Priveghi cu Mona Lisa

Un tanar critic definea recent noile directii în literatura de azi prin desprinderea de optzecism. Este poate prima recunoastere fara echivoc, desi paradoxala, a posteritatii acestui val literar, contestat indeobste ca "scoala" si destul de antipatizat ca grupare. Antipatia a venit, de la bun inceput, din directia scriitorilor mai varstnici, care vedeau un pericol in aerul de "berbece" pe care-l afisa generatia la vremea aceea, dar a continuat ferm cu instinctul de competitie al celor mult mai tineri, intrati in arena literara dupa 1990. Contestarile au fost deopotriva de grup si punctuale. Repros aproape general: productia propriu-zisa a promotiei a fost inegala si, pana la urma, insuficienta cantitativ. Doar ca aceasta ultima observatie plateste tribut grandomaniei traditionale la noi, unde se crediteaza cartile groase si raftul de autor, iar consistenta intelectuala e intrebata - exact in acest sens - de "opera". Nimic mai caracteristic decat argumentul lui Fanus Neagu, de acum vreo 13 ani, impotriva optzecistilor: scot carti "cat lama de cutit".

Intre timp, obosit, maurul si-a facut datoria: generatia a produs si "carti groase", multe dintre ele interpretate de indata... impotriva optzecismului. (Cat de optzecist a fost si este Mircea Cartarescu ramane, de pilda, una dintre disputele favorite.) Chiar considerat facatura, cal troian, sau de-a dreptul esec literar, optzecismul n-a putut fi totusi desprins de principalul sau rol "istoric": acela de a fi produs ultima ruptura de limbaj literar dinainte de ’89, dupa care nimic nu s-a mai scris ca inainte.
Pupa russa, romanul lui Gheorghe Craciun* - probabil al doilea teoretician al grupului, dupa Mircea Nedelciu - este, iata, o "carte groasa". Apare la 11 ani dupa Frumoasa fara corp si este, inainte de orice, un roman adevarat, o carte puternica, mustoasa, ca o camara plina de fructe rascoapte, in care se citesc la fel de bine lectia vietii si a mortii. Pana la urma, Pupa russa trebuie privita drept arca in care autorul - deja subiect de monografie si obiect de traduceri in alte limbi - se va salva din furtunile tuturor "ismelor" aflate in conflict.

Cartea sangeranda

Leontina, o femeie in carne si oase. In interiorul ei o femeie si un barbat (Tina si Leon, cum ii place sa se gandeasca - "Acolo, pe terenul de sport, ea isi descoperea inca o data un alt trup, simtea vibrand in ea un soi de barbatie de care i se facea putin frica"; "Sa redevii baiatul care ai fost si din baiatul care ai fost sa se nasca fetita care n-ai fost niciodata."). In barbatul acela, autorul, iar in el, o femeie-personaj ("imbatraneam si intr-o buna zi mi-am spus ca n-ar trebui sa-mi fie prea greu sa ies o vreme din natura mea masculina, cu toate prejudecatile ei, pentru a incerca sa aflu ce inseamna sa imbraci, scriind o carte, pielea celeilalte naturi. Ma gandeam la o carte atat de necrutatoare si de directa, incat sa mi se faca rusine de toata lumea, mai ales de femeile care m-au cunoscut ca pe un barbat tandru si pudic."). In interiorul femeii-personaj o femeie-copil, in care, daca desurubezi putin, e chiar copilul ei inmugurit - o fetita. Apoi: Leontina intreaga e capsulata in conturul tulburator de viscere caldute, fastuoase si scarboase al lumii inconjuratoare. Carcasa urmatoare e tapetata de proiectia panoramica, alb-negru, a istoriei, o pelicula care se misca nesigur, uneori cu efect hilar, cand intr-un sens, cand intr-altul, pe axa fixata intre anchetele anilor ’50 si securistii Revolutiei din ’89. Din cand in cand, se deschide putin recipientul cilindric descris pana aici si se vede ochiul urias, de Sarman Dionis, al autorului privind fapturile propriei imaginatii. Prin el, daca ai noroc, zaresti cerul bleumarin intens, irizat de o spuma stelara repede topita in imaginea lichidelor vietii, din nou la scara umana. Si tot asa.

