Prin turbulenţele istoriei: Irlanda şi Polonia

Irlanda şi Polonia au destule elemente comune, cât şi un traseu istoric cu multe puncte de intersecţie, cu atât mai greu de conceput, cu cât cele două ţări sunt totuşi separate nu numai de o distanţă geografică mare, dar şi de apartenenţa popoarelor lor la cu totul alte grupuri lingvistice şi etnice.

În cele două volume reunite sub titlul Istoria Poloniei. Terenul de joacă al lui Dumnezeu (Polirom, 2014), Norman Da­vies, specialist în acest domeniu, dar având suficiente cunoştinţe de istorie britanică şi, în mod particular, de istorie irlandeză, face deseori tri­miteri la asemănări între ce­le două popoare: „Din pers­pectiva unui ob­ser­va­tor anglo-saxon, Polonia pă­rea să emane aroma inconfundabilă a spiritului irlandez (şi nu numai, du­pă cum a sesizat un dis­tins profesor, deoarece Polonia şi Irlanda sunt singurele două ţări catolice cărora le merge bine cu o dietă pe bază de car­tofi şi tărie). În ambele ţări se regăsesc multe anomalii bizare. Majoritatea po­lo­nezilor sunt împotrivă din principiu“. Nu trebuie să înlăturăm doza de umor a pro­fesorului englez care, indiferent cât de citit ar fi, nu are cum să nu păstreze câ­teva celebre clişee engleze antiirlandeze. În­să, într-adevăr, cele două popoare au des­tule elemente comune, cât şi un traseu istoric cu multe puncte de intersecţie, cu atât mai greu de conceput, cu cât cele do­uă ţări sunt totuşi separate nu numai de o distanţă geografică mare (Irlanda, cea de-a două insulă că suprafaţă din Arhipelagul Britanic, iar Polonia, în Europa Centrală şi de Est; această coordonată geografică - Es­tul - a caracterizat mai degrabă istoria po­lonilor până în 1945, când ea a fost mutată cu 200 km mai spre Europa Centrală, ofe­rindu-i-se teritorii est-germane precum Pomerania şi Silezia), dar şi de apar­te­nen­ţa la cu totul alte grupuri lingvistice şi et­nice (celtic, în cazul irlandez, şi slav, în ca­zul polonezilor).

Un prim aspect care frapează şi fascinează este comparaţia în­tre istoria violentă / in­su­rec­ţio­nală a polonezilor şi a ir­lan­dezilor. S-au scris tomuri în­tregi despre rebeliunile irlandezilor îm­potriva stăpânirii coloniale engleze - nu vom reveni asupra lor, ci doar le vom aminti, pentru a întări acest stâlp de sus­ţinere al comparaţiei noastre. În iunie 1649, Cromwell a debarcat la Dublin în­soţit de 12.000 de oameni şi a asediat Drogheda. După cucerirea oraşului, 2.500 de prizonieri, alături de preoţii catolici, au fost masacraţi. „Fiind în mijlocul ac­ţiunii, am interzis oamenilor mei să cru­ţe pe oricine purta arme în oraş“, avea să consemneze Cromwell. Aceleaşi tactici au fost aplicate şi după cucerirea oraşului Wexford. Episcopul de Fern, amintind de distrugerea oraşului şi de masacrarea lo­cuitorilor în piaţa publică, îl numeşte plas­tic pe Cromwell „acest vierme englez din infern“. Cromwell a restabilit stăpânirea engleză în Irlanda. Ultimul bastion al Con­federaţiei Catolice a fost cucerit în 1652.

