul de la Dubrovnik al lui Julian Rachlin. Rachlin este şi el un mare violonist contemporan şi printre invitaţi apar prietenii lor, actori ca John Malkovich sau Roger Moore. Este o comedie foarte haioasă, Noseland se numeşte. De asemenea, revenim cu un concert la Timişoara, unde n-am mai concertat în cadrul turneului SoNoRo din 2007. Va fi la Muzeul de Artă, în Palatul Baroc, restaurat ireproşabil. Anul trecut am avut ocazia să cânt acolo şi a fost uşor de luat decizia de a ne duce în acest an, pe lângă Iaşi şi Cluj, şi la Timişoara.
Există muzicieni, cu excepţia dvs., care au fost prezenţi la cele şapte ediţii?
Există, pentru că de la început Ansamblul Raro, al cărui membru sunt, a fost ansamblul in residence al festivalului, iar câţiva dintre membrii lui au fost prezenţi de la început – pianista londoneză Diana Ketler, violoncelistul vienez Bernhard Naoki Hedenborg, pe jumătate japonez, şi Alexander Sitkovetsky.
| Cine e fondatorul SoNoRo |
|---|
| Răzvan Popovici a cântat ca solist pe Théâtre-des-Champs-Elysée din Paris, în sala Filarmonicii din Köln și la Festspielhaus din Baden-Baden. De asemenea, a fost instrumentist în Orchestra Filarmonicii din Berlin și prim violist invitat al Filarmonicii din Essen, al orchestrelor de cameră din München, Köln, Kobe și al Orchestrei Festivalului din Gstaad. Este iniţiatorul şi directorul Festivalului Chiemgauer Musikfrühling din Germania şi al Festivalului Internaţional de Muzică de Cameră SoNoRo din Bucureşti. În sezonul 2009 / 2010 a debutat în Musashino Hall din Tokio, în Konzerthaus şi Musikverein din Viena şi în Carnegie Hall din New York. |
Cum aţi reuşit să strângeţi bugetul şi anul acesta? Anul trecut spuneaţi într-un interviu că statul a contribuit cu aproximativ 10% şi speraţi că această contribuţie se va mări.
Spre norocul meu şi al festivalului, este extraordinar că avem parteneri generali din mediul privat, care au devenit sponsorii noştri tradiţionali. În ce priveşte instituţiile guvernamentale, implicarea nu este foarte mare. Ministerul Culturii a tăiat 40% din fonduri, acum câteva săptămâni.Important e că avem aceşti susţinători din mediul privat care cred în acest festival şi care, e foarte interesant, îşi dau seama de importanţa lui pentru societate. Este interesant să vezi cum directori de companii vin la concerte, se împrietenesc şi creează, în domeniul de business, un fel de lobby pentru festival şi pentru câştigarea unor noi susţinători.
Aş fi fericit dacă statul, instituţiile guvernamentale s-ar implica mai mult. Cu Primăria avem o relaţie de parteneriat de mai mulţi ani, care s-a consolidat. Asta e foarte bine, pentru că este, totuşi, un eveniment al oraşului.
ICR contribuie cu ceva la organizarea festivalului?
ICR este partenerul principal al proiectului nostru educativ, SoNoRo Interferenţe. În acest an am oferit 39 de burse unor muzicieni români cu vârste între 15 şi 29 de ani, elevi şi studenţi. Îi selectăm după un proces sever, iau parte la mai multe work shop-uri. Am avut un work shop, din nou, la Montepulciano, în Toscana, şi pentru prima dată în Kiev. Sper să continuăm acest program alături de ICR, cu toate schimbările şi întâmplările din ultimele luni, pentru că e unul dintre cele mai eficiente proiecte pentru a construi o elită muzicală. Sunt patru-cinci maeştri, dintre profesori renumiţi la universităţi de muzică din întreaga Europă şi muzicieni de cameră cunoscuţi, care cântă alături de aceşti copii. Rezultatul final îl veţi vedea în cadrul festivalului, la ICR.
Ce v-a inspirat când aţi început această iniţiativă?
Eu am plecat din România la 15 ani, unde nu am revenit cam un deceniu. Am organizat un festival de muzică de cameră timp de trei ani în Germania, unde mi-am terminat liceul şi unde locuiesc părinţii mei. M-am gândit că ar fi necesară o astfel de iniţiativă şi în România, unde aveam doar Festivalul Enescu, care nu este un festival de muzică de cameră, deşi are o parte dedicată acesteia. Anul trecut am avut peste 8.000 de oameni la SoNoRo, ceea ce vorbeşte de la sine. În plus, am vrut, cu timpul, să aduc cât mai mulţi muzicieni buni, iar cei care vin vor să se reîntoarcă.
Aveţi de gând să vă extindeţi în anii viitori?
În străinătate asta facem. Am pornit acum doi ani SoNoRo Arezzo, în Italia, un fel de prelungire a Festivalului SoNoRo. A prins foarte bine, comunitatea locală l-a primit ca şi cum ar fi un produs de-al lor. Sălile sunt arhipline, deci vom continua. Dacă totul merge bine, e planificat pentru mai 2013 şi primul SoNoRo Kiev.
Din ce aţi observat în privinţa publicului, cine sunt cei care vin de obicei?
E un public foarte eterogen, e minunat!
Adolescenţi vedeţi?
Da. E un public foarte tânăr. De altfel aţi văzut şi grafica noastră, modul de abordare şi de a prezenta muzica clasică şi muzica de cameră. Tinerii au devenit curioşi, au venit şi deja mulţi au revenit. Noi, cei care cântăm des, mai ales în Vest, vedem că aici publicul este incomparabil mai tânăr. Pentru mine e important însă să profite de această ocazie cât mai mulţi oameni. Nu avem o strategie, în sensul de a ne adresa mediului de afaceri sau celor din media, melomanilor sau tineretului. E frumos să vezi că spectrul e foarte larg. Am reuşit să coagulăm un anumit public, care de la an la an e din ce în ce mai disciplinat, telefoanele nu mai sună în timpul concertului...
În primele ediţii aţi avut astfel de probleme?
Da. De exemplu, venea o echipă de la televiziune care filma trei minute şi pleca în mijlocul concertului sau oameni care veneau, se sculau, plecau... Aşa că am devenit destul de stricţi: când a început piesa nu mai intră nimeni, pentru fotografii avem fotograful nostru oficial, Şerban Mestecăneanu, care nu face niciun zgomot. Dar e un proces de lungă durată să îndrepţi lucruri care la Viena şi New York ar fi inacceptabile, dar aici sunt obişnuite.
În privinţa spaţiilor, le folosiţi pe cele din ediţiile precedente?
Da. În acest an nu avem nimic nou pentru că, din punct de vedere artistic, programul se potriveşte foarte bine cu sălile ce sunt deja în palmares. E adevărat că sunt câteva săli pe care le am în vizor, pentru că există case vechi renovate unde se pot face nişte house concerts minunate. Săli mari nu sunt. Aşteptăm cu toţii să se facă o sală serioasă de concert. E nevoie de o implicare guvernamentală şi a Primăriei, pentru că, sincer, dacă stăm şi ne gândim, în afară de stadion nu s-a construit nimic care să rămână pe termen lung. E o mare problemă să aduci orchestre şi să le pui să cânte în Sala Palatului, o sală de conferinţe, fără acustică.
Interviu cu RĂZVAN POPOVICI, directorul Festivalului de Muzică de cameră SoNoRo, realizat de MĂDĂLINA ŞCHIOPU