E rezumatul cel mai la indemana al romanului lui Gheorghe Craciun, folosind chiar cheia oferita in titlu. Dincolo de el insa, Pupa russa e o carte sangeranda, ca sa spunem asa. E rezultatul unui auto-carnagiu, prin care autorul si-a smuls vechea himera - corporalitatea scrisului, au numit-o comentatorii - din sine insusi. Prada, inca vie, nu are o clipa de odihna. In jurul ei, atrasi de mirosul vital si gretos al sangelui, personajele amusina flamande. Primele pagini, in care eroina, adolescenta, isi face intrarea in sala de meditatie a unui liceu de provincie, sunt o perfecta ilustrare in acest sens.
In Pupa russa, scena e permanent naclaita de sange. Treptat, culoarea lui se estompeaza, pe masura ce ochiul cedeaza locul celorlalte simturi, pipaitului si gustului mai ales ("Ah, zgarie tu vopseaua peretelui verde, scrijeleste tu cu un cui zidul negru de fum, racaie sina de otel invelita-n rugina ca sa ajungi acolo, dedesubt! Zgandareste-ti cu unghia buba de pe genunchi, rupe-i pojghita maronie ca o coaja de piine, sa tasneasca afara sangele rosu! Ia samburele de caisa si loveste-l cu piatra, prinde aluna in dinti si apasa pana o spargi, ia nuca noduroasa si rotunda, izbeste si fa-o bucati! Storcoseste capsuna stricata pe ciment, tranteste de perete maciulia de mac sa se crape, ia toporisca si infige-o-n bucata de lemn pana la miezul ei rosu! Sparge de cerul gurii bobul de strugure, despica intre dintii din fata samanta de floarea-soarelui, scoate samburele din cireasa si prinde-l intre degete ca pe un glont. Apasa, tinteste, loveste! Omoara-i!..." - p. 163). De la un punct incolo, cadavrul inca viu al fiintei smulse din viscerele propriului trup/text incepe sa fie cercetat pe dinauntru. Aici, umorile nu mai au morala, nu mai exista cruzime, ci doar desenul complicat, ininteligibil, inexplicabil al vietii insesi. Dar sa mai ramanem putin in afara, in story-ul propriu-zis.

Unghiurile povestirii

Leontina e o adolescenta venita de la tara, dupa ce descoperise deja lumea infinita a auto-erotismului infantil, ba chiar si post?rile lui mai adulte. Face liceul in torpoarea umeda a internatului, dospind de desfrauri (in)complete. E rupta de lume pentru ca nombrilismul propriei senzualitati a inchis-o de timpuriu in capcana trupului. In jur, familia i-a lasat vina nevinovata a unei greseli din copilarie: o parasuta americana gasita in padure, pentru care tatal ei va face puscarie, desenand astfel derapajul spre Securitate al altor doi membri ai familiei, intre care Leontina. Un nesfarsit sir de amanti. In ordinea aparitiei in text - Horatiu Malinas, meditatorul pentru facultatea de medicina, "porcul de Oravitan" - antrenorul de baschet, Mircea Neamtu, inginerul Greavu - barbatul in cizme de cauciuc al profesoarei de chimie, Tavi Lohon - alt antrenor de baschet, doctorul Darvari ("El te inghite bucata cu bucata, vrajit de zumzetul electric al dorintei, inconjurat de flacarile moi ale biocurentilor, incremenit in aerul galben, rece si transparent"), securistul Paraschiv, avocatul Daniel Raicu, Dorin Mares - un fost coleg de scoala ajuns instructor de partid, Codrin Carstocea - alt inginer, Anghel Carp - seful de la culte, Corci Ambrus - un violonist alcoolic si bland, Dan Iancomir - un profesor securist si cu cifoza, un psihiatru cu misie de la secu, un prieten din copilarie s.a. Schimbati unul dupa altul, ca-n vis, fara patima si fara bucurie. Un destin amortit, ca un neintrerupt post coitum tristae. Pe alta linie, tribulatii sociale - studentie de caminista, activism politic rece, scandaluri, naveta, sanatoriu de boli nervoase. O casatorie tarzie, delabrata si inutila, un copil inconsistent. O moarte violenta si vulgara, intr-un hotel sordid din apropiere de granita. In alt plan, adieri din Kundera, din Risipitorii lui Preda, din Anisoara Odeanu (Un camin de domnisoare), aer de familie tip Cartarescu, referinte explicite la Flaubert ("Leontina sunt eu"), la Apocalipsa, zeci de alte trimiteri, pe care nu simt nevoia sa le listez pentru ca romanul e chiar posibil si fara ele. Unghiurile narative se schimba des. Cel mai prezent este cel al Leontinei-autor, persoana a doua a auto-locuirii insistente, a obsesiilor, a viciului regresiv. Uneori aceasta persoana a doua se declanseaza irepresibil, in toiul epicii. Alteori, neutra persoana a treia se anima brusc de subiectivitate concupiscenta: "Piciorul ei cel lung (care te baga-n draci, dupa opinia colectiva)..." . Nici persoana intii nu evolueaza conventional. Strecurata cand si cand, abia observabil, face noduri discrete si complicate intre autor si personaj. Rezulta o retea fina care da consistenta intregului, ba chiar si rezistenta, in ciuda fragilitatii detaliilor. Suntem insa foarte departe de inventivitatile de prima ora ale textualismului românesc.