La fel de radicală şi sângeroasă a fost şi înăbuşirea Insurecţiei din Noiembrie 1831 din Polonia de către forţele ţariste: „Răz­bunarea rusă a lovit greu provinciile po­loneze epuizate. În Regat, Paskevici, care îşi arogase titlul de duce de Varşovia, şi-a meritat întru totul numele mai popular de Ticălosul de la Mogilev; în Lituania, cru­zimea generalului Mihail Muraviov îi justifică pe deplin porecla Călăul“. Lui Muraviov îi plăcea în mod deosebit să spânzure! „Pe­depsele au fost dure şi me­todice. Toţi ofiţerii po­lo­nezi activi în timpul In­su­recţiei au fost declasaţi au­tomat şi deportaţi. Ofi­ţerii de rang inferior au fost încorporaţi în re­gi­mentele ruseşti staţionate în Caucaz. Aceste măsuri militare au afectat până la 100.000 de oameni. (...) Nobililor im­pli­caţi în insurecţie li s-au confiscat ave­rile. Peste 2.540 de domenii au fost se­chestrate pe teritoriul regatului - aproa­pe unul din zece - şi aproape 2.890 în Li­tuania. Funcţionarii de stat au fost con­cediaţi. Rebelii activi, cu tot cu familiile lor şi complicii lor, au fost condamnaţi la muncă silnică în Rusia.“ Adică aproa­pe 80.000 de polonezi. În plus, 254 de li­deri politici şi militari au fost condamnaţi la moarte. Au rămas în amintirea po­lo­nezilor lungile convoaie cu deportaţi în lan­ţuri care au fost forţaţi să se deplaseze pe jos (având în vedere inexistenţa căilor ferate, pe care le va folosi Stalin în de­por­tarea milioanelor de oameni - totuşi, că­lătoria dura două-trei luni, şi nu ani) cale de aproximativ 8.000 de kilometri, până în Siberia.

La fel, şi englezii îi deportau pe opozanţii politici irlandezi mai puţin periculoşi (pe cei care erau liderii mişcărilor subversive îi spânzurau sau îi lăsau să crape în puş­că­rii) tocmai în Australia, prima colonie pe­nitenciară din istoria modernă. Primii de­ţinuţi care au plecat din Irlanda la bordul navei Queen au ajuns în rada portului Syd­ney la 26 septembrie 1791. În 1800, po­pu­laţia albă a Australiei era de doar 4.500 de oameni, iar între 1800-1802 alte trans­por­turi au mai adus alţi 872 de bărbaţi englezi şi 722 de bărbaţi irlandezi, toţi con­dam­naţi, astfel încât proporţia irlandezilor a crescut de la 20% la 33%. Se poate lesne imagina brutalitatea acelei societăţi inci­piente, britanicii fiind disperaţi să trimită şi loturi de femei deţinute! Însă britanicii nu au scăpat de spiritul rebel al irlan­de­zilor nici în Australia: cu cât populaţia al­bă a Australiei creştea, cu atât proporţia ir­landezilor devenea mai importantă, ajungând la un sfert din totalul ei.

Insurecţia din ianuarie 1863 (care a durat până în primăvara anului ur­mător) din spaţiul polono-lituanian (în principal, acţiuni având loc şi în actuala Ucraină) a avut numeroase elemente care vor fi întâlnite în timpul Războiului Anglo-Irlandez din 1919-1921, în urma căruia englezii au părăsit Irlanda de Sud, formată din cele 26 de comitate, menţinând controlul asupra celor şase comitate ulsteriene din Nord. Polonezii au adoptat înaintea irlandezilor aceleaşi tac­tici de gherilă atât urbană, cât şi rurală. Însă irlandezii nu puteau să lipsească din desfăşurarea acelor evenimente din Po­lonia: un anume O’Brien de Lacey, con­siliindu-l pe Heidenreich, zis Corbul, şeful unei coloane de 700 de partizani, în tim­pul „bătăliei“ de la Żyrzyn, de la 6 august 1863, a masacrat două companii ruseşti de infanterie şi un escadron de cazaci. „După cinci ore de împuşcături, toţi ruşii au fost ucişi, iar Corbul s-a întors în re­fugiul pădurii cu cufărul plin de 200.000 de ruble pe care le păzeau aceştia.“ Dic­tatorul polonez Traugutt, care a preluat co­manda unificată a grupurilor rebele, avea trăsături care îl deosebeau de liderul irlandez Michael Colins, fiind tăcut, dis­tant, dar şi asemănări (eficient, dis­ci­plinat). Acesta s-a cazat în Varşovia într-un hotel amplasat la doi paşi de reşedinţa viceregelui rus. Asemenea lui Mick Collins (şi ministru de Finanţe al autopro­clama­telor autorităţi independente din Irlanda, contractând un împrumut naţional) o ju­mătate de secol mai târziu, Traugutt a căutat să impună un impozit cetăţenilor polonezi din străinătate şi a lansat un îm­prumut naţional. A reformat complet or­ga­­nizarea militară, abolind toate con­du­ce­rile şi formaţiunile separate şi intro­du­când cadrele unei mari armate, cu cor­puri, divizii, regimente şi batalioane, exact ceea ce a întreprins şi Collins în calitatea sa de şef al subteranei Irish Republican Bro­ther­hood, organizând o nouă Irish Republica Army (IRA), plecând de la supravieţuitorii Rebeliunii din Săptămâna Pașteului (1916) Spre deosebire de Collins, care totuşi a ştiut să-şi păzească spatele mult mai bine, schimbându-şi de nenumărate ori lo­cuin­ţele conspirative, Traugutt a fost arestat la 1 noaptea, pe 11 aprilie 1864, de trupele ru­se şi încarcerat în închisoarea Pawiak. La scurt timp, alături de alţi patru rebeli, el a fost spânzurat, însă restul de 200.000 de rebeli polonezi s-a evaporat. Re­pre­siunea rusă nu a fost cu nimic mai prejos decât cea britanică în Irlanda, adoptată du­pă succesivele rebeliuni. În istoria irlan­dezilor mai sunt consemnate următoarele mişcări insurecţionale / rebeliuni: cea a con­ţilor ulsterieni din 1595; bătălia de la Boyne din cadrul războiului civil britanic, când forţele catolice ale lui James I au fost înfrânte de protestanţi; rebeliunea miş­cării irlandezilor unite conduşi de pro­tes­tantul Wolf Tone, din 1798; rebeliunea de operetă a lui Robert Emmet, din 1803; re­beliunea Mişcării Tânăra Irlanda în 1848; rebeliunea feniană din 1867 şi execuţia martirilor de la Manchester; incursiunile feniene din nordul Statele Unite în Canada britanică; formarea unităţilor de voluntari irlandezi care au luptat de partea burilor împotriva britanicilor în timpul celui de al doilea război bur (1899); Rebeliunea Paş­telui din 1916; Războiul Anglo-Irlandez din 1919-1921, care a dus la evacuarea su­dului Irlandei de către forţele Coroanei; ne­număratele campanii ale Armatei Re­publicane Irlandeze impotriva Marii Bri­tanii şi forţelor protestante din Irlanda de Nord din perioada 1970-’96 etc.

Atunci când au debarcat anglo-normanzii în Irlanda, ei au fost cei care, până la urmă, au unificat insula, ea fiind îm­păr­ţită în nenumărate fiefuri (mai mari sau mai mici) tribale. Cu greu şi mai degrabă simbolic a funcţionat o umbrelă care îi aducea din când în când la aceeaşi masă pe liderii clanurilor şi triburilor, nu­mită rege al regilor (care a capătat un prestigiu special după ce acest titlu a fost însuşit de Brain Boru, învingătorul vikin­gilor de la Clontarf, în 1014). Irlandezii nu au căzut de atât de sus precum au făcut-o polonezii, care, de la un statut de mare pu­tere politică (ne referim la Uniunea polono-lituaniană stabilită în 1569 şi care avea o suprafaţă de aproximativ 1.100.000 km pătraţi), au ajuns în secolul al XIX-lea să nu mai aibă stat propriu, împărţiţi în­tre cele trei imperii central-europene. De altfel, un călător polonez în Irlanda se­co­lului al XIX-lea chiar îşi manifesta invidia faţă de condiţia irlandezilor de fi supuşi doar unei singure puteri, şi nu la trei, cum era cazul polonezilor!