Dualitati concentrice

Pupa russa e un balans nevrotic intre extreme: intre inefabil si carnal, intre erotic si psihic, intre sus si jos, intre femeie si barbat, intre nimfomanie si lesbianism, intre inteligenta si viscere, inchidere si deschidere, intre plin si gol etc. Figuri ale copulatiei universale pana la urma, ele se reproduc la infinit, intr-o incercare epuizanta de a exersa mecanica ontologica. La Gheorghe Craciun, acest tip de energie este, in mod evident, de natura poetica dar functioneaza, din fericire, in absenta lirismului.
Antilirismul foloseste insa ingrediente de calitati diferite. Cartea e presarata de inserturi - marcate cu un corp de litera diferit - care deruleaza, cum spuneam, filmul istoriei. Realitatile sunt anume panoramate in graba, detaliile se amesteca si se relativizeaza in absurd. Uneori au umor, fac proba indemanarii stilistice a autorului, dar raman fara priza la restul romanului. De altfel, timpul cartii lui Gheorghe Craciun e mai complicat decat pare. In Leontina coexista la vedere viata si moartea, ca o suprapunere bizara: "Leontina e o femeie compusa din doua jumatati: cea de jos, vie, innebunitor de vie si de sexuala, si cea de sus, incremenita, rece, ironica". Tot ce tine de copilaria si adolescenta ei e viu, galgaitor, de o intensitate perversa. Tot ce tine de prezentul adult al femeii e deprimat si mecanic. Tot ceea ce se construieste pe post de epilog (casatoria Leontinei cu doctorul Darvari, maternitatea, episodul racolarii, apoi moartea) e deja inert, devitalizat de retragerea brusca a uneia dintre cele trei dimensiuni. Simultaneitatea unor tempouri vitale atat de diferite e si ea un efect de tip poetic, extrem de eficient.

Vom gasi, desigur, in Pupa russa si pagini nereusite, cum e de pilda bocetul mamei Leontinei, la mormantul fostului ei barbat, scos parca dintr-un Zaharia Stancu in varianta 2000. Chiar si asa, pasajul e folosit ca prilej de a introduce inca una din vocile cartii. Vorbesc despre Leontina nu doar autorul, ci mai ales celelalte personaje: Cori, colega de camin din liceu, a carei limba ascutita arunca personajul Leontinei fara echivoc, inca de la primele randuri, in zona amoralismului. Vorbeste Corci, naclaitul violonist betiv, vorbeste fostul securist Paraschiv, ajuns obez si paralitic, vorbeste nelinistitoarea Brunhilde, pedagoga lesbiana de la caminul liceului, o figura in linii dantesti si rabelaisiene deopotriva s.a. Ce spun ei toti despre Leontina are aerul unui blestem colectiv si tensiunea unei scene de canibalism neconsumate. Leontina e victima, prada lor, privita fara mila, fara rusine, intoarsa pe toate partile, ca un cadavru demn de dispret. Ritual crud si fara speranta, nu atat sacrificarea Leontinei ramane pe retina lecturii, cat privirea difuza, neadormita, calma, de Mona Lisa fara speranta, a autorului. Despre romanul sau nemijlocit - vezi capitolele intitulate Nota auctoris - ramane pe altadata.

*Gheorghe Craciun, Pupa russa, roman, Editura Humanitas, 2004.