Alte două asemănări între istoria şi evo­luţia polonezilor şi ir­lan­dezilor sunt am­ploarea dias­porei / exilului, dar şi im­por­tanța uriaşă a Bisericii Ro­ma­no-Catolice. Evident, aşezarea geografică a irlandezilor i-a ferit de vicisitudinile is­torice teribile prin care au fost siliţi să treacă polonezii. Totuşi, oricât de nocivă şi imperialistă a fost lunga dominaţie en­gleză, aceasta nu a lăsat nişte urme atât de dureroase precum a făcut-o secolul to­talitarismelor în Po­lo­nia, care a fost unul dintre principalele te­renuri de bătaie în cel de-al doilea război mondial, suferind pierderi umane uriaşe. Din punct de ve­dere al Vaticanului, Bi­se­ricile din Irlanda şi Polonia au avut de-a lungul istoriei o însemnătate deosebită, având în vedere că se aflau situate în avan­garda luptei Cu­riei Romane cu biserici şi doctrine creştine concurente – în cazul Ir­landei, prote­s­tan­tismul englez, care s-a in­filtrat durabil în Ir­landa, mai ales în cele şa­se comitate nord-irlandeze, iar în cazul Poloniei, o paletă mai largă de atentate la poziţia he­gemonică, de la ortodoxia rusă, pro­tes­tan­tismul prusac şi germanic sau prezenţa unei minorităţi evreiești sem­ni­ficative. În acest mix confesional, nici mă­car ca­to­li­cismul declarat al Curţii Habs­bur­gice de la Viena nu a fost un sprijin ne­con­diţionat, singurul succes de durată fiind trans­fe­ra­rea unei părţi a ortodocşilor ru­teno-ucrai­neni din Vestul Ucrainei de as­tăzi sub au­toritatea Romei (fenomenul uni­rii cu Ro­ma, cunoscut şi în Tran­sil­va­nia). Din alt unghi, pentru Roma, cele do­uă po­poa­re ca­tolice au avut o mare im­por­tanţă, da­torită imigraţiei care permitea creş­terea nu­mărului de credincioşi în spa­ţiile do­minate iniţial de protestanţi (Im­periul Bri­tanic, Statele Unite). După al doi­lea război mondial, aproape întregul Corp Ex­pe­di­ţio­nar Polonez, care se afla în 1945 în Ma­rea Britanie, a rămas pe loc, re­fu­zând pro­pu­nerea aberantă a premeirului la­burist Er­nest Bevin, care, pentru a scăpa de ei, i-a îndemnat: „Întoarceţi-vă la ca­sele voas­tre din Polonia“. Probabil că pre­mie­rul bri­tanic nici măcar nu ştia că mul­te dintre ca­sele polonezilor care luptaseră pentru cauza aliată fie erau făcute una cu pă­mân­tul, fie se aflau în jumătatea de Po­lonie care fusese încorporată în URSS. Un cinic îndemn de a se întoarce în Gulag. Ca­re în­să nu a fost urmat de nimeni, 200.000 de polonezi rămânând în lumea li­beră.

Alte două momente im­portante din istoria celor două popoare se întâlnesc: dictatura militară din Polonia, instaurată în de­cem­brie 1981 de către ele­mentele aparatului militar comunist în frun­te cu generalul Ja­ruzelski, şi încer­că­rile de normalizare a tulburărilor din Ir­landa, în 1920, de către britanici. În am­bele cazuri s-a apelat la Legea marţială. La fel ca liderii na­ţio­nalişti şi republicani irlandezi în 1919, şi liderii Solidarităţii au fost ridicaţi chiar din prima noapte din paturile lor, iar pre­zenţa tancurilor pe stră­zile oraşelor şi sa­telor poloneze se­mă­na cu afişarea forţei bru­te de către Armata Britanică, în am­bele cazuri pentru a-i in­timida pe opo­nenţi. În Polonia, „Zeci de mii de cetăţeni nevinovaţi au fost ares­taţi fără a li se aduce acuzaţii. Apro­ximativ 10.000 au fost încarceraţi în 49 de lagăre de in­ternare. Au existat ra­poar­te despre bătăi şi deces“. Cam la fel au procedat şi forţele de ocupaţie britanice. Poate că nu este cu totul lipsit de logică faptul că un rezultat interesant al acestor asemănări (nu ştim dacă ele sunt con­ştiente sau inconştiente la nivelul irlan­de­zilor şi polonezilor) a fă­cut ca, după anii 2000, cea mai im­por­tan­tă minoritate străi­nă din Republica Irlan­da, după cea pro­ve­nind din Marea Britanie (însă şi aici cifra este contestabilă, atât timp cât mulţi din­tre cei care au cetăţenia britanică şi lo­cu­iesc în Irlanda pot fi foarte bine de origine irlandeză, copiii foştilor imi­granţi), să fie formată tocmai din po­lonezi (în 2006 erau 63.276). //